SEMNIFICAŢIA POLITICĂ A UNUI ACT DE CULTURĂ

(Un episod din istoria Bibliotecii „Corvina“)

Dumitru Vitcu

Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi

„Cărţile îşi au destinul lor“ (Habent sua fata libelli) – scria, probând apoi chiar cu propria-i producţie intelectuală, grămăticul latin Terentianus Maurus în secolul al II-lea e.n., fără a intui, probabil, capacitatea de extensie a reflecţiei şi asupra altor simboluri sau domenii ale vieţii materiale ori spirituale. Rămânând însă în perimetru-i iniţial şi parafrazând-o, vom spune că şi autorii, ca şi bibliotecile, îşi au propriul destin, marcat, în măsură diferenţiată desigur, atât de valoarea intrinsecă, pe de o parte, cât şi de împrejurările general istorice, pe de alta.

Cum şi cât pot influenţa acestea din urmă soarta unei biblioteci, bunăoară, şi nu a unei oarecare, ci a unui veritabil templu al cărţii de respiraţie şi dimensiune europene, ne propunem să stăruim în rândurile de faţă.

În primăvara anului 1877, pe când atenţia multor medii de informare din întreaga lume era centrată pe evoluţia conflictului balcanic şi precipitarea evenimentelor prin iminenta intrare în arenă a Rusiei, secondată ulterior de România, un corespondent american din Budapesta al revistei bostoniene „Athenaeum“ comunica redacţiei pe care o reprezenta o ştire de interes cultural, ruptă în aparenţă de incandescentul cadru politico-diplomatic şi militar ce-i motivase prezenţa în capitala Ungariei. Autorul va fi fost, desigur, unul dintre cei peste 300 de corespondenţi americani şi europeni acreditaţi în zona sau în preajma conflictului[1], iar ştirea transmisă, însoţită de un succint comentariu, a fost preluată şi publicată şi de redacţia marelui cotidian „The New York Times“ trei săptămâni mai târziu[2].

Despre ce era vorba? Despre gestul „tulburător“ al sultanului Abdul Hamid al Turciei – reprezentat printr-un trimis special – ce a impresionat plăcut, încântând chiar (după expresia comentatorului) cercurile politice şi opinia publică maghiare, prin restituirea, după trei secole şi jumătate de la înstrăinare, a unui număr de 35 de volume din fosta mare bibliotecă a regelui „de stirpe românească“ Matei Corvin (1458–1490).

Faima bibliotecii „Corvina“ – după cum sublinia informatul corespondent şi după cum sursele maghiare o confirmă[3] – se datora, deopotrivă, fondului de carte enorm pentru epoca premergătoare şi de pionierat a tiparului, apreciat la aproximativ 50.000 de exemplare, ca şi valorilor inestimabile pe care acest fond le cuprindea. În legătură cu dimensiunea fondului de carte, credem totuşi că cifra avansată era exagerată dacă o raportăm la împrejurările istorice generale şi specifice, precum şi la posibilităţile de îmbogăţire a fondului de carte înainte de apariţia tiparului. Într-o bine informată istorie a bibliotecilor europene, în cuprinsul căreia viziunea globală, comparativă, pe zone geografice şi epoci istorice, conferă credit sporit consideraţiilor formulate, se afirmă: „În a doua jumătate a secolului al XV-lea, regele Matei Corvin a tutelat ceea ce a reprezentat până la 1490 cea mai importantă bibliotecă de la nord de Alpi (aserţiunea vizând doar regiunile centrale şi nordice ale continentului – n.ns.), între 2.000 şi 2.500 de volume, în majoritate codex-uri, ce încorporau probabil 4.000-5.000 de titluri. Exemplarele greceşti erau devansate numeric doar de cele existente la Vatican. Strălucirea coperţilor şi a iluminurii textelor a evoluat, ulterior, în specialitate pentru istoricii de artă“[4].

