PRONUNCIAMENTUL DE LA BLAJ ŞI IMPACTUL SĂU ASUPRA EVOLUŢIEI PROGRAMELOR ŞI TACTICILOR MIŞCĂRII NAŢIONALE ROMÂNEŞTI DIN TRANSILVANIA
Dumitru Suciu
Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca
Pronunciamentul a fost o declaraţie politică exprimată deschis împotriva unui sistem guvernamental maghiar coordonat cu cel austriac care şi-a tras seva şi argumentaţia direct din programul naţional de la Blaj, din mai 1848, afirmându-şi o continuitate ideologică clară şi puternică cu acesta, dar şi ataşamentul faţă de legislaţia şi sistemul de stat din vremea lui Anton von Schmerling. Acesta, deşi caduc şi înlăturat încă din 1865, a recunoscut, pe baza Diplomei din octombrie 1860, a Patentei din februarie 1861 şi a legilor Dietei din Sibiu din 1863–1864, trecută şi ea în nefiinţă politică, acelaşi program paşoptist românesc spre marea satisfacţie a românilor din Marele Principat al Transilvaniei.
Pronunciamentul a marcat de fapt un moment al confruntării politice dintre naţiunile maghiară şi română şi sistemele de stat propuse de acestea între 1848-1868. Considerăm că o retrospectivă şi o privire comparatistă a evoluţiei lucrurilor ne oferă posibilitatea de a efectua reconstituirea mecanismului intim ce a declanşat conflictul pe baza unei incompatibilităţi programatice evidente şi creionarea tacticilor de acţiune şi conduită politică în perioada celor 20 de ani, nu numai între români şi unguri, dar şi între toate naţiunile negermane şi nemaghiare din Monarhie şi cele două metropole, Pesta şi Viena.
Liberalii unguri şi-au impus în primăvara şi vara anului 1848 regimul politic pe baza centralismului maghiar de stat, şi-au transformat monarhul în rege constituţional al Ungariei, care semnase şi sancţionase legile ungureşti din martie, aprilie şi iunie 1848, tot aşa cum devenise şi împărat constituţional al Austriei. În „primăvara popoarelor” din martie 1848, vremurile politice s-au „împrimăvărat” în sens concret parlamentar doar pentru cele două naţiuni bogate şi puternice, ungurii şi austriecii, deoarece cehii, de pildă, n-au reuşit
să-şi instaureze un guvern responsabil naţional şi să-l transforme pe monarh în rege constituţional la Praga, pentru ca structura Monarhiei să devină trialistă. Dar, nici celelalte naţiuni negermane şi nemaghiare, ce totalizau majoritatea etnică din cei cca 36 milioane de locuitori nu au reuşit să-şi pună în funcţiune în viaţa de stat programele lor politice ce i-ar fi conferit o structură federalistă. În primăvara şi vara lui 1848 în Monarhie a funcţionat un regim dualist parţial şi, din fericire pentru germani şi nemaghiari şi de scurtă durată, care a fost înlăturat în toamnă în urma războiului survenit între cele două metropole, Pesta şi Viena, din cauza nerezolvării unor probleme legate de unitatea diplomatică, militară şi financiară. Cehii Palacky, Reiger şi alţi conducători politici au susţinut că dualismul a fost înlăturat şi sub presiunea mişcărilor şi rezistenţelor antidualiste declanşate pe plan militar şi naţional între mai-octombrie 1848.
În 1848 mişcările naţionale ale românilor din Marele Principat din Transilvania şi cele ale românilor din Banat, Crişana, Maramureş, Partium se desfăşoară separat prin Adunările de la Blaj şi Lugoj. Deputaţii românilor din părţile vestice militează zadarnic pentru drepturi naţionale colective în parlamentul din Pesta, iar românii ardeleni, dirijaţi de gruparea majoritară condusă de Bărnuţiu, preferă să apeleze la Monarh pentru ratificarea programului naţional, exprimându-şi rezervele faţă de Dieta din Cluj şi autorităţile constituţionale ungare. După sancţionarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, în pofida protestelor româneşti şi săseşti autonomiste, Şaguna este trimis de regele constituţional al Ungariei cu o recomandare către guvernul şi parlamentul din Pesta de recunoaştere a naţionalităţii şi limbii românilor din Transilvania, dar tratativele eşuează lamentabil şi în toamnă, o dată cu izbucnirea conflictului militar austro-ungar, se declanşează şi războiul naţional al românilor din Transilvania contra centralismului maghiar de stat ce se desfăşoară paralel cu insurecţiile sârbe, croate şi slovace, izbucnite în primăvară. Într-un fel conduita sau tactica elitei politice româneşti din 1848 prefigurează sau schiţează cele două tactici, activismul şi pasivismul, fără să le definească sau să le delimiteze clar ca atare.
În toamna lui 1848 s-au efectuat mici insurecţii locale şi în părţile vestice ale Transilvaniei, numite în epocă părţile ungurene, în comitatul Aradului, la Şiria, Hălmagiu, în Maramureş, care au urmărit să se alieze cu moţii şi în general cu românii ardeleni, dar armata maghiară reprimă prompt şi sângeros asemenea încercări trecând la recrutarea forţată a unor români din zonă în rândurile ei. Alţii, sub influenţa unor conducători politici care au sperat că vor obţine totuşi recunoaşterea parlamentară a unor drepturi naţionale colective şi sprijin contra ierarhiei sârbeşti, luptă din convingere alături de Ungaria, considerând că ceilalţi fraţi ai lor au ales o cale greşită şi că nu vor obţine libertate naţională de la Viena sau sperând că naţiunea maghiară, acum oprimată de austrieci, se va trezi şi le va respecta pe celalalte ca pe ea însăşi, viziune ce
s-a dovedit a fi cu totul nepotrivită cu faptele şi cu mersul evenimentelor.
Important a fost faptul că în 1849 şi în anii următor s-a făcut un salt calitativ din punct de vedere programatic şi Delegaţia Naţională de la Viena trece la propunerea ca principiul naţionalităţii să fie aplicat nu numai la nivelul restrâns al Staatsrechului, ca în mai 1848, sau în mod separat după vechile unităţi administrative. Pe baza dreptului etnic, se cere constituirea Marelui Ducat al românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina. Aceste programe, reiterate Vienei cu insistenţe şi cu argumente lărgite, au corespuns întru totul cu programele generale de federalizare etnică a Monarhiei propuse, de pildă, de Frantisek Palacky care milita pentru transformarea ei într-o mare Elveţie unde, sub egida unui guvern şi parlament federal, naţiunile ungară, austriacă, polonă, română, ceho-slovacă, sârbo-croato-slovenă, italiană, înzestrate fiecare cu guverne şi parlamente naţionale autonome, urmau să fie egale, coordonate unele cu altele şi nu subordonate sau integrate politic în primele două.
