IDEEA EUROPEANĂ LA SFÂRŞITUL PRIMULUI

RĂZBOI MONDIAL

Ladislau Gyémánt

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

Răsturnările radicale produse de trauma primului război mondial în planul realităţilor europene şi a mentalităţilor deopotrivă deschid în perioada interbelică o nouă etapă în evoluţia tendinţelor spre construcţia unităţii continentului. Pentru prima oară, problema unificării Europei se transformă dintr-o idee abstractă, fără legătură directă cu practica politică curentă, într-un comandament al viitorului apropiat, corelat strîns cu situaţia istorică existentă.

Criza sistemului statelor naţionale suverane, care a dus, în cele din urmă, la catastrofa războiului mondial prin incapacitatea de a garanta o ordine internaţională paşnică la nivelul unei conflictualităţi compatibile cu dezvoltarea societăţii şi civilizaţiei europene, ca şi declinul economic al continentului în raport cu marile forţe extraeuropene în ascensiune, pun cu acuitate necesitatea găsirii unei soluţii alternative la un mod de organizare care se dovedeşte din ce în ce mai nefuncţional. Căutările teoretice îşi propun să cristalizeze o formulă nouă a unităţii europene, în măsură a oferi o soluţie reală a crizei incontestabile. Încă de pe acum se conturează şi bazele teoretice ale unei viziuni globale, legate de poziţia Europei şi a componentelor sale într-o lume din ce în ce mai marcată de interdependenţele economice şi politice, problematică ce va deveni dominantă după al doilea război mondial, cînd accentul se va deplasa pe salvgardarea autonomiei, libertăţii, progresului şi civilizaţiei specifice continentului european într-un sistem organizat bipolar, cu preponderenţa netă a Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice. Întrebările care se formulează şi soluţiile care se preconizează în plan teoretic în perioada interbelică vor cunoaşte materializarea lor practică printr-o demarare reală şi accelerare a procesului construcţiei europene în deceniile următoare celui de-al doilea război mondial.

Pentru moment, analizele următoare experienţei primei conflagraţii mondiale evidenţiază, în primul rînd, accentuarea contradicţiei între dimensiunile statelor naţionale europene şi nivelul crescînd al interdependenţelor în plan economic, ceea ce impune depăşirea limitelor naţionale în direcţia unui stat de anvergură continentală. Pe de altă parte, sistemul echilibrului european, care a garantat stabilitatea continentului timp de un secol, nu mai e în măsură să elimine pericolul unor războaie periodice, cu tendinţă de generalizare datorită intereselor divergente ireconciliabile ale statelor beneficiare ale suveranităţii absolute şi bazate pe doctrina interesului de stat atotputernic.

 Soluţiile de ieşire din această criză de ordin economic şi politic nu pot fi decît două: fie pe calea instaurării unor regimuri autoritare de dreapta sau de stînga care să urmărească unificarea “spaţiului vital” economic pe calea forţei şi a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european într-o formă federativă, prin asocierea liberă şi voluntară a statelor continentului, care acceptă să transfere o parte a suveranităţii lor asupra unor organisme supranaţionale. Adepţii acestei ultime formule fac, spre deosebire de antecesorii lor din veacul precedent, distincţia netă între federaţie şi confederaţie, între unificarea suprastatală, cu cedarea unor atribuţii esenţiale ale suveranităţii, şi simpla colaborare între entităţi statale care-şi păstrează neatinsă suveranitatea naţională. În concepţia lor, esenţială pentru realizarea obiectivului eliminării războiului şi a garantării dezvoltării paşnice a tuturor statelor nu este structura politică internă a acestora, ci caracterul raporturilor internaţionale. Linia de demarcaţie se trasează acum tot mai clar nu între adepţii unor soluţii de dreapta sau de stînga în cadrul statal intern, ci între cei ce pun accentul pe salvgardarea independenţei şi suveranităţii naţionale şi cei ce văd rezolvarea tuturor problemelor europene, inclusiv a reformelor economice, sociale, politice interne, prin instituirea cu prioritate a unui sistem internaţional continental de tip federativ, cu atribuţii supranaţionale, capabil deopotrivă să ofere cadrul adecvat pentru o lume a dezvoltării economice interdependente, cît şi garanţia înlocuirii anarhiei din relaţiile interstatale cu autoritatea unor foruri supranaţionale, înzestrate cu atribuţii şi forţa  necesară să rezolve toate conflictele în mod paşnic, pe baza preceptelor şi procedurilor dreptului internaţional.

Dacă pentru extrema dreaptă fascistă sau nazistă soluţia problemelor europene sau mondiale este unificarea de tip imperialist, prin forţă, a continentului şi a lumii, iar pentru extrema stîngă comunistă prioritară este înlăturarea sistemului capitalist, unitatea urmînd a se realiza ulterior, în condiţiile victoriei totale a noii orînduiri în Europa şi pe plan global, adepţii federalismului pun în prim-plan crearea unor structuri instituţionale şi juridice supranaţionale, care să garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic şi social pentru toate elementele sale componente.