Moştenind însă o consistentă colecţie de carte de la predecesorii la coroana Ungariei (mai importantă fiind cea a Casei de Anjou), Matei Corvin, nu numai că a conservat-o, dar a şi îmbogăţit-o an de an, în manieră şi prin mijloace ce au impus biblioteca „Corvina“ printre marile instituţii de profil ale Europei centrale şi de răsărit. Emisari speciali cutreierau lumea Orientului, achiziţionând valori ale culturii arabe, caldeene ori ebraice, în timp ce la Buda o numeroasă echipă de copişti, miniaturişti şi traducători, condusă de bibliotecarul Felix de Ragusa, cheltuiau anual 30.000 florini aur pentru operaţiunile de multiplicare, caligrafiere, traducere şi împodobire a manuscriselor şi cărţilor. Poetul şi filologul german Brassicanus descria astfel bogăţia şi varietatea acelui aşezământ cărturăresc: „Mă credeam nu într-o bibliotecă, ci, cum se spune, în sânul lui Jupiter, atât de multe cărţi vechi erau, greceşti, latineşti şi ebraice, pe care regele Matei, după luarea Constantinopolului şi ruinarea unor mari oraşe, le-a răscumpărat cu bani grei din Grecia şi le-a primit ca pe sclavi eliberaţi, smulşi din fiarele şi lanţurile barbarilor“[5]. Se spune că, în bibliofilismul său, Matei Corvin n-ar fi precupeţit nici un efort sau ban pentru procurarea volumelor salvate de învăţaţii greci fugiţi din Constantinopol în momentul căderii acestuia sub turci (1453)[6]. În acest fel, vechiul fond de carte a crescut spectaculos, iar biblioteca – organizată în raport cu cerinţele epocii, cu săli rezervate scrierilor greceşti, latine, orientale şi maghiare – asigura eficienţă demersului în cele mai variate domenii: literatură laică şi religioasă, gramatici, poezie, istorie şi filosofie, matematici, tehnică şi tactică militară, artă etc.

Dar perioada de glorie şi de înflorire a acestei instituţii a luat sfârşit odată cu moartea regelui Matei Corvin (1490). Pentru că, în vremea succesorilor săi Jagelloni şi, îndeosebi, a primului dintre ei, Vladislav, multe valori ale bibliotecii „Corvina“ s-au risipit, iar ceea ce a supravieţuit dezinteresului regal a luat drumul Constantinopolului după dezastrul de la Mohacs (1526), urmat de prăbuşirea Ungariei şi înfiinţarea paşalâcului de la Buda (1541).

Transferul bibliotecii a fost efectuat atunci din porunca personală a biruitorului sultan Soliman Magnificul (1520–1566), el însuşi iubitor de carte şi poet în limbile turcă şi persană (cunoscând însă şi limbile greacă şi latină)[7], prin grija nu mai puţin instruitului său vizir, grec la obârşie, Ibrahim Paşa. Laolaltă cu inventarul bibliotecii „Corvina“, alte câteva obiecte de artă au împărtăşit acelaşi destin: statuile în bronz reprezentând pe Hercule, Diana şi Apollo, două mari candelabre depuse în custodia catedralei Sf. Sofia, precum şi un tron de abanos cu legătură şi ornamente de argint.

După mai bine de un secol de la capturarea acestor valori, dorinţa recuperării a început să-şi facă loc în mediile politice şi intelectuale maghiare, vizând, dacă nu o integrală redobândire, cel puţin una parţială, identificată cu rămăşiţele bibliotecii „Corvina“, simbol al celei mai strălucite epoci din istoria Ungariei medievale. O primă tentativă în acest sens a aparţinut cardinalului Pazman, care ar fi oferit Sublimei Porţi suma de 200.000 guldeni în schimbul râvnitei restituiri, dar fără rezultat, după cum acelaşi sfârşit l-au avut şi alte câteva încercări ulterioare de recuperare[8]. Fondul bibliotecii a rămas izolat în clădirea numită Kubbe Alti, în imediata vecinătate a acelei aripi din clădirea Vistieriei Imperiale, în care erau expuse veneraţiei publice vestigiile mahomedanismului: sabia, stindardul, precum şi rămăşiţe din barba şi dantura Profetului. Datorită în mare măsură, dacă nu chiar exclusiv, acestei împrejurări, biblioteca a rămas inaccesibilă europenilor, iar ştirile referitoare la starea ei începuseră a fi contradictorii: unii călători sau diplomaţi în capitala Imperiului Otoman, informaţi prin canale particulare, notau existenţa a încă câtorva mii de volume, alţii pomeneau doar câteva sute[9]. Desigur, diferenţa ar putea fi explicabilă, cel puţin parţial, prin confuzia posibilă, în estimările informatorilor, între „volum“ şi „titlu“, ori între „codex“ şi „manuscris“.