Croatul Ogarev-Ostrojinschi afirma: „atâta timp cât se va vorbi de Austria, a cărei populaţie este germană a 5-a parte, ca de un stat în care germanii deţin preponderenţa, atâta timp cât se va spune că Ungaria, a cărei populaţie este maghiară a 3-a parte, este un stat maghiar, nu se va vorbi nici de pace şi nici de salvare pentru imperiu”, lucru repetat clar şi hotărât de austriacul Anton Springer care specifica că Monarhia nu va mai fi nici valabilă şi nici viabilă în Europa dacă nu se va federaliza etnic, după model elveţian, deoarece ungurii şi austriecii, fiind minoritari, nu aveau dreptul la a accede la comandamente şi structuri politice unice şi centralizatoare în jurul unor interese sau poziţii egoiste şi dominatoare vis-a-vis de majorităţi. Andrei Şaguna reafirmă, la Viena, alături de conducătorii croaţilor şi slovacilor, adevărul că Monarhia trebuia să respecte principiul naţionalităţii, „memorabilul martie” şi să se federalizeze, deoarece supravieţuirea ei depindea de acest lucru. Ioan Maiorescu discuta la Praga, până în orele târzii ale nopţilor, proiectele de federalizare etnică a Monarhiei, cu Palacky, Rieger, Gabler şi alţii, iar A.T. Laurian îndemna apropierea dintre toate naţiunile nemaghiare şi negermane din Imperiu pe baza cunoaşterii reciproce a programelor lor politice şi a experimentelor şi tacticilor concrete de acţiune naţională în vederea apărării intereselor generale de securitate central şi est europeană împotriva pericolelor prusac sau rus dar şi afirmarea programelor specifice considerate compatibile cu cele dintâi..
Congresul slav de la Praga, din iunie 1848, adresează un Apel pentru federalizarea întregii Europe, iar Congresul Amicilor Păcii de la Paris, din mai 1849, lansează şi el o chemare pentru făurirea Europei Unite, iar prin vocea lui Victor Hugo se lansează ideea că viitoarea Europă federală trebuia să se alieze peste Ocean cu S.U.A. pentru a pregăti şi conserva – ceea ce în termenii de mai târziu ai lui Wodrow Wilson – se va defini ca o dorită lume sigură pentru pace şi democraţie. Alţi democraţi occidentali propun o Austrie federalizată etnic, o federaţie cosmopolită, unde să nu predomine nici o rasă, cu o diplomaţie comună, fără nici o centralizare administrativă în interior şi care să reproducă o Elveţie, dar în formă monarhică şi pe un teritoriu vast. Ei doresc ca marea Monarhie elvetizată, situată ca o placă turnantă la mijloc, să fie luată de exemplu pentru federalizarea întregii Europe transformate într-o linie mare de naţiuni asociate spontan unde, de pildă, polonezii se puteau reuni pe plan naţional, austriecii se puteau alipi de ceilalţi germani, românii apuseni cu cei răsăriteni de peste munţi etc. corelaţi şi apăraţi toţi prin instituţiile comune, întreagă această transformare uriaşă fiind concepută fără războaie şi conflicte „tribale” incompatibile cu civilizaţia creştină şi cu spiritul unei democraţii adevărate şi avansate. Aceiaşi democraţi occidentali îndepărtaţi geografic, dar avizaţi politic, au condamnat spiritul dominator maghiar ce reprezenta un pericol permanent contra civilizaţiei şi democraţiei sau au explicat că Ungaria a pierdut războiul de independenţă deoarece nu a acordat naţionalităţilor supuse drepturile pe care le-a reclamat şi pentru care a luptat ea însăşi. S-a precizat că dacă Monarhia nu se va federaliza prin austro-slavismul propus de majoritatea locuitorilor ei, dacă nu va deveni un bastion contra Rusiei, va cădea ea însăşi pradă Moscovei, dar şi a slavilor sau altor naţiuni frustrate.
Sunt bine cunoscute cauzele care au dus la anihilarea acestor generoase programe, ca şi forţele politice vinovate sau implicate direct în stoparea şi respingerea lor repetată de-a lungul deceniilor ce au urmat, dar spiritul timpului şi evoluţia lucrurilor le-a dovedit valabilitatea şi utilitatea până în zilele noastre. În 1849, românii din Marele Principat al Transilvaniei (Ardeal) la care se adaugă şi Partium sunt recunoscuţi de Constituţia din 4 martie, dar cei din Banat sunt administraţi în Voievodina Sârbă, cei din Crişana şi Maramureş în Ungaria, iar cei din Bucovina separat, astfel că, din Marele Ducat al tuturor românilor din Monarhie s-a ales doar praf şi scrum. Până şi Constituţia din 4 martie, caracteizată plastic de Bariţiu ca o mireasă ce nu a ajuns niciodată la altar, a fost risipită în eter în decembrie 1851, când se instalează regimul neoabsolutist germanizator şi centralizator în jurul Vienei. Cu alte cuvinte românii şi slavii din partea orientală a Monarhiei îşi schimbă doar stăpânii şi abia scăpaţi de focul centralismului maghiar cad sub dogoarea celui asutraic având parte, ca naţiuni credincioase, e drept, mai mult programelor lor naţionale decât dinastiei, de o „răsplată” identică cu ceea ce ungurii, învinşi de Austria cu armatele ruseşti, au primit ca pedeapsă. Ungurii, frustaţi şi înfuriaţi de înfrângerea provocată de ţar, se simt pe bună dreptate indignaţi, dar cei mai mulţi dintre ei dovedindu-se în continuare egoişti şi uitând proverbul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” şi de măsurile şi promisiunile tardive din iunie-iulie 1849 referitoare la nemaghiari, îşi continuă politica lor fie din 1848, ce realizase compromisul cu dinastia, fie din aprilie 1849 ce o detronase, fără să renunţe nici atunci în timp util la supunerea slavilor şi românilor din stat.
Liberalii unguri, concentraţi în jurul lui Deák, Eötvös, n-au recunoscut niciodată Actul din aprilie 1849 din două motive. În primul rând erau conştienţi că nu pot realiza statul naţional ungar atât contra dinastiei şi austriecilor, cât şi contra slavilor şi românilor, şi, în al doilea rând, erau perfect conştienţi că vechea lor aristocraţie şi nobilime acţionase pe sau prin două planuri şi scheme: şi anume o aripă antidinastică care lupta contra tronului când acesta încălca dur autonomia constituţională clasică a Ungariei şi a Transilvaniei şi alta prodinastică ce punea în funcţie limitarea absolutismului monarhic, salva stăpânirea duală, factor care, deşi nu era identic cu dualismul, îl genera uneori în diferite forme şi structuri în ciclul relaţiilor fluctuante bazate pe „tensiune, ciocnire, compromis”, tradus magistral de unii conducători naţionali negermani şi nemaghiari prin celebra formulă „stăpânii se ceartă, stăpânii se împacă”, adesea pe spinarea şi cu sacrificarea intereselor popoarelor lor. Oricum liberalii unguri au declarat multe transformări politice dintre 1849-1865, din timpul lui Alexander von Bach şi Anton Schmerling ca „tabula rasa” şi „fixio iuris” şi au susţinut mereu că Francisc Iosif I trebuia să jure pe şi să sancţioneze legile din martie-iunie 1848, recunoscute de unchiul său Ferdinand, pentru a deveni rege legal al Ungariei Sf. Ştefan, a reglementa afacerile comune dintre Ungaria şi Austria, cele două state istorice asociate şi componente ale Monarhiei şi a realiza împăcarea dintre cele două metropole şi naţiuni aşa-zis politice, Pesta şi Viena, şi cea maghiară şi austriacă.
Politicienii unguri liberali n-au recunoscut Diploma din octombrie 1860, Patenta din februarie 1861, au boicotat Reichsrathul central de la Viena şi Dieta de la Sibiu, din 1863–1864, i-au invalidat legile pe motiv că monarhul, nefiind rege legal încoronat al Ungariei nu avea nici calitatea constituţională de Mare Principe al Transilvaniei şi deci nu putea convoca o dietă separată a acestuia şi cu atât mai puţin era îndreptăţit să sancţioneze legile elaborate de ea. Potrivit jógfoly tanasságului maghiar trebuiau reinstituite guvernele responsabile de la Pesta şi Viena din 1848, în formele din 1867 şi revalidate legile uniunii Transilvaniei cu Ungaria, supunerea Croaţiei şi integrarea politică a celorlalte naţiuni din stat ai căror membri urmau să devină hiloţi politici, membrii sau lipituri ai unicei naţiuni politice maghiare din Ungaria istorică, care deşi era stat poliglot, unde trăiau la 5 unguri, 11 neunguri, era calificat ca stat naţional ungar unitar şi indivizibil.