Meditaţia asupra Europei, a destinului ei, efortul de conceptualizare a surselor şi trăsăturilor distinctive ale spiritualităţii sale, oferă temeiurile pentru căutările practice, în plan politic şi instituţional, menite a da o formă concretă ideii de unitate în condiţiile diversităţii incontestabile şi palpabile a formelor de organizare şi a intereselor divergente ale naţiunilor componente. Dezastrul primului război mondial impulsionează acest efort în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unui asemenea cataclism. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului marilor puteri, care a asigurat stabilitatea continentului timp de circa un secol, noile provocări marcate de revoluţia rusă şi pericolul propagării extremismului de stînga, tendinţa făuririi unui nou sistem de securitate internaţională, determină abordarea ca o posibilă soluţie a înlocuirii anarhiei în domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii războiului.

Liga Naţiunilor a reprezentat, fără îndoială, un început în procesul de democratizare şi evoluţie a vieţii internaţionale în direcţia instituirii unui sistem în care toate statele să-şi găsească un loc şi rol, o tribună de exprimare a poziţiilor lor, sub egida unor precepte general valabile ale dreptului internaţional. Au fost obţinute realizări în diferitele domenii concrete, speciale, ale cooperării interstatale, s-au experimentat unele mecanisme de asigurare şi menţinere a păcii, s-au făcut eforturi pentru promovarea dezvoltării economice în spiritul interdependenţelor tot mai evidente pe plan internaţional.

Cu toate aceste elemente pozitive, Liga Naţiunilor a reprezentat, în final, un eşec, nereuşind în îndeplinirea obiectivelor sale esenţiale: prevenirea unui nou război prin instituirea unui sistem de securitate bazat pe garanţii colective şi obligativitatea rezolvării conflictelor prin mijloace paşnice, respectiv eliminarea crizelor economice de proporţii prin promovarea unei deschideri în relaţiile de schimb internaţionale corespunzător cerinţelor procesului de globalizare. Criza generală din 1929–1933, cu efectele sale distrugătoare în plan economic, politic şi moral, ascensiunea regimurilor totalitare şi inaugurarea unei perioade a agresiunilor rămase fără replică din partea comunităţii internaţionale, au deschis calea celui de-al doilea război mondial, care încheie totodată destinul istoric al tentativei pe care a reprezentat-o Liga Naţiunilor în clădirea unei lumi a păcii, securităţii şi prosperităţii.

              Caracterul neadecvat al Ligii Naţiunilor ca sistem instituţional menit a elimina pericolul unui nou război şi a garanta pacea şi securitatea s-a vădit încă din faza sa de proiect, iar criticile aduse acestuia au prilejuit clarificarea pentru prima oară, cu rigoare teoretică, a unor căi alternative pentru unificarea europeană printr-o formulă federalistă, elaborată mai precis ca oricînd înainte şi a cărei necesitate a fost demonstrată  cu argumente temeinice. Punctul de plecare l-au reprezentat ideile dezvoltate de şcoala federalistă engleză, cu deosebire prin Seeley şi Curtis, la sfîrşitul secolului trecut, iar modelul practic avut în vedere pentru reorganizarea continentului sub forma Statelor Unite ale Europei a fost cel american, teoretizat încă în 1778 de către Hamilton[1].

Cel care pune pentru prima dată cu acuitate şi claritate ideea unei alternative la soluţia wilsoniană a Ligii Naţiunilor a fost Luigi Einaudi (1874-1961), profesor de economie la Universitatea din Torino, publicist, director al prestigioasei reviste  “Riforma Sociale”, începînd cu 1907, eliminat din presă şi învăţămînt în perioada fascistă, nevoit să plece în exil în 1943-1944, apoi, în perioada postbelică, guvernator al Băncii Italiei, vicepreşedinte şi ministru de finanţe în 1947 şi, în sfîrşit, ca o încununare a unei cariere exemplare, primul preşedinte ales al Republicii italiene între 1948–1955[2]. Fidel în decursul întregii sale activităţi ideilor federaliste, Einaudi şi-a exprimat de timpuriu aceste opţiuni, cînd, încă în 1897, recenza favorabil proiectele formulate de englezul W.T. Stead privind Statele Unite ale Europei[3]. După publicarea proiectului wilsonian în 1916, el s-a exprimat elogios la adresa personalităţii preşedintelui american, mai cu seamă datorită renunţării la izolaţionism şi a conştientizării în opinia publică a ţării sale a ideii de interdependenţă a lumii contemporane, dar nu a ezitat, în articolele de presă publicate în 1918 şi republicate în 1920 în formă de volum[4], să supună proiectata Ligă a Naţiunilor unei analize critice severe şi riguroase din punct de vedere federalist, critică devenită punct de plecare şi referinţă pentru o dezbatere amplă pe această temă.