Acestea erau cele câteva elemente de cadru istoric reţinute de corespondentul american, în aprilie 1877, ispitit mai mult de natura şi consistenţa gestului reparator al sultanului Abdul Hamid, decât de raţiunea şi semnificaţia darului oferit atunci Universităţii din Budapesta.

Donaţia – echivalând cu o restituţie parţială din fosta pradă de război – consta într-un număr de 35 de volume manuscrise din vechiul inventar al bibliotecii „Corvina“, cărora reporterul le-a reţinut doar un minim determinativ: autorul şi, foarte rar, titlul lucrării, sau numai domeniul la care se referă. Lista lor o reproducem întocmai, respectând doar grafia latină a titlurilor, nu şi pe cea engleză:

1. Vitruvius.

2. Aristotel, Aegidus Romanus.

3. Tratat asupra mişcării.

4. Suetonius, Vieţile celor 12 Caesari.

5. Gramatică latină.

6. Plutarch, Viaţa lui Aristides.

7. Mitologie.

8. Albertus Magnus, De Mineralibus.

9. Aelius Spartianus, Aemilius Probus.

10. Gramatică.

11. Terentius, Comedii.

12. Simon Pannoniensis, Sanationes.

13. Pompeius Trogus.

14. Cicero.

15. Plinius Secundus, Panegyricon.

16. Tratat de chirurgie.

17. Caesar, De Bello Galico; Hispanico.

18. Scriitori ai istoriei Augustane.

19. Clementinus.

20. Simon Pannoniensis, Sinonimie.

21. Speculum Humanae Salvationis.

22. Theophrasti, Historia plantarum.

23. Tertullianus împotriva lui Marcionem.

24. Tacitus.

25. Silius Italicus.

26. Eusebius, Preparatio Evanghelica.

27. Manuscrisul unei Biblii din secolul al XIII-lea.

28. Carte religioasă.

29. Quintus Curtius.

30. Dante, Divina Comedia.

31. Aristotel, Politica.

32. Eusebius, Chronicon, tradusă de Jérome.

33. Carte de istorie.

34. Carte de navigaţie

35. Cicero, In Verrem.

În finalul notaţiilor sale, gazetarul american îşi întorcea privirea asupra Gramaticii cu numărul de ordine 10, subliniind că ar fi fost cel mai mare câştig pentru filologia ungară dacă se dovedea a fi una naţională de epocă. Şi nu era exclus – adăugăm noi – dacă acordăm credit informaţiilor potrivit cărora Matei Corvin a manifestat o „rară curiozitate“ printre contemporanii săi pentru cunoaşterea unor fenomene lingvistice şi, îndeosebi, a schimbărilor petrecute în toponimia şi onomastica maghiară[10].

Iată, aşadar, un „cadou“ notabil, care, prin structura şi valoarea elementelor sale constitutive, aruncă un fascicol de lumină asupra a ceea ce va fi fost cândva o mare bibliotecă a Evului Mediu (maghiar), îngăduind extinderea concluziilor – în privinţa circulaţiei, profilului, rostului şi locului cărţii în epocă – şi asupra altor spaţii politice şi etno-culturale cu care societatea maghiară s-a aflat în contact. Nu pierdem din vedere nici observaţia concluzivă a reporterului, care, pornind de la premisa că, din punct de vedere cantitativ, darul nu reprezenta decât o infimă parte din ceea ce rămăsese încă la Constantinopol, afirma cu oarecare încredere că „Poarta va face un mare serviciu ştiinţei dacă întregul tezaur aparţinând fostei biblioteci «Corvina» va fi pus la dispoziţia cărturarilor şi oamenilor de ştiinţă europeni“. Dacă acest ideal a fost sau nu împlinit ulterior, nu ştim şi nici nu ne-am propus să stăruim aici. Interesantă pe de-a întregul, chestiunea reprezintă pentru noi o faţetă particulară, numim raţiunea gestului reparator al sultanului, gest survenit în împrejurările politice binecunoscute, dar a cărui semnificaţie a scăpat neobservată gazetarului american.