Unii lideri politici unguri, români, slavi din exil reiterează programele şi propunerile, iarăşi pe cât de generoase pe atât de zadarnice, privind instituirea unei Confederaţii Dunărene din Ungaria, Serbia, Croaţia, Principatele Române ce era concepută ca un fel de Mică Europă zonală în drum sau ca o etapă spre cea federală generală. Dar până şi lideri unguri din exil, cu puţine dar notabile excepţii, nu acceptă ca Ungaria istorică să fie împărţită în trei state etnice pentru ca românii din Transilvania să se poată uni prin vot cu cei din principate sau ca sârbii din Voievodina să se alipească de cei din Serbia şi pretind ca Ungaria Coroanei, democratizată şi descentralizată din interior, să intre în întregimea ei şi în structurile şi componenţa prezumtivei Confederaţii.
În faţa acestor ezitări Dumitru Brătianu, şocat şi nemulţumit pe drept şi cu dreptate, lansează un apel de profundă gândire şi simţire democratică: „Nu vă mai flagelaţi multă vreme cu democraţia regatului vostru istoric şi cu dreptul vostru de cucerire şi strângeţi cu francheţe, cu dragoste, mâna frăţească pe care v-o întindem. Fiţi atenţi, emigranţi! Sentimentul dreptăţii a crescut în sufletul popoarelor, el vă va deborda unguri, şi voi, slavi de sud, vecini ai noştri, a venit vremea şi voi aţi auzit-o, Confederaţia Dunăreană va fi opera epocii noastre. Să ne dăm mâna, fraţilor, deasupra mormintelor martirilor noştri şi fie ca această mare operă să ne aducă tuturor gloria”. Şocat şi nemulţumit, dar în alt sens, a fost şi Kossuth când Ghica şi Golescu l-au întrebat de ce ţara sa se numeşte Ungaria, dacă ungurii sunt minoritari şi i-au cerut, în calitatea sa de democrat, să cedeze Transilvania unui stat român deoarece un democrat nu putea pretinde românilor să rămână sub dominaţia limbii maghiare şi a ungurilor. Kossuth a fost revoltat că, în schimb, boierii români i-au cerut ca ungurii, secuii şi saşii din Transilvania să fie supuşi dominaţiei limbii române şi României.
În anii 1860 o parte din elita politică laică şi ecleziastică a românilor din Transilvania încearcă revitalizarea programelor maximale din 1849-1850 care vizau instituirea Marelui Ducat al românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, ceea ce era în contradicţie cu prevederile Diplomei din octombrie 1860 şi a Patentei din februarie 1861; iar altă parte, mai realistă, axează mişcarea naţională pe baza programului minimal din mai 1848, ceea ce presupunea aplicarea principiului naţionalităţii pe baza restrânsă a Staatsrechtului, deci numai la nivelul Marelui Principat al Transilvaniei, dar era compatibil cu spiritul Diplomelor imperiale de stat. În acest sens au acţionat Congresele, de fapt mai mult conferinţele naţionale ale românilor ardeleni din 1861 şi 1863, mai ales că Banatul, Crişana, Maramureşul, Partiumul fuseseră deja încorporate Ungariei.
Este drept că unii lideri politici acţionează pentru ideea Marelui Ducat unitar, tatonând în prealabil posibilitatea aprobării unui Congres General al românilor, dar eşecurile sunt lamentabile chiar dacă arhiducele Rainer îi linişteşte că o viitoare Dietă a Transilvaniei istorice (Ardeal) va putea în viitor şi într-un cadru politic mai favorabil să-i cheme în sânul ei şi pe ceilalţi. Unii lideri tineri sunt sideraţi şi necăjiţi de eşecul aplicării programului maximal, îi critică pe „bătrâni” că n-au făcut totul ca să-l obţină şi să prevină fragmentarea naţiunii. Dar ei realizează că principalii vinovaţi sunt Dinastia şi aristocraţia şi nobilimea maghiară, deoarece întrevăd că, în pofida conflictelor de moment, Casa de Habsburg s-a bazat pe şi s-a împăcat de repetate ori cu elementele aristocratice. Monarhul îi va primi în braţele lui pe nobilii unguri, cu care va împărţi „colacii imperiului”, după cum şi părintele din Biblie l-a îmbrăţişat şi l-a înzestrat cu toate averile cuvenite pe fiul său rătăcitor întors acasă, după o îndelungată şi supărătoare absenţă şi ceartă.
Evenimentele au demonstrat că prin Dieta de la Sibiu şi legile ei, I şi II din 1863–1864, numai românilor ardeleni li s-a recunoscut pe cale parlamenară, egala îndreptăţire a naţionalităţii politice şi a confesiunilor unită şi ortodoxă şi limba română ca limbă oficială de stat, coordonată cu germana şi maghiara în Marele Principat al Transilvaniei. Bucuria a fost atât de mare încât aproape că
s-a uitat că jumătate de naţiune română din Banat, Crişana, Maramureş şi Partium a rămas în afara acestor beneficii politice legale. Dar bucuria a fost şi explicabilă întrucât aceste legi au constituit într-un fel şi o răsplată morală pentru cei 40.000 de morţi ai Războiului Naţional din 1848-1849, pentru arderea şi prădarea parţială sau totală a unor biserici unite şi ortodoxe şi o acomodare parţială la principiul naţionalităţii, fără precedent pentru limba şi naţionaltiatea română din Monarhia habsburgică. În 1863–1864, Constituţia din 4 martie 1849 sau spiritul ei, se reactivează prin legile de la Sibiu şi, în sfârşit, „mireasa” ajunge la altar chiar dacă într-o formă sau structură mai slăbuţă sau mai puţin rotundă, iar la Viena se organizează cu fast serbări şi banchete comune între conducătorii naţionali ardeleni şi unii miniştri din cabinetul Rainer-Schmerling.
Dar fericirea sau „căsătoria” a durat puţin deoarece a survenit „divorţul” întrucât din străfunduri acţiona din ce în ce mai deschis şi apărea la suprafaţă regula de fier a Monarhiei habsburgice ce a impus şi impunea şi atunci ca, oricând se manifestau pericole externe şi interne grave, Dinastia şi nobilimea şi aristocraţia ungară să-şi înlăture conflictele şi diferendele şi să se apropie una de alta. Austria, având o Ungarie nemulţumită în spate şi fiind izolată diplomatic, s-a dovedit slabă în 1859, a pierdut Lombardia, iar Unirea Principatelor, revolta polonă şi criza daneză anunţau o nouă geografie politică pentru Europa, bazată pe principiul lingvistic şi al naţionalităţii, fapt ce îngrijorează profund clasele conducătoare austriece şi ungare. Perspectiva excluderii Austriei din lumea germană şi a realizării unităţii ei naţionale în jurul Berlinului sau a unei alianţe prusaco-italiene care implica şi pierderea Veneţiei, l-a apropiat pe monarh de liberalii lui Deák. Concomitent, un grup de politicieni austrieci realizează că, în locul imposibilului stat unitar, era preferabilă o posibilă unitate de stat în jurul celor două metropole, Pesta şi Viena. Viceguvernatorul Ungariei este trimis să trateze cu Deák condiţiile împăcării austro-ungare, iar Articolul de Paşti din 1865 anunţă, în linii mari, profilul din 1867 al regimului dualist. De fapt Deák intuise de mult şi nu numai el – că, dacă ungurii şi austriecii se vor război din nou şi nu-şi vor coordona eforturile, va putea sosi una şi aceeaşi zi fatidică pentru ei, iar naţiunile nemaghiare şi negermane vor profita de ocazie şi vor distruge statele lor istorice.