Principala sa obiecţie la proiectul Ligii Naţiunilor era opţiunea pentru o confederaţie de state, cu menţinerea independenţei şi suveranităţii absolute, deşi istoria a demonstrat, în cazul Ligii oraşelor state greceşti antice, al Sacrului Imperiu Romano-German, al Sfintei Alianţe, al Confederaţiei Germane, al Provinciilor Unite, că o confederaţie nu poate asigura durabil cele trei obiective pe care le urmăreşte, respectiv menţinerea păcii şi înţelegerii între statele confederate, apărarea împotriva agresiunii externe şi progresul civilizaţiei. Adecvată realizării unor atari scopuri este doar formula federativă, în care statele cedează o parte a atribuţiilor lor suverane unor organisme suprastatale, cu suveranitate directă asupra cetăţenilor din fiecare stat component al federaţiei, avînd în sfera de atribuţii încasarea impozitelor, armata comună şi administraţia supranaţională. Exemplul american dovedeşte viabilitatea unui astfel de “stat al statelor”, în care unitatea este compatibilă cu autonomia fiecăreia dintre părţile componente. Commonwealth-ul britanic reprezintă un alt model de funcţionare optimă a unui atare sistem.

Liga Naţiunilor, în schimb, menţine suveranitatea absolută a statelor ca o dogmă, ceea ce înseamnă putere nelimitată în cadrele teritoriului propriu, lipsa oricărei autorităţi externe privind relaţiile cu celelalte state, ceea ce generează anarhia internaţională, conflictele permanente de interese şi, în final, războiul inevitabil. Liga Naţiunilor nu elimină, ci, dimpotrivă, prilejuieşte apariţia unor noi motive de discordie şi conflict, legate de repartizarea cheltuielilor comune ale organizaţiei, de sancţiunile împotriva statelor recalcitrante sau agresoare. Simpla colaborare între statele membre, bazată pe bunele intenţii, fără o autoritate care să impună o asemenea politică, este sortită eşecului şi dominante vor deveni, în curînd, elementele  de conflict. În aceeaşi direcţie îndreaptă evoluţia relaţiilor internaţionale şi interdependenţa crescîndă din domeniul economic, dincolo de barierele naţionale, care impune extinderea coordonării la nivel continental şi chiar mondial. În condiţiile  menţinerii statelor suverane absolute, aceste tendinţe obiective vor împinge statele-putere de tipul Germaniei la încercarea impunerii hegemoniei proprii şi a autarhiei economice, ca garanţie a menţinerii suveranităţii, în timp ce pentru celelalte state păstrarea independenţei va fi posibilă doar prin distrugerea pe cale militară a unei asemenea hegemonii. Tendinţele de hegemonism vor putea fi înlăturate după război nu prin simpla restaurare a sistemului statelor naţionale independente, ci doar printr-o reorganizare a continentului într-o formulă federativă, paşnică şi voluntară, care să corespundă interdependenţelor crescînde pe plan european şi mondial. Realizarea practică a acestui obiectiv să aibă loc în mod treptat, prin formarea unor federaţii regionale ale popoarelor latine, germane, slave, Liga Naţiunilor constituindu-se ca o asociaţie a acestora cu scopul final al unificării federale a continentului[5].

Ideile lui Einaudi au fost preluate şi dezvoltate într-o carte publicată la Torino, în 1918, de Giovanni Agnelli (1866–1945), industriaş, întemeietor şi preşedinte al firmei FIAT, şi Attilio Cabiati (1872–1950), profesor de drept şi economie, publicist, simpatizant al mişcării socialiste şi muncitoreşti[6]. Ideea cărţii a aparţinut lui Agnelli, care a reuşit să-l atragă şi convingă pe Cabiati asupra necesităţii căutării unor soluţii pentru reorganizarea democratică a lumii postbelice, astfel încît să fie eliminate efectele doctrinei statului-putere, naţionalismul agresiv, ura şi fanatismul, suspiciunea generalizată, militarismul, spiritul de castă şi, mai cu seamă, tendinţele de dominaţie hegemonică. El avertiza, în special, împotriva pericolului, dovedit ulterior deosebit de real şi acut, al înlocuirii, în urma războiului, a unui tip de hegemonie cu altul, al învingătorilor, care nu va face altceva decît să trezească şi nutrească spiritul de revanşă, ca premiză a unui nou război.

Cartea lui Agnelli şi Cabiati dezvoltă, în primul rînd, critica adusă proiectului Ligii Naţiunilor de către Einaudi din punct de vedere federalist.  În condiţiile menţinerii suveranităţii absolute a statelor membre, organizaţia nu va fi decît o reeditare a formulei echilibrului, care şi-a dovedit ineficienţa în prevenirea conflagraţiei mondiale. În marile probleme vitale, un stat nu se va baza niciodată pe imparţialitatea altor state membre ale aceluiaşi organism viu, reprezentat de sistemul internaţional. În cadrele  acestui organism, echilibrul între părţile componente, cu interese schimbătoare, nu poate fi durabil. Dezvoltarea economică şi demografică rapidă va determina schimbarea continuă a raporturilor de forţă între state. Congresele internaţionale pot codifica juridic rezultatele unui război, dar nu pot preveni izbucnirea altora, pentru că tratatele încheiate între statele suverane rămîn valabile doar atîta timp cît se menţine raportul de forţă care le-a dat naştere. Naţiunile care se consideră afectate în interesele lor se vor ridica pentru ieşirea din acest pat al lui Procust, ceea ce va crea neîncredere, suspiciuni reciproce şi, în final, o nouă confruntare militară, căci pactele nerespectate constituie cel mai bun prilej de război. Liga Naţiunilor, ca organism format din state suverane, nu va diminua acest pericol, ci, dimpotrivă, va oferi noi motive de conflict, ideea unui tribunal internaţional, în măsură a-şi impune deciziile unor astfel de state, fiind iluzorie. Într-adevăr, arată autorii, nici un stat independent nu va accepta hotărîri care să-i lezeze interesele considerate vitale, iar dacă se recurge la forţă militară din partea celorlalte state membre se ajunge tocmai la starea de război care urma a fi evitată şi la cursa înarmărilor. Sancţiunile economice nu vor fi nici ele mai eficiente, căci statele vizate pot să le eludeze fie prin acumularea din timp  a resurselor necesare, fie cu complicitatea altor ţări. În general, statele industrializate şi cu regimuri autoritare vor fi avantajate faţă de cele cu un sistem democratic. Menţinerea anarhiei internaţionale, în care fiecare stat suveran recunoaşte doar argumentul forţei în apărarea independenţei sale, favorizează lipsa de democraţie, autoritarismul intern, militarismul şi naţionalismul. În aceste condiţii, dezarmarea generală este o utopie, căci nu va putea exista nici o garanţie pentru respectarea deciziilor luate, în condiţiile suveranităţii absolute a statelor asupra teritoriului propriu. Liga Naţiunilor, consideră Agnelli şi Cabiati, nu va favoriza nici cooperarea economică şi diviziunea raţională a muncii, pentru că interesele particulare ale statelor naţionale vor prevala prin promovarea unor practici protecţioniste şi bariere vamale, care vor zădărnici dezvoltarea liberă a schimburilor internaţionale. Structura confederativă va transforma Liga Naţiunilor într-o reeditare a sistemului Sfintei Alianţe, în care considerentele menţinerii liniştei şi păcii sociale vor prevala asupra tendinţelor de progres, conform intereselor conservatoare ale ţărilor mai înapoiate şi ale cercurilor oligarhice deţinătoare ale puterii.

Soluţia alternativă propusă este o Europă federală, care să constituie, împreună cu Statele Unite şi Commonwealth-ul britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurînd stabilitatea, cooperarea, diviziunea muncii şi progresul reciproc. Europa să se transforme într-o piaţă unică, prin eliminarea protecţionismului, a barierelor în calea liberului schimb şi a circulaţiei bunurilor, a piedicilor legislative şi birocratice care stau în calea liberalizării vieţii economice. O diviziune raţională a muncii va asigura repartiţia echitabilă a materiilor prime şi resurselor, absorbţia produselor de către o uriaşă piaţă unică, punerea în valoare a avantajelor progresului tehnic şi integrării economice. Acest sistem va permite înaintarea mai rapidă a statelor rămase în urmă şi o egalizare a standardelor continentale privind sistemului politicilor şi asigurărilor sociale.

Sistemul federativ va rezolva contradicţia tot mai acută dintre suveranitatea naţională absolută şi interdependenţa crescîndă dintre naţiuni, prin îmbinarea organizării suprastatale cu menţinerea autonomiilor naţionale, compatibile cu sistemul. Astfel, un guvern european central va prelua atribuţiile în sfera politicii externe şi apărării comune, a finanţelor şi a politicii vamale, în timp ce domenii ca sistemul administrativ intern, legislaţia socială, educaţia etc. vor rămîne în competenţa statelor componente, în conformitate cu tradiţiile şi particularităţile lor istorice specifice. Unificarea forţelor militare într-o armată unică, din toate naţiunile componente, va  permite reducerea cheltuielilor militare şi va elibera resurse umane pentru producţia paşnică. Armata va înceta să reprezinte o castă cu pretenţii exclusiviste, iar spiritul militarist nefast va dispare. Relaţiile internaţionale se vor întemeia pe solidaritate, coordonare, eliminarea concurenţei şi conflictelor prin soluţii paşnice, menite a asigura securitatea şi interesele tuturor statelor membre.

Realizarea concretă, instituţională, a acestor obiective  va avea loc printr-un sistem coerent de drepturi şi garanţii juridice, adoptîndu-se o Constituţie federală, care să reglementeze, într-o primă fază, domeniile comune ale politicii externe, apărării, finanţelor şi politicii vamale. Sistemul de instituţii comune să se extindă ulterior, în mod firesc şi gradual, prin hotărîri aprobate de parlamentele tuturor statelor participante, şi asupra altor domenii, stabilite de comun acord. Toate instituţiile federale să fie supuse autorităţii unor legi comune, iar eliminarea oricărei posibilităţi de procedură arbitrară să fie garantată prin curţi de justiţie împuternicite în acest sens. În reorganizarea sistemului continental să nu se facă distincţii între statele învingătoare şi învinse în războiul mondial, cauza izbucnirii acestuia nefiind vinovăţia uneia sau alteia dintre taberele care s-au confruntat, ci deficienţa structurală a sistemului statelor naţionale suverane, generatoare de anarhie internaţională[7].

Propunerile lui Agnelli şi Cabiati sunt rezultatul unei analize lucide şi aprofundate, care duce mai departe gîndirea federalistă în tradiţie engleză, ca şi viziunea lui Einaudi asupra viitoarei organizări continentale, mai cu seamă prin relevarea avantajelor economice şi sociale ale unei astfel de soluţii. Concepţia lor, opusă în mod firesc naţionalismului politic şi economic, este totodată o alternativă practică şi la utopismul concepţiilor pacifiste şi internaţionaliste antebelice, care s-au dovedit ineficiente în încercarea de preîntîmpinare a războiului şi de afirmare a păcii.

Aceste idei au găsit un răsunet favorabil în cercurile socialiste reformiste, semnificative fiind în această privinţă poziţiile exprimate de liderul socialist torinez Claudio Treves. Personalitate de formaţie şi cultură europeană, colaborator al prestigioasei reviste milaneze “Critica Sociale”, legat de pacifismul Internaţionalei a II-a şi  al Conferinţei socialiste de la Zimmerwald din 1915, Treves  era adept al Statelor Unite ale Europei şi al dezarmării, obiective legate, în concepţia sa, de idealurile socialiste. El se pronunţa pentru o integrare europeană graduală pe plan vamal, economic, administrativ, ca un preludiu al procesului de federalizare politică. Susţinea, de asemenea, democratizarea vieţii internaţionale, abolirea protecţionismului, combaterea şovinismului şi a ideii păcii armate. El a salutat, iniţial, cu entuziasm propunerile wilsoniene, considerînd Liga Naţiunilor drept un prim pas spre o nouă ordine pacifistă şi democratică, un cadru propice pentru coalizarea intereselor, dincolo de deosebirile de clasă, în vederea îmbinării reformelor sociale cu cele privind reorganizarea vieţii internaţionale.

În  cadrul dezbaterii de idei din 1918 în jurul proiectului Ligii Naţiunilor, poziţiile sale se nuanţează, optimismul iniţial privind rolul şi viitorul acestei organizaţii lăsînd locul  unor rezerve critice. Astfel, el consideră că o premiză indispensabilă pentru constituirea Ligii Naţiunilor este înlăturarea politicii de blocuri şi alianţe militare opuse, pentru ca să nu se eşueze într-o simplă reeditare a principiului echilibrului din epoca Sfintei Alianţe. Noua organizaţie să nu fie, deci, un club exclusiv al învingătorilor în război, cu eliminarea ţărilor învinse, pentru că aceasta va stimula constituirea în timp a unui bloc opus central-european, cu tendinţe revanşarde. Pacea celor victorioşi va reprezenta premiza unui viitor război, iar Liga Naţiunilor, concepută ca o alianţă a învingătorilor pentru ţinerea în supunere a învinşilor, nu poate constitui un model viabil de organizare a păcii. În sensul ideilor lui Agnelli şi Cabiati, el militează pentru o organizaţie mai largă, bazată pe spiritul federalist, care să pornească de la realităţile economice ale continentului şi nu de la declaraţiile juridico-diplomatice ale guvernelor. Vede o legătură indestructibilă între conceptele de federalism şi pace, militînd pentru o asociaţie de state egale în demnitate, care să înlocuiască războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor internaţionale printr-un arbitraj obligatoriu pentru statele implicate. Tratatele de pace să aducă deci – spune el  într-un articol publicat în “Critica Sociale” în octombrie 1918 – federalizarea şi nu balcanizarea Europei. Pentru realizarea acestui obiectiv, tradiţia pacifistă şi internaţionalistă a mişcării socialiste poate fi un punct de sprijin important, în alianţă cu celelalte forţe democratice şi liberale interesate într-o astfel de reorganizare a sistemului continental[8].

Dacă pentru adepţii acestor puncte de vedere, în pofida existenţei unor premize şi elemente comune pentru toţi europenii, unitatea continentului era un obiectiv ce urma a fi realizat în viitor, nu lipsesc în dezbaterea din anii imediat următori războiului nici poziţiile după care unitatea era un fapt împlinit şi nu se considera necesară o ruptură radicală cu trecutul, ci doar o dezvoltare a sistemului de state existent, cu remedierea unor disfuncţionalităţi, dar cu păstrarea principiilor de organizare bazate pe suveranitate naţională absolută şi echilibrul de forţă, ca garanţii ale păcii. În opinia acestor susţinători, în esenţă, ai punctelor de vedere naţionaliste, războiul şi toate relele aduse de acesta nu se datorau viciilor sistemului în ansamblu, ci erau imputabile tendinţelor imperialiste ale unor state, în speţă cele învinse în război, care au pus interesele lor particulare înaintea idealului comun al menţinerii echilibrului şi păcii pe continent. Ei consideră vinovate de război şi principala piedică în calea doritei unităţi a continentului cele trei mari imperii multinaţionale din centrul şi răsăritul Europei, iar constituirea, în urma tratatelor de pace, a statelor naţionale pe ruinele acestora este privită ca un mijloc de depăşire a situaţiei care a dus la război. Liga Naţiunilor, ca organizaţie a statelor naţionale suverane, devine, în viziunea lor, soluţia optimă pentru asigurarea şi menţinerea păcii.

In acest spirit, juristul Francesco Ruffini salută ideea wilsoniană a Ligii Naţiunilor ca uniune a statelor naţionale europene, considerînd-o un instrument esenţial pentru democratizarea vieţii internaţionale, cu condiţia asigurării caracterului democratic intern al statelor prin instituţiile constituţionalismului de tip liberal şi a respectării demnităţii învinşilor. Cîştigătorul concursului instituit în 1918 de Scietatea lombardă pentru pace, Francesco Cosentini, în lucrarea întitulată Bazele constituţionale ale unei Societăţi a Naţiunilor eficientă şi durabilă, postulează drept premize esenţiale suveranitatea naţională deplină a statelor participante, egalitatea între naţiunile mari şi mici, omogenitatea politico-instituţională internă în spirit democratic, cu excluderea regimurilor autoritare, dictatoriale, respectarea principiului autodeterminării naţionale, rezolvarea conflictelor internaţionale prin arbitraj, coordonarea activităţilor economice, sociale, culturale, poliţieneşti, prin organisme delegate de guvernele ţărilor asociate, într-un cuvînt, un model confederativ, cu menţinerea nelimitată a independenţei şi suveranităţii statelor componente[9].

În acelaşi spirit, liderul de opinie liberal italian Pierro Gobetti, acceptînd principial ideea wilsoniană a Ligii Naţiunilor, supune unei critici severe, la începutul anului 1919, modalităţile propuse pentru punerea ei în aplicare, respingînd formulele de tip federalist, propuse de Agnelli şi Cabiati, ca şi pacifismul socialist susţinut de Treves. În viziunea sa, rezultatul federalismului este un stat artificial, o uniune de grupuri etnice diverse, care ascunde o varietate confuză şi contradictorie, asemănătoare imperiilor multinaţionale, care s-au născut şi au dispărut în anumite condiţii istorice date. O asemenea unitate este opusă istoriei şi tendinţelor umane, căci un popor  nu va renunţa niciodată la specificitatea sa şi forţele spirituale de coeziune vor fi întotdeauna prevalente în faţa intereselor economice. De aceea, o federaţie europeană sau mondială bazată pe unificarea lingvistică, legislativă, guvernamentală i se pare fără perspective reale de materializare, succesul federalismului american nefiind aplicabil în Europa datorită premizelor istorice diferite, în condiţiile în care poporul american este un popor tînăr, fără istorie şi fără marile cezuri lingvistice şi etnice ale continentului european.

Gobetti contrapune acestei viziuni imaginea unei Ligi a Naţiunilor concepută ca o asociaţie economică şi culturală de state suverane, care să urmărească apropierea treptată între civilizaţiile avansate, o activitate industrială şi comercială eliberată de orice forme de protecţionism, limitarea armamentelor, rezolvarea problemelor internaţionale prin arbitraj, înlăturarea oricărei tendinţe de hegemonie prin control reciproc. Aceste obiective să se realizeze treptat, pentru că toate problemele economice, financiare, teritoriale, politice care au cauzat războiul sau au rezultat de pe urma acestuia nu vor putea fi înlăturate dintr-odată, ci printr-o activitate practică stăruitoare şi sistematică. Punctul de plecare, nucleul iniţial, va trebui să-l constituie ţările învingătoare în război, el considerînd că problemele sunt prea complexe pentru a permite imediat, fără o temeinică pregătire pralabilă, conlucrarea foştilor inamici în cadrele aceleiaşi organizaţii. Altfel, consideră Gobetti, Liga Naţiunilor va agrava în loc să rezolve problemele şi conflictele existente. Treptat, pe măsura soluţionării practice a surselor de discordie, asociaţia se va putea extinde, luînd forma unei uniuni mai consistente şi mai durabile, care să contribuie la instituirea unui viitor echilibru interstatal european şi mondial. Pînă atunci, însă, orice tendinţă de dezarmare generală este utopică, iar Liga Naţiunilor nu poate fi decît un pact confederativ, limitat la obiectivele liberalizării economice, care să nu impieteze asupra statelor naţionale, caracterizate esenţial prin omogenitatea lor etnică şi culturală. Diferenţele naturale între popoare nu vor permite amalgamarea federativă a unor ţări cu fundamente etnice şi de civilizaţie diferite, sub presiunea noilor structuri ale evoluţiei economice şi a tendinţelor de omogenizare şi asimilare exercitate de instituţiile comune de tip liberal-democratic[10].

Dezbaterea asupra formelor de organizare structurală a lumii postbelice nu se limitează la sfera politică, ea angrenînd şi o dispută a specialiştilor în drept internaţional asupra relaţiei între suveranitatea naţională şi structurile suprastatale, între normele de drept interne şi internaţionale, ca temeiuri juridice ale viitoarei construcţii europene. În cursul acestor confruntări de idei se cristalizează trei orientări fundamentale: şcoala juridică franceză europenistă, şcoala vieneză

universalistă şi şcoala germano-italiană naţionalistă[11].

Şcoala franceză, avînd ca reprezentanţi emblematici pe Léon Duguit şi George Scelle[12], porneşte de la ideea că normele de drept reprezintă rezultate ale confruntărilor între diferitele forţe sociale. Dreptul internaţional este ordinea juridică a comunităţii popoarelor şi nu a statelor, iar suverane nu sunt statele, ci comunitatea internaţională,  drepturile statelor fiindu-le delegate de comunitatea internaţională, care le şi poate retrage. Concepţia juridică federalistă, dezvoltată de şcoala franceză, urmăreşte corelarea exigenţelor particulare ale grupurilor naţionale cu cele generale ale comunităţii internaţionale, asigurînd echilibrul între tendinţele spre libertate şi autonomie, individuale şi colective, generatoare de progres, cu obiectivele universale ale ordinei şi legalităţii, care se află la sorgintea păcii. O atare concepţie îmbină ierarhia competenţelor cu independenţa grupurilor, exigenţele politice cu cele economice, integrarea treptată a grupurilor sociale mai restrînse în comunitatea internaţională a popoarelor. În această viziune, dispare relaţia de subordonare între ordinea juridică internă şi internaţională, locul ierarhiei luîndu-l fuziunea. Ordinea juridică de o generalitate mai redusă este absorbită de cele mai ample, pînă la nivelul dreptului internaţional de anvergură mondială. Suveranitatea legislativă este transferată de pe plan naţional pe cel internaţional, normele intercomunitare absorbind cele comunitare particulare, iar colectivităţile naţionale acceptînd limitarea propriei autonomii de către structurile supranaţionale. Dispare astfel ideea unui sistem pluralist al coexistenţei unei ordini juridice statale suverane, concurente cu ordinea juridică internaţională, constituindu-se un sistem juridic unic, în care normele internaţionale includ cele naţionale interne.

Şcoala vieneză porneşte de la orientarea filosofică neokantiană, reprezentată de Hans Kelsen şi Alfred von Verdross[13], care abordează fenomenele internaţionale pe plan exclusiv juridic, excluzînd factorul politic şi social. Norma reflectă ceea ce trebuie să fie, în opoziţie cu fenomenele social-politice care reflectă ceea ce este de fapt. În spirit neoliberal, această şcoală tinde spre un sistem de norme independente de realitatea politică, postulînd că dreptul este obiectiv şi nu reprezintă expresia valorilor unei ideologii dominante. În acest sens, suveranitatea este expresia supremaţiei unui sistem de reguli juridice, în care ordinea juridică internaţională are primatul asupra ordinei juridice particulare a diferitelor state. Acestea din urmă nu sunt suverane absolute, ci suveranitatea le este conferită de sistemul de drept internaţional. Ca şi în cazul şcolii franceze, este vorba, deci, de un sistem juridic unitar, constituit însă nu prin fuziune şi absorbţie, ci prin subordonare ierarhică. Aceasta presupune o instanţă superioară suprastatală, în măsură a delimita sfera de validitate a două categorii de norme. Apare astfel necesitatea unei comunităţi juridice internaţionale mondiale, superioară ordinei juridice statale particulare. Voinţa unui singur stat nu poate obliga sau autoriza celelalte state, astfel încît competenţele interne ale statelor nu se extind şi în sfera relaţiilor internaţionale. Se pun astfel bazele juridice ale unei organizări noi a lumii, în spiritul federalismului şi a supremaţiei absolute a dreptului internaţional.

În opoziţie cu aceste orientări, şcoala germano-italiană, pornind de la considerentele economico-politice ale protecţionismului, autoritarismului şi suveranităţii naţionale nelimitate, postulează prioritatea şi autonomia dreptului intern al statelor în raport cu normele internaţionale. Baza filosofică a acestei concepţii este ideea hegeliană a suveranităţii nelimitate ca bază a relaţiilor interstatale, care se referă exclusiv la sfera relaţiilor între state suverane şi independente. Suveranitatea internă a statelor înseamnă competenţa exclusivă a acestora de a armoniza interesele individuale din cadrul lor, în timp ce suveranitatea în plan internaţional se bazează pe individualitatea lor absolută şi nelimitată în raporturile cu celelalte state. Dreptul internaţional se întemeiază pe autolimitarea voluntară a statelor şi nu are caracter obiectiv (după cum susţinea şcoala vieneză), ci depinde de voinţa, de declaraţiile unilaterale subiective ale statelor, lipsind o forţă coercitivă capabilă să-i impună normele, comparabilă sau similară cu cea de care se bucură statul în interiorul său, în relaţiile cu indivizii care îi sunt subordonaţi.

În concepţia reprezentanţilor acestei şcoli (Jellinek, Triepel)[14], la baza dreptului internaţional se află acordurile voluntare între state, neexistînd nici o instanţă superioară, cu autoritate competentă asupra statelor naţionale. Norme obligatorii pentru state pot fi adoptate doar prin voinţa comună a acestora. În caz de conflict între norma de drept internaţional şi existenţa, interesele vitale, ale statului, cea care cedează este norma, întrucît, spun reprezentanţii acestei orientări, dreptul internaţional există pentru state şi nu invers. În condiţiile concepţiei fundamentale a statului suveran absolut, ideea de drept internaţional există doar condiţionat de voinţa acestor state, negîndu-se orice autoritate suprastatală, iar în consecinţă, statul federal poate lua naştere doar prin voinţa entităţilor statale implicate.

 Momentul culminant al politicii din primul deceniu postbelic în vederea organizării colective a păcii şi securităţii continentului european prin efortul propriu al ţărilor sale, în condiţiile în care Statele Unite şi-au declinat vreun rol în acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate în Liga Naţiunilor au refuzat să se implice în rezolvarea problemelor Europei l-a reprezentat proiectul Briand. Acesta a constituit, în pofida limitelor interne legate îndeosebi de incompatibilitatea unificării federale a continentului cu prezervarea suveranităţii absolute a statelor sale, ultima şansă de corectare pe cale paşnică, prin bună înţelegere, a greşelilor comise de autorii sistemului de la Versailles. Compromisurile impuse de presiunea naţionalistă în creştere, care au făcut să planeze asupra proiectului ambiguităţi şi suspiciuni mai mult sau mai puţin întemeiate privind urmărirea prioritară a intereselor specifice franceze de hegemonie continentală, ca şi schimbarea radicală  a orientării politicii externe germane, care a dat preferinţă intereselor naţionale în faţa celor general-europene, au făcut ca proiectul Briand să se dovedească tardiv şi să eşueze, deschizînd, astfel, cale liberă ascensiunii naţionalismului economic şi politic, regimurilor autoritare şi tendinţelor de înarmare, care au pregătit direct noua conflagraţie mondială.

---

[1] The Federalist by Alexander Hamilton, Chicago, 1952.

[2] Dizionario biografico degli Italiani, XLII, 1993, p. 363–377.

[3] Un sacerdote della stampa e degli Stati Uniti d´ Europa, in “La Stampa”, August 2o, 1897.

[4] Lettere politiche di Junius, Bari, 1920.           

[5] Sergio Pistone, Le critiche d´Einaudi e di Agnelli e Cabiati alla Società delle Nazioni nel 1918, in Sergio Pistone, L´idea dell´unificazione europea dalla prima alla seconda guerra mondiale, Torino, 1975, p. 25–29.

[6] Giovanni Agnelli, Attilio Cabiati, Federazione Europea o Lega delle Nazioni?, Torino, 1918.

[7] Pistone, op.cit.,p. 30–36.

[8] Corrado Malandrino, Gobetti e Treves: due approcci critici al progetto di Società delle Nazioni e alla prospettiva dell´unità europea, in Malandrino, Alle origini dell´europeismo in Piemonte, Torino, 1993, p. 79–84.

[9] Ibidem, p. 76–79.

[10] Ibidem, p. 84–89.

[11] Emiglia Vigliar, L´ unione europea all´epoca del progetto Briand, Milano, 1983, p. 99–122.

[12] Leon Duguit, L´état, le droit objectif et la loi positive, Paris, 1901; Idem, Traité de droit constitutionnel, I–V, Paris, 1924–1930; George Scelle, Essai relatif à l´union européenne, in “Revue générale de droit international public”, 1931, p. 521–563.

[13] Hans Kelsen, Allgemeine Staatslehre, Berlin, 1925;  Idem, Lineamenti di dottrina pura del diritto, Torino, 1952; Alfred von Verdross,Die Verfassung der Völkerrechtsgemeinschaft, Wien-Berlin, 1926; Idem, Zur neuesten Lehre von den Staatenverbindungen, in “Niemeyers Zeitschrift für internationales Recht”, 1925, p. 257–275.

[14] Georg Jellinek, Gesetz und Verordnung, Tübingen, 1887; Idem, Die Lehre von den Staatenverbindungen, Wien, 1882; Idem, La dottrina generale dello Stato, Milano, 1921; Idem, Allgemeine Staatslehre,Darmstadt, 1960; Heinrich Triepel, Corso di diritto internazionale, Torino, 1912; Idem,  Diritto internazionale e diritto interno, Torino, 1913.