Ce îl va fi determinat pe Abdul Hamid să ofere în dar, ungurilor, parte din inventarul bibliotecii „Corvina“, pentru care se făcuseră cândva repetate şi insistente încercări de recuperare şi pentru care se oferiseră însemnate recompense băneşti? Evident, nu putea fi vorba doar de o superioară înţelegere, din parte-i, a justeţei şi necesităţii returnării unei prade de război vechi de peste trei secole. Răspunsul ni se pare cât se poate de simplu: în condiţiile iminentei intervenţii a Rusiei în conflictul balcanic, a preparativelor politico-diplomatice şi militare româneşti, vizând acelaşi obiectiv, şi a atitudinii neutre a Austro-Ungariei, exprimată oficial prin acordul de la Reichstadt (8 iulie 1876) urmat de convenţia secretă habsburgo-ţaristă de la Budapesta (15 ianuarie 1877) şi de acordul politic din 15 martie acelaşi an, gestul sultanului urmărea să sensibilizeze opinia publică şi cercurile politice maghiare, să le îndepărteze de traiectul circumstanţial al diplomaţiei vieneze şi, fireşte, să le atragă de partea Porţii. Terenul era propice unei asemenea diversiuni, iar „darul“ nu făcea decât să revigoreze sentimentele anti-ţariste şi anti-româneşti ale proaspeţilor beneficiari.

De altfel, îndată după semnarea convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, gazetele ungureşti – profitând şi de curentul de opinie nefavorabil, pe plan european, acelei înţelegeri – s-au arătat ostile Rusiei şi incitau la acţiune împotriva României. În paralel, campania de persiflare mergea până acolo încât se afirma că un detaşament de honvezi era suficient pentru a zdrobi întreaga armată română[11]. Solidaritatea de interese cu Imperiul Otoman avea să fie formulată explicit, între altele, şi în cuprinsul „Proclamaţiei maghiarilor“[12] din toamna aceluiaşi an, prin care se lansa îndemnul „la arme“ pentru cauza Turciei, apel justificat astfel: „Şi noi suntem în pericol; dacă vor cădea ei (turcii – n.ns.), cădem şi noi“. Această viziune, realistă altminteri, în privinţa consecinţelor, fie şi îndepărtate, era împărtăşită, desigur, nu numai de semnatarii „Proclamaţiei“, între care se număra şi generalul Klapka (cel care se bucurase, la 1859, de înţelegerea şi sprijinul domnitorului Al. I. Cuza pentru cauza libertăţii Ungariei), ci şi de cercurile politice mai largi – incluzând şi factorii de decizie ai Budapestei – preocupate deopotrivă de perpetuarea şi consolidarea propriului statut, consfinţit prin pactul dualist semnat cu numai un deceniu mai înainte.

Aceeaşi convingere, generată de identitatea unor interese politice de moment, dictase, cu siguranţă, surprinzătorul gest al sultanului Abdul Hamid, menit nu să repare o injustiţie istorică făcută de marele său predecesor în dauna maghiarilor, ci să prevină propria-i prăbuşire prin asocierea fostului rival, întru apărarea altei injustiţii, naţionale, cu mult mai mari, în dauna românilor.

[1] Cornelia Bodea, Unitatea naţională şi independenţa României în memorialistica şi presa americană, în „Revista de istorie“, nr. 5, 1977; Idem, „The New York Times“ about Romania’s Struggle for Independence, în „Revue des études sud-est européennes, XV, nr. 3, 1977; James F. Clarke, Some American Observers of the Russo-Turkish War, în vol. Romania between East and West, edited by St. Fischer-Galaţi, Radu R. Florescu and George R. Ursul, Boulder&New York, 1982, p. 246; Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe – divergenţe, Edit. Albatros, Bucureşti, 2000, p. 139.

[2] „The New York Times“, 14 aprilie 1877, p. 2, col. V.

[3] Edouard Sayous, Histoire générale des Hongrois, second ed., Budapest – Paris, 1900, p. 265–270.

[4] Cf. Sidney L. Jackson, Libraries and Librarianship in the West. A brief History, McGraw-Hill Book Company, New York, 1974, p. 102.

[5] Cf. Ilie Stanciu, Călătorie în lumea cărţii, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 159–160.

[7] Mustafa Ali Mehmed, Istoria Turcilor, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 281.

[11] Vezi Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular, vol. IX, Bucureşti, 1912, p. 67.

[12] Textul „Proclamaţiei“ a fost reprodus şi în gazetele româneşti din epocă, inclusiv în cele regionale, între altele, în „Curierul. Foaia intereselor generale“, Iaşi, 6 octombrie 1877, p. 3.