Înlocuirea cabinetului Rainer-Schmerling, numirea altor cancelari aulici ai Ungariei şi Transilvaniei, devotaţi noii şi totuşi atât de vechii politici de compromis, suspendarea Dietei de la Sibiu şi convocarea Dietei de la Cluj, provoacă sentimente contradictorii în elita politică românească, de la disperare şi derută până la speranţa că nu s-a sfârşit încă totul, în funcţie de realismul sau naivitatea politică a conducătorilor naţionali. Bătrânul, bunul şi naivul mitropolit Şuluţiu care după Dumnezeu credea numai în împărat, este convins că el nu va permite anihilarea legilor drepte din 1863–1864 deoarece s-ar compromite astfel şi în faţa Europei şi în faţa altor naţiuni din Monarhie. La un moment dat, Şuluţiu, pătruns de un val de optimism, îi linişteşte pe funcţionarii români de la Viena, scriindu-le că nu se vor întâmpla toate „a hogy csimpelnek a verebek”, deci, după cum cântă vrăbiile „ungureşti” şi îi îndeamnă să nu se sperie chiar de moarte întrucât celui care moare de frică nici clopotul nu i se trăgea şi nu se auzea cum trebuie la înmormântare. Alteori crede că naţiunea ungară a învăţat din suferinţele recente, va respeta pe celalte naţiuni ca pe ea însăşi, va recunoaşte legal transformările democratice din 1863–1864, în care caz, prin uniunea Transilvaniei cu Ungaria federalizată politic, legile sibiene se vor extinde automat asupra fraţilor din Banat, Crişana, Maramureş, Partium. Într-o asemenea structură sau formulă, naţiunea română de aproape 3 milioane, va fi capabilă să-şi apere şi să-şi afirme fiinţa şi interesele şi în viitor. După ce constată că toate iluziile lui devin deziluzii, afirmă resemnat „că acum toate s-au întâmplat după cum înainte nimeni nu credea că se pot întâmpla”.
În 1865 se conturează clar tacticile activistă şi pasivistă. Printre primii lideri români din Transilvania care se declară pasivişti sunt, alături de Bariţiu şi grupul său, unii conducători naţionali numiţi în posturi la Viena în timpul vechiului regim care afirmă în septembrie că românii nu trebuie să participe la alegeri şi nici la dezbaterile dietei clujene. Printre ei s-au numărat Ladislau Basiliu Pop, preşedintele Tribunalului Suprem al Transilvaniei, Iacob Bologa, judecător la acelaşi tribunal, Dimitrie Moldovan consilier, Gheorghe Anghel, secretar aulic, baronul Constantin Zenovie Pop, secondaţi de alţi regalişti români din Marele Principat al Transilvaniei, ca episcopii Vancea şi Dobra sau Petru Manu, George Doma, Mihail Orbonaş. Alţi deputaţi români aleşi şi regalişti intră în Dieta de la Cluj, dar doar pentru a-i nega din interior competenţa, după cum pasiviştii o negau din exterior, pe motivul îndreptăţit că naţiunea română, din naţiune politică ce fusese egal îndreptăţită, devine simplă umplutură la „status et ordines ungare” din 1791. În Dieta din Cluj intră şi pasivişti ca Ioan Raţiu şi Ioan Antonelli din diferite motive, dar mai ales datorită consemnului dat de Comitetul Permanent Naţional, singurul for conducător constituit, capabil să disciplineze mişcarea şi să atenueze conflictele violente şi virulente declanşate între pasivişti şi activişti, în corespondenţe private şi publice. În 1865, Blajul , în frunte cu Şuluţiu, şi Sibiul, condus de Şaguna, se pronunţă pentru activitate parlamentară, în pofida loviturilor şi umilirilor recent primite.
Astfel a fost posibil ca 29 de deputaţi români, aleşi sau regalişti, să adreseze, în numele lui Andrei Şaguna, adresa dietală separată care cerea convocarea unei diete democratice a Transilvaniei pe baza legii electorale elaborată de Dieta de la Sibiu, dar rămasă nesancţionată de monarh. În 1865 Blajul se pronunţase tot pentru activitate şi respectarea Comitetului Naţional Permanent ca unicul for conducător al naţiunii, fapt ce a permis ca adresa dietală din 1865, în pofida sau peste diferendele survenite, să fie primul precedent major al luptei antidualiste exprimat ca act politic legal de deputaţii aleşi de naţiune sau numiţi de şeful statului, la care au făcut apel şi următoarele două acte de rezistenţă antidualistă pasivistă, Memorandul din decembrie 1866 şi Pronunciamentul de la Blaj, din mai 1868, deoarece toate trei s-au bazat pe programul naţional comun axat pe respectarea autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei şi a legilor de la Sibiu. La Cluj, în ianuarie 1866, deputaţii rămaşi în oraş au hotărât ca deputaţii aleşi în Dieta de Încoronare de la Pesta, să intre în dietă, să-i nege din interior orice competenţă de a decide despre Transilvania până când aceasta nu va fi înzestrată cu o dietă democratică care să permită tratative de la egal la egal între cele două foruri legislative şi două naţiuni politice, cea română şi cea maghiară, coordonate şi nu una subordonată sau inegrată celeilalte.
Unii conducători politici români activişti au crezut că adresa dietală românească îl va ajuta pe monarh să reziste presiunilor dualiste ungureşti, iar alţi lideri români pasivişti au sperat acelaşi lucru din partea Memorandului din decembrie 1866, deşi era limpede că monarhul nu dorea deloc să reziste ungurilor, ci, dimpotrivă, să se împace şi să se alieze cu ei. Alţi conducători activişti au considerat că adresa dietală românească de la Cluj l-a determinat pe monarh să recomande Dietei din Pesta să respecte, în cadrul reglementării legii uniunii Transilvaniei cu Ungaria, şi egala îndreptăţire a celorlalte naţiuni din Marele Principat, pe românii de aici interesându-i îndeosebi supravieţuirea legilor din 1863–1864 şi în noile condiţii şi aranjamente. Dar şi din aceste speranţe nu s-a ales decât praf şi scrum, ceea ce demonstrează, până la evidenţă, că activiştii şi pasiviştii, deşi se certau, iar cei pasionaţi sau sangvinici şi extremişti se şi detestau unii pe alţii, au fost înfrânţi împreună cu coaliţia guvernamentală austro-maghiară care a însemnat „unio duarum nationum contra plures”.
În 1865–1866 se înteţesc conflictele între pasivişti şi activişti. Primii vor să obţină un Congres Naţional, dar Şaguna, care fusese la „audiendum verbum regi” realizează că monarhul este pe cale de a deveni rege constituţional al ungurilor care nu mai guverna, ci doar domnea în spiritul şi pe baza legilor maghiare şi că, de fapt, toate treburile de dincoace de Leitha vor fi decise de forurile ungureşti. Observând că Europa secolului al XIX-lea este cea a luptelor electorale şi parlamentare şi că irlandezii îşi apărau cu strălucire acel Home Rule chiar în Parlamentul de la Londra, Şaguna şi alţi lideri recomandă ca tactică activismul. Pasiviştii, nemulţumiţi, neagă competenţa Comitetului Naţional Permanent ca forul unic conducător al naţiunii, iar Şuluţiu li se alătură inventând că acesta a fost investit în această calitate doar până naţiunea şi-a câştigat drepturile naţionale în 1863–1864. Dimpotrivă, activiştii susţin că numai Comitetul era în măsură să disciplineze mişcarea, să controleze opiniile şi să cultive „holda” cauzei naţionale.
Unii braşoveni ameninţă partida bariţiană cu combaterea în presă, declară că-şi vor urma neabătut mitropolitul, pe care nu-l vor părăsi nici pentru o sută ca Bariţiu. Ioan Meţianu refuză să semneze Memorandul deoarece n-a fost conceput şi aprobat de Comitetul din 1861 ca for legitim conducător al naţiunii şi interpretează actul lui Bariţiu şi Raţiu ca o acţiune privată numită să încurce, nu să descurce lucrurile. Dimpotrivă, alţi lideri li se ataşează, iar pasiviştii şi activiştii se incriminează reciproc în presă; dar apare şi câte o voce lucidă care apelează la unele redacţii ca să închidă paginile ziarelor lor pentru detractori şi denigratori de tot felul şi de toate orientările, să îndemne la armonie şi colaborare internă, la concentrarea eforturilor spre combaterea sistemului politic austro-ungar şi nu la întrecerea în provocarea certurilor şi jignirilor reciproce dintre români. Liderii care-l combat pe Şaguna sunt avertizaţi că meritele şi personalitatea lui – însuşi Eminescu l-a calificat ca nemuritor mai târziu – erau prea mari pentru a-i distruge prestigiul în faţa posterităţii. Certurile se intensifică însă şi chiar studenţii români din Viena se bat prin cafenele şi birturi pentru că unii erau pertizani ai pasivismului, iar alţii ai activismului, spre disperarea lui Grigore Silaşi care intervine pentru a-i domoli şi pentru ca austriecii, saşii şi ungurii să nu râdă de românii ce se certau între ei „până se ţineau de burtă”. Pasiviştii, concentraţi în jurul lui Bariţ şi Raţiu, se agată disperaţi de monarh, încearcă să adune voluntari români pentru a sprijini Viena în războiul ei cu Prusia şi Italia şi elaborează un Memorand acoperit cu 1493 de semnături. Unii afirmă că acest act îl va sprijini pe monarh şi pe unii miniştri austrieci să reziste ungurilor că el va da roade „dă-i numai pace” şi autonomia Transilvaniei şi legile de la Sibiu se vor menţine nevătămate. Dar monarhul i-a dat pace de tot Memorandului înmânat lui de Raţiu, în decembrie 1866, iar Cabinetul său imperial îl trimite Guberniului Transilvaniei unde îşi găseşte mormântul. Şaguna şi alţii, realizând zădărnicia petiţiilor către Monarh, identică cu lupta pe după ureche şi ineficienţa de a-l pârî pe Rege la Împărat, recomandă din nou activismul şi afirmă că pe el nu-l învaţă politică nişte profesoraşi din Blaj, specificând că românii se pot instrui mai mult în politică într-o săptămână în parlamentul Ungariei decât la Blaj într-un an. Acest centru optase acum definitiv pentru pasivism.
Memorandul pasivist din 1866 a fost însă apărat cu strălucire în 1867 de activistul Ilie Măcelariu, atât în şedinţele Guberniului Transilvaniei cât şi în Dieta de Încoronare de la Pesta unde acesta a vorbit româneşte, a fost acuzat de daco-românism şi că aruncă mănuşa Ungariei dualiste, confundând Pesta cu Bucureştiul. Bucureştiul îl felicită, împreună sau alături de liberalii italieni din Torino, în frunte cu Vegezzi Ruscalla şi de alţi români din oraşele şi satele Transilvaniei. Dar totul a fost zadarnic şi, după încoronare din 8 iunie 1867, urmează rescriptul din 20 iunie prin care monarhul, devenit rege constituţioanl al Ungariei şi ministrul său preşedinte ungar, contele Iuliu Andrassy, anulează legile de la Sibiu şi afirmă valabilitatea şi validitatea exclusivă a legilor mahgiare din martie-iunie 1848 şi a noilor aranjamente stabilite atunci între Ungaria şi Austria. Acest act a provocat, „un dezastru cutremurător” printre români, după cum mărturisea şi Ioan Puşcariu.
Realizând că Memorandul lor din 1866 n-a produs nici un efect politic concret, în sensul conservării legilor din 1863–1864, risipite în eter de semnăturile austro-ungare, pasiviştii recurg, în mai 1868, la canonicii Vasile Raţiu, Ilie Vlassa, Grigore Mihali, profesorii Ioan Micu Moldovan, Gavril Pop, Alexandru M. Micu şi preotul Dimitrie Farago, care elaborează Pronunciamentul de la Blaj, cerând respectarea autonomiei Transilvaniei, după exemplul Croaţiei, reactivarea legilor de la Sibiu şi redeschiderea unei Diete deocratice. Actul tipărit de Iacob Mureşan provoacă din nou solidarizarea Bucureştiului şi a altor români cu autorii şi principiile Pronunciamentului, dar cea mai strălucită apărare vine iarăşi din partea activistului Ilie Măcelariu care, în iulie 1868, neagă valabilitatea legilor de uniune maghiare din 1848, respinge orice competenţă a Dietei Ungariei asupra Transilvaniei şi declară Pronunciamentul ca expresie a voinţei întregii naţiuni române şi a lui însuşi, precizând că pentru aplicarea lui şi-ar da nu numai funcţia de consilier gubernial, dar şi viaţa. Mulţi pasivişti, în frunte cu autorii Pronunciamentului, i-au fost recunoscători şi de fapt Bariţiu şi Raţiu s-au înţeles în prealabil cu Măcelariu să deschidă focul luptei contra centralismului maghiar de stat în chiar inima lui legisativă, deci în Parlamentul Ungariei. Derultat, probabil pentru moment, de atacurile concentrice din afara şi din interiorul parlamentului, consilierii ministrului preşedinte tatonează dacă românii Transilvaniei nu s-ar mulţumi cu un statut asemănător Croaţiei. Dar politicienii maghiari, nemulţumiţi că aceasta le-a scăpat pe jumătate din mână şi îngrijoraţi de consolidarea României pe plan european prin aducerea dinastiei străine ereditare şi elaborarea constituţiei din 1866, se răzgândesc repede; trec la represiuni şi încorporează direct Transilvania în Ungaria. Ilie Măcelariu este pensionat forţat de Consiliul de Miniştri, iar ziarele maghiare care l-au acuzat că iar se închină „viţelului de aur daco-român” îl trimit la „Iancu şi la Brătianu” ca să-i completeze pensia.
La Viena, Grigore Silaşi apără Pronunciamentul în faţa monarhului, a lui Beust, a consilierului Bigeleben. Primul afirmă că nu înţelege de ce canonicii şi alţi români culţi, civilizaţi şi unii destul de bogaţi, privesc peste Carpaţi la românii mai săraci şi mai puţin civilizaţi de acolo. Beust îi acuză pe români de daco-românism, îi somează să se supună legilor, iar Biegeleben i-a spus lui Silaşi că până pe tronul de la Bucureşti va fi un Hohenzolern şi Brătianu îşi va afişa visuri de mărire teritorială, nu va fi pace între Austro-Ungaria şi România. Silaşi se apără de acuzaţiile de daco-românism sau că ar nutri şi simpatii faţă de Rusia, subliniind că românii Transilvaniei luptă pe cale legală doar pentru recâştigarea unor drepturi politice recente, răpite pe nedrept, iar aducerea prinţului străin şi aplicarea constituţiei din 1866 au fost doar înfăptuiri ale programului naţional din 1857, eforturi de a înlătura conflictele interne, de a scăpa de o gospodărire orientală şi de a consolida România din interior şi în exterior, fără ca Brătianu sau alţi oameni politici de la Bucureşti să nutrească ambiţii teritoriale.
Şi în acest caz totul a fost zadarnic şi singurul lucru ce s-a obţinut a fost sistarea de către monarh a urmăririi judecătoreşti a autorilor Pronunciamentului. Oricum era greu de presupus că autorităţile ar fi îndrăznit să condamne canonicii uniţi de la Blaj deoarece actul ar fi agravat nu numai nemulţumirile din interior, dar putea provoca şi complicaţii externe. Vaticanul nu putea fi supărat prin arestarea unor prestigioşi clerici catolici. Într-o corespondenţă trimisă în România se sublinia că în lupta grea susţinută de românii transilvăneni, ei sunt sprijiniţi moral de ziarele naţionale, de amploarea şi răsunetul Pronunciamentului de la Blaj şi a interpelărilor lui Ilie Măcelariu în Parlamentul Ungariei şi că, în pofida loviturilor primite, mergându-se în acest spirit, se va ajunge în viitor la victoria cauzei şi la adeverirea cuvintelor poetice despre viitorul României.
A fost clar însă că pronunciamentul de la Blaj a întărit pasivismul şi a pregătit spiritual Conferinţa de la Miercurea. Însă aceasta l-a ales preşedinte al Partidului Naţional pe fostul activist Ilie Măcelariu, dovedind parcă realitatea că ambele tactici, deşi deosebite, serveau acelaşi program naţional dacă liderii lor apărau principiul şi revendicările lui fundamentale. Românii din părţile vestice şi-au întemeiat un partid activist la Timişoara şi aceste realizări, deşi fragmentate, au corespuns fazelor de autnci ale mişcării naţionale româneşti antidualiste.
În scurt timp însă a devenit evident că una şi aceeaşi naţiune, desconsiderată şi umilită politic, nu mai avea nevoie de două partide, de programe şi tactici diferite, iar modificările politice rapide şi radicale solicitau soluţii noi privind modernizarea şi fortificarea mişcării naţionale pentru ca, în toate fazele desfăşurării ei, să fie puternică şi unită şi să corespundă normelor şi structurilor politice aplicate de alte naţiuni din Austro-Ungaria şi Europa întreagă.
Românii din părţile vestice, numite în limbajul epocii „ungurene”, au sprijinit fără rezerve, până în 1872, pasivismul fraţilor ardeleni, după care ajung însă la concluzia că românii nu-i pot copia pe nobilii unguri care, prin boicot şi pasivitate, l-au răsturnat pe Schmerling şi şi-au impus regimul poltiic. Neavând clase sociale bogate, privilegiate şi puternice, şi nici aristocraţie cu influenţe politice notabile, românii ardeleni au aplicat o pasivitate „de glumă şi de şagă” şi unii îi acuzau că se opuneau dualismului, „dormind” şi promovând o politică leneşă de „dolce farniente”. Se propune revigorarea mişcării prin pasivitatea relativă, deci românii să aleagă dar deputaţii să nu intre în Parlamentul Ungariei până la aplicarea programului naţional; dar alţii propun ca toţi românii, fie ardeleni, fie „ungureni” să aplice aceeaşi tactică, să se apropie unii de alţii şi să pregătească organizarea unui partid unic.
Din cauza unor conflicte virulente între pasiviştii absoluţi, relativ şi activişti nu s-a reuşit adoptarea unor soluţii noi acomodate vremurilor în continuă mişcare şi s-a ratat ţinerea unui Congres Naţional, menit să liniştească spiritele, să limpezească apele, deoarece marii lideri pasivişti se lasă păcăliţi şi antrenaţi într-o cale fără întoarcere şi fără de răspuns, aceea a tratativelor cu ministrul preşedinte Melchior Longay. Observând şi regretând confuzia creată, francezul Picot realizează că românii mai aveau nevoie de timp şi de alte generaţii de conducători până vor reuşi să-şi aşeze mişcarea pe baze mai solide şi mai disciplinate. Oricum însă, Memorandul pasivist, semnat de Vancea, Bariţiu, Raţiu, Măcelariu şi Cauza română la 1872, elaborată de activistul Ioan Puşcariu, constituie alte succese programatice remarcabile, aceste două acte politice antidualiste româneşti continuând – în pofida convulsiilor şi conflictelor interne – spiritul şi atmosfera Adresei dietale din 1865, a Memorandului din 1866 şi a Pronunciamentului din mai 1868.
Alte complicaţii au fost create de unii pasivişti absoluţi, năbădăioşi şi pătimaşi care au susţinut că cine nu este pasivist nu este român, ci „maghiaron” şi trădător, iar cauza ardeleană este „specială” pe care numai românii ardeleni o înţeleg, iar ceilalţi români n-aveau decât să-i copieze sau, dacă nu vor, să-şi vadă de treburile lor. A apărut un fel de elitism şi separatism ardelenesc, alimentat spiritual de Blaj şi concentrat în jurul lui Bariţiu şi Aron Densuşianu care refuză categoric câţiva ani invitarea şi conlucrarea în conferinţe comune cu liderii din părţile vestice întârziind făurirea Partidului unic, deşi alţi lideri cer cu insistenţă coordonarea şi colaborarea generală a tuturor românilor din Ungaria (Ilie Măcelariu, Grigore Silaşi etc). Grupul elitist pretinde că nu-i pot lua pe românii „ungureni” şi nici nu se putea urca împreună cu ei în aceeaşi căruţă deoarece actul ar fi identic cu „a-ţi pune pietri în car sau a da cu el de piatră”.
Motivaţia era că românii vestici n-au avut autonomie recunoscută legal şi nici legi ca cele de la Sibiu şi structurarea organizatorică comună ar slăbi „argumentele istorice legale şi autonomiste pe care pasiviştii sperau să le reactiveze dacă dualismul ar intra în criză sau n-ar fi reînnoit din 10 în 10 ani din cauza unor prezumtive şi viitoare conflicte dintre stăpâni. Acestea nu s-au mai ivit însă niciodată la scară mare sau semnificativă. Pentru a-şi motiva atitudinea, elitiştii pasivişti adaugă la argumentele lor de natură istorico-juridică, Memorandul din 1866, Proncunciamentul de la Blaj, din mai 1868, bazate pe programul din mai 1848, tot de la Blaj, faţă de care anumiţi români din părţile vestice ar nutri puţin respect sau, chiar ar dori să le înlăture în alianţă cu activiştii „de acasă”, deci din Ardeal.
Aripa novatoare şi realistă nu acceptă asemenea argumente şi recomandă ca românii să nu-şi întoarcă privirile exclusiv spre trecut, când principiul naţionalităţii s-a aplicat parţial doar la nivelul entităţilor istorice şi să-şi adapteze mişcarea la nevoile prezentului. Chiar dacă românii din părţile vestice n-au posedat autonomie şi legislaţie, ca cea de la Sibiu, nu era bine ca ei să fie lăsaţi sau să rămână în afara fluxului general şi unic al mişcării şi nici să se manfieste separat ca ardeleni, bănăţeni, crişeni, ci împreună, într-un singur partid, printr-un program naţional unitar şi să acţioneze la fel împotriva dualismului. Chiar dacă autonomia ardeleană a constituit un fel de „punct arhimedic” al mişcării naţionale, ea nu numai că nu mai exista, dar nu mai corespundea deoarece fragmenta naţiunea în două şi era necesar să fie împins înainte numai dreptul etnic. S-a ivit dilema gravă care a necesitat decenii întregi ca să fie rezolvată şi anume, dacă se va menţine doar îngusta şi depăşita autonomie ardeleană ca bază programatică, ce se va întâmpla cu ceilalţi români din părţile apusene, unii întrebându-se ironic şi retoric dacă nu cumva elitiştii şi separatiştii ardeleni pasivişti doreau să-i facă sau să-i lase cadou unurilor. Liderii care au boicotat întâlnirile şi consfătuirile comune sau au creat alte confuzii, au fost aspru criticaţi de generaţiile tinere şi novatoare, care nu sufereau de idolatria faţă de marii şi propriii lor şefi naţionali sau politici, gratulându-i, uneori, cu epitete ca „bărbaţi mucezi şi putrezi”, „idioţi politici”, şi altele.
Gânditorii realişti au afirmat că respectă şi ei Programul de la Blaj, din mai 1848, Pronunciamentul de la Blaj, din mai 1868, care au corespuns în acele faze ale mişcării naţionale, dar acum aceste programe, fiind oarecum mai mult istorice decât politice, trebuiau întărite tocmai prin restructurarea lor rapidă şi generală, prin modificări de substanţă, care să le extindă conţinutul programatic la nivelul întregi naţiuni române din Ungaria. Din fericire toate confuziile sunt înlăturate destul de repede, elitismul şi separatismul ardelenesc cedează treptat, dar sigur, iar Războiul de Independenţă al României concentrează în jurul lui solidaritatea tuturor românilor indiferent că erau ardeleni, bănăţeni, crişeni, pasivişti absoluţi, relativi sau activişti şi multe din corespondenţele lor se termină cu fraze semnificative ca „Toate cele bune de la Dumnezeu, nouă şi celor de la Plevna” sau „Dumnezeu cu noi şi cei de la Plevna!”.
Realizarea Partidului Naţional Român din Transilvania, Banat şi Ungaria (Crişana, Maramureş) a constituit un succes organizatoric cert care a întărit şi disciplinat mişcarea în 1881 şi anii următori. Formularea însă în program a două feluri de autonomii, una clasică ardeleană şi alta de altă natură pentru românii din părţile vestice era însă şubredă, confuză dar şi periculoasă, întrucât chiar dacă presupunem prin absurd că dualismul intra în criză şi se aplica Programul din 1881, românii ardeleni intrau într-o dietă democratică separată la Sibiu, Cluj, Blaj etc., iar ceilalţi într-o dietă eventual democratizată a Ungariei, la Budapesta.
Aceasta ar fi dus din nou la fragmentări şi separări nedorite. În privinţa tacicilor s-a hotărât pe bază de compromis ca românii ardeleni să practice în continuare pasivismul, iar ceilalţi activismul, deşi în 1881 s-au auzit voci care solicitau ca toţi să acţioneze unitar şi pe planul programului naţional şi pe cel al mijloacelor de a-l susţine.
Memorandul din 1892, dar mai ales procesul lui din 1894, au atras solidarizarea României, a opiniei publice europene, a tuturor românilor care au admirat conţinutul actului şi au înfierat atitudinea represivă a guvernului ungar. Dar, în epocă, s-a subliniat cu realism că petiţionarea ca metodă de luptă nu mai corespundea, echivala cu un fel de „târâială”, apreciindu-se că nu există ca românii să facă o prostie, adică să-l pârască pe Rege la Împărat, iar ungurii să facă una şi mai mare şi să-i condamne pentru atâta lucru. Memorandele din 1866 şi 1892 s-au plimbat de la Ana la Caiafa, pe urmele altor acte mai vechi: primul fiind trimis de monarh şi cabinetele lui la Gubernu din Cluj, al doilea la guvernul din Budapesta care, prin procesul de la Cluj, a contribuit din plin la solidarizarea cu cei condamnaţi. Oricum, Memorandul din 1892 a fost un fel de cântec de lebădă al pasivismului, ca tactică de luptă şi de acţiune, dar prin principiile pe care le-au profesat şi le-au afirmat cu curaj autorii lui au constituit o continuitate cu toate fazele anterioare ale mişcării naţionale şi au transmis un mesaj sau testament politic antidualist de răsunet pentru cele următoare.
În fond toţi românii Transilvaniei, fie ei greco-catolici sau ortodocşi, pasivişti sau activişti, au gravitat în jurul Regatului României Mici, destinat să joace rolul unui „Piemont” al tuturor românilor. Procesul a fost realizat în primul rând de şi în jurul Bucureştiului, prin alianţa inteligentă şi utilă cu puterile euro-atlantice democratice care, în mod preponderent, au asigurat victoria în războiul contra Puterilor Centrale şi, în al doilea rând, prin voturile şi adunările din 1918 de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.
Aplicarea principiului naţionalităţii pe baza Staatsrechtului sau pe baza dreptului etnic a creat controverse şi în evoluţia programatică a mişcărilor politice ale altor naţiuni din Monarhie. Cehii, de pildă, dacă mergeau înainte cu dreptul istoric, putea să pretindă în programele lor, doar formarea unui stat modern în Boemia, Moravia, Silezia şi slovacii rămâneau pe aceste baze în Coroana Sfântului Ştefan deoarece n-au aparţinut de Coroana Sfântului Venceslav. Uneori liderii cehi au încercat să împingă înainte dreptul etnic şi să încerce formarea unei entităţi unitare cehoslovace, dar s-a acţionat îndeosebi pe prima variantă şi anume pe formarea unui stat modern ce cuprindea teritoriile Coroanei Sfântului Venceslav. Dilema apare şi la croaţi care puteau apela la dreptul istoric ca ţară asociată a Coroanei Sfântului Ştefan însă unii lideri tatonează varianta formării regatului tripartit al Croaţiei, Sloveniei şi Dalmaţiei.
În anii regimului Rainer-Schmerling, cehii şi croaţii duc o politică activă şi acasă şi în Reichsrathul central pe care-l părăsesc însă din cauza unor accente centraliste ale guvernului austriac. Sub dualism dieta croată, aflată în mâinile partidului naţional, rezistă presiunilor şi condiţiilor puse de unguri şi abia după alegerile făcute de baronul Rauch, banul Croaţiei, se obţine o majoritate unionistă şi se încheie Nagodba ungaro-croată care va inspira parţial şi acel Sporazum sârbo-croat din preajma celui de al Doilea Război Mondial. Oricum, Croaţia a avut o situaţie mult mai bună decât Transilvania din moment ce, deşi a rămas fără Rijeka, avea autonomie administrativă şi legislativă în administraţia interioară, croata era limbă oficială, justiţia, cultele, învăţământul erau în mâinile croaţilor şi a miniştrilor lor, dar existau şi afaerile croato-ungare comune reglementate de parlamentul de la Budapesta unde Dieta Croaţiei de la Zagreb îşi trimitea deputaţii. Întotdeauna, cel puţin 40% din buget rămânea la Zagreb şi, teoretic, orice dietă croată dizolvată trebuia redeschisă, prin alegeri noi, în trei luni. Este deci pe deplin explicabil de ce în anumite programe româneşti, inclusiv în pronunciamentul de la Blaj sau în proiectul lui Ioan Puşcariu, s-a cerut respectarea şi reactivarea autonomiei Transilvaniei după model croat.
În 1871, cehii au fost la un pas de „fericire”, când, la 12 septembrie, guvenrul Hohenwart a recunoscut public şi oficial dreptul de stat al Coroanei Sfântului Venceslav şi a promis că monarhul se va încorona la Praga ca rege constituţional, fapt ce ar fi însemnat instituirea unui regim trialist ce putea fi ulterior extins şi la alte naţiuni şi s-ar fi ajuns la un fel de federalizare, însă mai mult pe baza dreptului sitoric decât al celui etnic. Practic vorbind, s-a acţionat întrucâtva şi în spiritul proiectului contelui Belcredi care, încă în 1862, se gândeşte sau reflectează asupra unei „heptarhii” habsburgice prin asocierea Coroanelor Ungariei şi Bosniei, a slavilor de Sud, Galiţiei, Veneţiei (care era însă iredentistă) şi a Austriei, deci a ţărilor ereditare de limbă germană. Asemenea proiecte nu ţineau cont deloc de celelalte naţiuni, aşa-zis „neistorice” ce urmau a fi administrate în statele naţiunilor „istorice” sau „politice”. Beust şi contele Iuliu Andrássy s-au opus categoric instituirii trialismului, iar germanii din Boemia, Moravia, Silezia nu acceptau nici ei ideea deoarece se temeau că în viitor legăturile lor cu Austria vor slăbi din ce în ce mai mult şi vor cădea „pradă” majorităţii cehe din stat. Aceste forţe au provocat căderea lui Honhenwart şi, o dată cu el, au căzut şi speranţele cehilor bazate pe aplicarea principiului naţionalităţilor pe teritoriile Coroanei Sfântului Venceslav. Aceste frustrări serioase au provocat pasivitatea cehilor, boicotarea dietelor locale şi a parlamentului central, apar grupările bătrânilor şi tinerilor cehi, care se confruntă destul de dur în privinţa adoptării tacticilor de luptă.
Cehii părăsesc însă pasivismul în Moravia încă din 1873, când intră în Dieta locală şi, un an mai târziu, în parlamentul central de la Viena. Tinerii cehi sunt prezenţi în Dieta Boemiei în 1874, unde apar şi bătrânii în 1878 pentru ca, în 1879, cehii să intre şi în Reichsrath reiterând pretenţia lor privind dreptul de stat. Cehii şi alţi deputaţi slavi, împreună cu germanii clericali au asigurat o majoritate relativă în parlament care sprijinea guvernul Taaffe contra liberalilor germani, a ucrainienilor, nemulţumiţi de poziţiile puternice ale nobilimii polone în Galiţia şi contra italienilor. În Galiţia, limba internă şi externă era, de fapt, limba polonă, autonomia provinciei fiind destul de pronunţată, întrucât nobilimea polonă l-a sprijinit pe monarh şi pe Beust, în 1867, când parlamentul de la Viena, în decembrie, a ratificat dualismul. Dar şi la polonezi apar diferende în legătură cu atitudinea nu atât faţă de Dieta Galiţiei cât faţă de parlamentul central. Smolka se pronunţă pentru boicotarea Reichsrathului, în 1868, până când acesta nu recunoaşte competenţe solida, mai puternice şi mai largi, înscrise în legi fundamentale, pentru Galiţia, responsabilitatea locotenentului faţă de parlament etc, dar, mult mai puternici sunt „activişti” lui goluchowski, Ziemialkovski şi alţii, care intră în Reichsrath şi se mulţumesc cu autonomia de fapt a provinciei, unde funcţionau şi două universităţi poloneze, iar nobilimea polonă furniza nu rareori şi miniştri în Cabinetul imperial care, nu o dată, o sprijinea şi contra ucrainienilor frustraţi. Oricum, situaţia Galiţiei era incomparabil mai bună decât a teritoriilor poloneze din Germania şi Rusa, motiv pentru care unii cu considerat-o ca pe un fel de „Piemont” al tuturor polonezilor. În afară de germană, pe teritoriile Austriei istorice, doar poloneza a fost şi limbă interioară şi exterioară în Galiţia, fapt valabil şi pentru limba italiană în anumite zone din Tyrol, Istria şi Dalmaţia.
Cehii au obţinut o Universitate la Praga în 1882, iar ordonanţele lui Stremayr din 1880 au prevăzut că ceha şi germana sunt limbi exterioare în tribunalele şi în administraţia internă a Boemiei şi Moraviei, iar în 1882 reglementarea se aplică şi în unele părţi din Silezia, dar liberalii germani sunt nemulţumiţi şi, împrenă cu vechii sau bătrânii cehi, forţează Compromisul de la Viena din 1890 care împărţea tribunalele pe criterii etnice, iar tribunalul provincial superior, consiliile locale de învăţământ şi cele agricole erau organizate pe secţii naţionale, după cum şi în dietă erau prevăzute două curii naţionale cu drept de veto în problemele stabilirii limbilor. Astfel germanii se asigurau sau credeau că se asigură ca să nu „cadă” sub competenţele autorităţilor funcţionarilor şi a limbii cehe majoritare. Tinerii cehi au răsturnat Compromisul, au câştigat alegerile şi i-au limitat prevederile la secţiile tribunalului superior provincial şi la împărţirea altor două secţiuni. Tinerii cehi vor vot unviersal, colaborează cu muncitorii, iar alţi lideri tineri reiterează principiul federalizării Monarhiei (Masaryk, Kramár, Kaizl) susţinut şi de românii Aurel C. Popovici, Alexandru Vaida Voievod fără să găsească nici un fel de audienţă. Ordonanţele lui Badeni din 1897 prevăd ceha şi germana şi ca limbi interioare, nu numai exterioare, ale administraţiei, cu excepţia celei militare şi a căilor ferate, iar funcţionarilor din Boemia şi Moravia li se acorda un termen de 4 ani pentru a învăţa ambele limbi. Germanii, care nu prea ştiau limba cehă şi erau centralişti, provoacă şi căderea lui Badeni deoarece se simt iar ameninţaţi de „presiunile” cehilor majoritari, a căror funcţionari cunoşteau perfect germana, fapt ce adânceşte şi aici conflictele naţionale în continuare. Oricum au stat lucrurile în Cisleithania, situaţia naţiunilor negermane de aici, a fost mai uşoară decât a celor nemaghiare din Ungaria istorică. Dar eşecul planurilor de federalizare a Monarhiei, îndeosebi pe baze etnice, a suminat din interior Austro-Ungaria care, dacă s-ar fi „elvetizat” în timp util, putea să devină o „placă turnantă” pentru federalizarea întregului continent, iar în cadrele unei asemenea Europe Unite românii din România Mică se puteau uni fără războaie cu cei din Banat, Transilvania, Bucovina, austriecii cu ceilalţi germani, s-ar fi refăcut Polonia etc., iar Europa ar fi devenit într-adevăr o asociaţie de naţiuni egale şi fratene. Dar dualismul a pus o talpă serioasă împotriva acestor programe înnoitoare şi democratice. A fost nevoie astfel de alte căi şi principii pentru rezolvarea egalităţii între naţiuni şi anume principiul autodeterminării naţionale şi Războaiele de Întregire şi de Eliberare naţională din Primul Război Mondial.
Aceste fenomene grandioase au armonizat, pe baza statelor naţionale, geografia politică din Europa Cetrală şi Răsăriteană cu cea Occidentală, toate statele au devenit membre ale Ligii Naţiunilor, iar în perioada interbelică în acest for internaţional sau în congrese paneuropene, în scrierile lui Coudenhave- Kalergi s-au făcut auzite vocile şi principiile unor minţi luminate ce au propus realizarea Europei Unite, scop şi destin fundamental ce urmează a fi completat şi îndeplinit şi în zilele noastre, pentru conservarea unei lumi mai echilibrate şi mai sigure în vederea apărării şi promovării păcii şi democraţiei.
BIBLIOGRAFIE: