Transilvania şi Academia Română

Dorina N. Rusu

Bucureşti

„Măreţ arbore al culturii şi sintezei etnice a neamului nostru”[1], după cum o caracteriza în 1899 Constantin I. Istrati, Academia Română a fost, încă de la înfiinţare, expresia cea mai puternică a unităţii neamului românesc. „Prin însuşi actul ei de fondaţiune şi constituire, Academia Română cuprindea, de la început, pe reprezentanţii gândirii şi graiului românesc, tot ce România avea pe atunci mai ales şi mai nobil. Toate ţinuturile aveau solii lor în acest întâi for al culturii integrale româneşti. Deopotrivă erau reprezentate atât Principatele de curând unite, cât şi Ardealul, Banatul şi Bucovina, şi Basarabia, şi aromânii”[2].

Într-adevăr, decretul de înfiinţare din 1/13 aprilie 1866, al Societăţii Literare (Academice) Române prevedea în mod expres alegerea de membri „din toate provinciile româneşti”[3]. Între acestea, Transilvania a ocupat, fără îndoială, un loc aparte în noul organism academic românesc. Obiectivul principal al noii Societăţi Academice de la Bucureşti, înscris în actul de constituire – cultivarea limbii române – era, în bună măsură, inspirat din prevederile „înştiinţării” din 1795 a Societăţii Filosofeşti a Neamului Românesc în Mare Principatu Ardealului, „o venerată străbună a Academiei”, după expresia lui Dimitrie Gusti[4], de activitatea desfăşurată la Sibiu în 1860 de Comisia filologică pentru fixarea ortografiei cu litere latine ori de statutul din 1861 al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA). Totodată, cei dintâi membri numiţi, conform decretului de înfiinţare, în noua Societate Literară (Academică) de la Bucureşti au fost trei reprezentanţi de seamă ai Transilvaniei: Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavriil Munteanu.

În condiţiile în care o mare parte a teritoriilor româneşti, între care şi Transilvania, se aflau sub dominaţie străină, apariţia noii instituţii academice reprezenta un act temerar şi încurajator totodată, unitatea culturală a românilor având rolul de a o pregăti pe cea politică. Iată de ce, vestea înfiinţării Societăţii Academice Române s-a răspândit cu repeziciune în toate provinciile româneşti, fiind salutată cu nespus entuziasm. Ziarele din Transilvania cu deosebire s-au întrecut în acele zile ale lui aprilie 1866 să facă cunoscută tuturor iniţiativa guvernului de la Bucureşti, care, pentru românii de peste Carpaţi, căpăta valoare de simbol. „Măreaţă va fi acea ziuă – îşi exprima nădejdea Iosif Vulcan în paginile «Familiei» sale – în care reprezentanţii naţiunei, împrăştiaţi de soartă în şapte ţări, se vor aduna laolaltă, sublim va fi acel minut când fratele de la Pind va strânge mâna cu fratele său de la Criş”[5], „fapta rară pentru literatura română”, după cum anunţa „Gazeta de Transilvania” făcând „onoare eternă atât Ministerului [Instrucţiunii Publice – n.n.], cât şi Locotenenţei domneşti”[6]. La rândul său, Mihai Străjanu, secretarul societăţii „Transilvania”, publica în revista „Familia”, la 16/28 aprilie 1867, poezia sugestiv intitulată La 1 august 1867 (Inaugurarea Societăţii Literare Române).

Societatea Literară (Academică) Română şi-a început efectiv activitatea în 1867, an care pusese la grea încercare speranţele de autonomie ale românilor transilvăneni. În aceste împrejurări, venirea la Bucureşti a membrilor ei fondatori a depăşit dimensiunile unui simplu eveniment cultural, inaugurarea noii societăţi căpătând valenţele unei adevărate serbări a tuturor românilor. Cei trei reprezentanţi ai Transilvaniei numiţi în noua Societate Academică au trecut munţii şi apoi, prin Valea Prahovei, sau îndreptat spre Bucureşti. Pe tot traseul dintre Ploieşti şi Capitala ţării, membrii ardeleni ai Societăţii Literare (Academice) Române s-au bucurat de o primire entuziastă. La Băneasa, de pildă, le-au ieşit în întâmpinare sute de intelectuali, dar şi meşteşugari şi negustori, toţi sosiţi să-i salute pe cei ce veneau să facă „unirea limbii române”, după cum se exprima Ion Fălcoianu, preşedintele Comitetului pregătitor, care continua: „această operă va fi piatra fundamentală a edificiului la care aspirăm toţi şi ne felicităm de alegerea ce guvernul a făcut în persoana domniilor voastre”[7]. Aceeaşi atmosferă sărbătorească i-a însoţit şi la intrarea în Bucureşti până la biserica Sf. Gheorghe, unde a avut loc o procesiune impresionantă, ce amintea pe cea din februatie 1859 în cinstea Domnului Unirii. Ea s-a menţinut şi a doua zi, de 1/13 august 1867, când a avut loc, într-un cadru solemn, în care ideea unităţii de neam era prezentă atât în accesoriile ce împodobeau sala – harta tuturor provinciilor locuite de români, imaginea Columeni lui Traian, portretele lui Ştefan cel mare şi Mihai Voiteazul –, cât şi în cuvântările oaspeţilor şi gazdelor, inaugurarea lucrărilor Societăţii Literare (Academice) Române. Cu această ocazie reprezentantul Transilvaniei, ilustrul filolog Timotei Cipariu, avea să sublinieze „misiunea înaltă şi scopul atât de sacru cât nu pot crede că mai poate fi vreun român adevărat care să nu-i recunoască această misiune importantă şi să nu-i ureze cele mai salutarie rezultate pentru întreaga românime”, căci, sublinia el în continuare, noua instituţie academică „va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de gintă latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărată naţională, corectă în expresiuni, corectă în forme, fără care nici o literatură nu poate merita a se chema literatură”[8].

Atmosfera din acele zile cu adevărat memorabile, insuflată de importanţa momentului cu profunde semnificaţii culturale pentru toţi românii, l-au făcut pe George Bariţiu ca, în ultima şedinţă a celei dintâi sesiuni a noii instituţii academice, să adreseze mulţumiri „către soţi, câţi şi câte ne-au întâmpinat cu atâta elan şi caritate frăţească”[9]. Cu acelaşi prilej, Timotei Cipariu afirma răspicat: „Dea ceriul ca simţul naţional român, care s-a deşteptat acum cu atâta tărie, să se lăţească în toate unghiurile României până la cabanele cele mai obscure ale ţăranului, ca şi în palatele cele mai superbe ale marilor naţiuni române. Dea ca tot românul să vină la conştiinţa demnităţii naţionale şi să o apere cu toată tăria cuvântului şi a inimei. Dea ca tot românul să se simtă fiu al României, român cu originea, român cu limba şi să fie mândru că este şi se numeşte român”[10].

Acest caracter profund naţional, imprimat încă de la înfiinţare Societăţii Academice Române, s-a menţinut şi s-a întărit în toţi anii care au urmat. Adevărat „institut naţional”, după cum era definită Academia Română în decretul din 1879 de transformare a Societăţii Academice Române, el va primi, de-a lungul anilor, reprezentanţi de seamă ai ştiinţei şi culturii din toate provinciile unde se simţea şi se vorbea româneşte, deci şi din Transilvania. Mărturie în acest sens stau numeroşii specialişti primiţi ca membri „activi” (titulari), corespondenţi şi „onorari” (de onoare) originari din această străveche provincie românească – de la înfiinţare şi până în prezent peste 145: istoricii George Bariţiu, Ioan Bogdan, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Ştefan Meteş, Andrei Oţetea, Alexandru Papiu-Ilarian, Ştefan Pascu, David Prodan, Ioan Ursu, istoricul de artă Virgil Vătăşianu, numismatul Constantin Moisil, scriitorii Ion Agârbiceanu, Andrei Bârseanu, Lucian Blaga, George Coşbuc, Octavian Goga, Emil Isac, Liviu Rebreanu, filologii şi lingviştii Ion Bianu, Timotei Cipariu, Ovid Densusianu, August Treboniu Laurian, Ştefan Paşca, Sextil Puşcariu, medicii Iuliu Haţieganu şi Aurel Moga, botaniştii Alexandru Borza, Emil Pop, Florian Porcius, Iuliu Prodan, chimiştii Gheorghe Claudiu Suciu şi Nicolae Teclu, geograful Tiberiu Morariu, fizicianul Ion I. Agârbiceanu, inginerii Remus Răduleţ, Gheorghe Silaş, Aurel Vlaicu, pedagogul Onisifor Ghibu, filosoful Dumitru D. Roşca, psihologul Alexandru Roşca, economistul Ion Lapedatu, compozitorii Gheorghe Dima şi Sigismund Toduţă, sculptorul Cornel Medrea, oamenii politici Valeriu Branişte şi Iuliu Maniu, viitorul patriarh Miron Cristea, mitropoliţii şi episcopii Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Iuliu Hossu, Nicolae Ivan, Dionisie Romano, Dumitru Stăniloae, Andrei Şaguna, Alexandru Todea – pentru a nu cita decât câteva nume.

Un moment cu adânci semnificaţii l-a constituit alegerea, la 24 martie/5 aprilie 1893, ca preşedinte al înaltului for de ştiinţă şi de cultură de la Bucureşti a marelui cărturar transilvănean George Bariţiu, „fruntaş între fruntaşi, neobosit la muncă, neobosit la fapte, cu inimă caldă şi tare pentru tot ce priveşte neamul românesc”, după cum îl caracteriza cu acel prilej D.A. Sturdza[11]. Hotărârea Academiei Române a luat în Transilvania proporţiile unui adevărat eveniment naţional: la Sibiu, ASTRA a organizat o mare manifestaţie publică, iar numeroşi intelectuali din Braşov, Blaj, Năsăud, Arad i-au trimis telegrame de felicitare. Presa, la rândul ei, a consemnat în termeni entuziaşti această decizie: „Un ardelean preşedinte al Academiei Române din Bucureşti – scria în acele zile Iosif Vulcan în paginile revistei sale «Familia». Iată marele eveniment, a cărui glorie se revarsă asupra tuturor românilor de dincoace. Un eveniment şi mai important prin consideraţiunea că el ne indică continuitatea culturală a neamului românesc”[12].

Dar nu numai prin componenţă, cât mai cu seamă prin activitatea desfăşurată şi atitudinea adoptată de-a lungul anilor faţă de marile momente ale luptei românilor pentru unitate naţională a demonstrat Academia Română că este un adevărat „templu al culturii întregului neam românesc”. O atenţie aparte s-a acordat studierii Transilvaniei sub toate aspectele. Nu întâmplător, seria discursurilor de recepţie a fost inaugurată în 1869 de un reprezentant al acestei străvechi provincii româneşti, Alexandru Papiu-Ilarian, care s-a aplecat asupra unuia dintre corifeii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, „unul din cei mai mari români, martir al românismului”, după cum îl caracteriza George Bariţiu, şi el fiu al Transilvaniei, autorul celui dintâi răspuns la un discurs de recepţie[13]. Seria discursurilor de recepţie, deschisă de Al. Papiu-Ilarian, a fost continuată şi de alţi reprezentanţi ai Transilvaniei, care au evocat personalităţi de seamă originari din această parte de ţară, ori au prezentat diverse aspecte legate de provincia ai cărei reprezentanţi erau în forul academic: Viaţa şi operele lui Petru Maior (discurs rostit de Atanasie Marian Marienescu în 1882); Flora din fostul district românesc al Năsăudului în Transilvania (Florian Porcius, 1885); Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna (Nicolae Popea, 1900); Nicolae Popea şi Ioan Micu Moldovanu (Ioan Lupaş, 1920); Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi (Alexandru Lapedatu, 1923); Andrei Bârseanu şi naţionalismul (C. Rădulescu-Motru, 1924); Un precursor al unităţii naţionale: profesorul ardelean Constantin Romanul-Vivu (Silviu Dragomir, 1929). Acestora li

s-au adăugat şi cele ţinute de alţi transilvăneni: Despre vegetarianism (Pavel Vasici-Ungureanu, 1880), Ugrinus – 1291 (Ioan Puşcariu, 1901), Gândirea istorică în Academia Română. 1866–1918 (Ştefan Pascu, 1975).

Problemele Transilvaniei au constituit şi subiectul unor interesante comunicări ţinute sub cupola supremului for ştiinţific român: Noţiuni relative la economia şi istoria civilizaţiunii în Transilvania (George Bariţiu, 1877); Însemnătatea documentelor din arhivul săsesc al Braşovului pentru sfragistica românească (Grigore Tocilescu, 1905); Îndreptări şi întregiri la istoria românilor după acte descoperite în arhivele săseşti: Braşovul (N. Iorga, 1905); Viaţa şi faptele lui Avram Iancu (Ioan Lupaş, 1924); Influenţa războiului din 1877 în Transilvania (Gheorghe Bogdan-Duică, 1927); Situaţia de drept a românilor din Ardeal până în 1848 (Silviu Dragomir, 1935); Voievodatul Transilvaniei în secolele XII şi XIII (Ioan Lupaş, 1936); Unitatea economică a Transilvaniei cu România (Gheorghe Taşcă, 1944); Politica românilor din Ardeal în anii 1848–1849 şi Curtea din Viena (Silviu Dragomir, 1942); Originile Principatului Transilvaniei (Ion I. Nistor, 1947); Politica lui Mihai Viteazul faţă de naţionalităţile din Transilvania (Ion I. Nistor, 1946); Ţărănimea din Transilvania în Revoluţia de la 1848 (Silviu Dragomir, 1948); Din viaţa religioasă a Transilvaniei în secolul al XVI-lea (Ion I. Nistor, 1948) etc.

Evenimentele importante ce aveau loc în Transilvania şi-au găsit un profund ecou în Academia Română, aşa cum a fost, de pildă, mişcarea memorandistă. Exprimându-şi solidaritatea faţă de lupta românilor transilvăneni, înaltul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a întocmit, în 1894, un Apel către corpurile învăţate ale lumii, unde, după o amplă prezentare istorică, în care se evidenţia rolul poporului român ca apărător al civilizaţiei în această parte a Europei, se sublinia: „Academia Română, cercetătoare a neamului românesc, păstrătoare a limbii naţiunii româneşti şi centrul de activitate al culturii româneşti, face un călduros apel la membrii institutelor de cultură al întregului neam omenesc ca să se intereseze de cauza cea dreaptă a românilor din Transilvania şi Ungaria, care e, totodată, o cauză generală română”[14]. De altfel, în şedinţa din 28 februarie/12 martie 1895, trecând în revistă principalele evenimente petrecute în viaţa forului academic, secretarul ei general D.A. Sturdza, sublinia: „Academia Română, cea mai înaltă instituţie de cultură a neamului românesc, nu a putut sta nepăsătoare în faţa pericolelor de care e ameninţată cultura naţională în acea ţară locuită de români, unde s-au născut bărbaţi puternici ca Şincai, Samuil Clain şi Petru Maior, Şaguna, Şuluţ şi Bariţiu”[15].

În anii următori, Academia Română a fost prezentă şi la alte momente cu caracter profund naţional din viaţa Transilvaniei – împlinirea a 40 de ani de la apariţia revistei „Familia”, care „prin lucrările originale ce s-au publicat în paginile ei, prin reproducerea celor mai bune producţiuni literare din toate ţările româneşti”, a făcut „să pătrundă gustul cititului în masa cărturarilor, a preoţilor şi a învăţătorilor de peste Carpaţi”, fiind un adevărat „stegar al limbii şi culturii naţionale româneşti”, după cum se arăta în telegrama trimisă revistei la 20 mai/2 iunie 1904[16], ori comemorarea, în 1905, la Blaj, a unui veac de la naşterea marelui cărturar Timotei Cipariu, membru fondator al Societăţii Academice Române –, exemple prin care supremul for de ştiinţă şi de cultură de la Bucureşti a reuşit să „întreţie flacăra unui patriotism care nu cunoştea hotarele artificiale ale României ci, săltând peste Carpaţi, înfrăţea de fapt pe cei cu care erau fraţi de drept”[17].

Izbucnirea celei dintâi conflagraţii mondiale şi intrarea României în război în vederea eliberării teritoriilor româneşti aflate sub stăpâniri străine şi reîntregirea ţării în hotarele ei fireşti au găsit în Academia Română un profund ecou. Trecerea, în noaptea de 14 spre 15 august 1916 a armatei române prin trecătorile Carpaţilor, în Transilvania, a fost salutată cu cuvinte entuziaste de numeroşi membri ai Academiei, între care şi de poetul „pătimirii noastre”, Octavian Goga, care, ca ardelean, simţea mai bine ca oricine acest moment istoric. Pentru el „Carpaţii care ne rupeau în două, Carpaţii care ne încercuiau peste mijloc ca o chingă de fier, Carpaţii nu mai sunt. Oştirea noastră i-a mutat în Ţara Românească”[18]. Pe frontul reîntregirii naţionale s-au aflat, direct sau indirect, şi membri ai Academiei, pentru care eliberarea provinciilor aflate sub stăpâniri străine şi unirea lor cu patria-mamă devenise obiectivul principal.

În supremul for de ştiinţă şi de cultură de la Bucureşti, asemeni celorlalte momente din anul Unirii 1918, avea să găsească un profund ecou măreţul act al Unirii Transilvaniei cu Ţara de la 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia participând şi personalităţi care se numărau ori se vor număra printre membrii Academiei Române: Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Vasile Goldiş, Miron Cristea, Augustin Vancea, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Ioan Lupaş ş.a. În telegrama trimisă de membrii supremului for de ştiinţă şi de cultură de la Bucureşti Consiliului Naţional Român de la Sibiu se arăta: „Academia Română, care reprezintă, de la întemeiere, unitatea culturală a românilor de pretutindeni, trimite salutul ei frăţesc Comitetului Naţional şi Adunării care a proclamat unirea politică a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu regatul, realizând, prin actul lor, gândul statornic al neamului”[19].

Reunită în întregul ei, la 14 mai 1919, într-o şedinţă solemnă[20], care marca atât victoriile din anul Unirii 1918, cât şi împlinirea unei jumătăţi de veac de la înfiinţare, Academia Română a putut să-şi exprime din plin bucuria realizării României Mari, pentru care a luptat neîntrerupt, de la întemeierea sa. Vorbind cu acest prilej în numele Transilvaniei, autorul adevăratului imn Pe-al nostru steag, poetul Andrei Bârseanu, exprima, în numele „membrilor din Ardeal, Banat, Crişana şi din Maramureş ai acestei înalte corporaţiuni” bucuria „că de aici înainte ne vom putea întâlni fără piedici cu colegii noştri din celelalte ţinuturi ale României întregite şi împreună cu dânşii vom putea lucra fără teamă şi fără rezerve, întrucât ne iartă puterile, la dezvoltarea literaturii şi ştiinţei româneşti şi la înaintarea culturii naţionale. Nu ne îndoim nici o clipită – continua el – că Academia Română, care şi în prima jumătate de veac a fiinţării sale a contribuit aşa de mult cu deosebire pentru studierea limbii şi istoriei naţionale, nu va înceta de a fi şi pe mai departe un izvor nesecat de lumină şi un mijloc de întărire a unităţii noastre naţionale”.

Şi după măreţul act de la 1 Decembrie 1918, Academia Română a continuat să fie ceea ce preşedintele supremului for, Dimitre Onciul, definea drept un „institut de cultură naţională a tuturor românilor”[21]. Cu prilejul marcării unui deceniu de la marele act al Unirii tuturor românilor, vorbind în numele Transilvaniei, Sextil Puşcariu ţinea să afirme, între altele: „Carpaţii, care lăsau să treacă prin piatra lor răsunătoare, glasul inimilor ce băteau de la frate la frate, opreau însă să se vadă pe cei despărţiţi unul de altul. În locul dragostei idealizate prin depărtare, începe astăzi tot mai mult, prin cunoaşterea cât mai temeinică a marilor calităţi ascunse în sufletele românilor din toate provinciile să se adâncească iubirea bizuită pe înţelegere şi preţuire, pe care luptele mărunte de fiecare zi o întunecă numai în aparenţă”[22]. În 1938, cu un prilej similar, de rememorare a marelui act de la 1 Decembrie 1918, preşedintele Academiei Române sublinia: „În menirea instituţiei noastre faptul consolidării neamului românesc într-o unitate de stat şi de cultură este de o neîntreruptă actualitate; instituţia noastră însăşi este un simbol al acestei uniri. În sânul Academiei Române – arăta atunci Constantin Rădulescu-Motru – am avut pe cei mai vajnici reprezentanţi ai Ardealului, aşa cum îi avem şi astăzi, înainte ca vitejia oşteanului român să fi înlăturat barierele politice care ne despărţeau. Simbol premergător al unirii înainte de 1918 – conchidea marele filosof – Academia Română înţelege să rămână şi pe viitor primul arsenal spiritual în care să se făurească valorile perene ale culturii unitare româneşti”[23].

Anii care au urmat măreţului act al Unirii au fost deosebit de rodnici pentru Academia Română. Mai mult decât până în 1918, în rândurile membrilor supremului for au fost primiţi numeroşi oameni de litere şi de ştiinţe din provinciile curând alipite, între care şi importante personalităţi din Transilvania. De asemenea, cercetările în cele mai variate domenii (lingvistică, istorie, folclor, etnografie, geografie etc.) asupra provinciilor de curând reunite s-au înmulţit şi s-au diversificat. Academia Română a fost printre primele instituţii care a salutat cu entuziasm inaugurarea Universităţii „Dacia Superioară” din Cluj: „nu poate avea nicăieri un răsunet aşa de puternic şi de adânc – se arăta în telegrama trimisă de supremul for de la Bucureşti, la 13 februarie 1920 – ca în sânul Academiei Române. Faptele trecutului, starea prezentului şi îndrumările viitorului lămuresc înţelegerea acestui răsunet. Cuvântul Academiei Române către Universitatea din Cluj este deci să crească, să muncească pentru ca, printr-însa, cultura neamului românesc să înflorească”[24].

În condiţiile în care unitatea naţional-statală a României a fost din nou grav ameninţată, iar trupul ţării supus unor dureroase rapturi teritoriale, luările de poziţie ale Academiei Române s-au înmulţit. La 20 septembrie 1940, deschizând şedinţa Academiei Române, preşedintele înaltului for de cultură al ţării, Constantin Rădulescu-Motru, anunţa cumplitul moment al ruperii din teritoriul naţional al Nord-Vestului Transilvaniei, în urma odiosului Dictat de la Viena din 30 august: „În urma dureroaselor mutilări aduse trupului neamului nostru, care pe mulţi dintre fraţi i-a aruncat pe drumul pribegiei şi al mizeriei – sublinia el, referindu-se la răşluirile teritoriale făcute în urma pactului Ribbentrop-Molotov şi a Dictatului de la Viena – o singură mângâiere ne-a rămas: constatarea solidarităţii naţionale. Suntem în aceeaşi credinţă astăzi, ca şi înainte. Popor nefericit, pus la răscrucea tuturor primejdiilor, dar popor cu încredere în destinul său”[25]. În aceeaşi şedinţă, Ioan Lupaş protesta vehement împotriva atrocităţilor săvârşite în Transilvania de Nord de ocupanţi, iar într-o comunicare ţinută la 4 octombrie 1940, istoricul Silviu Dragomir prezenta Câteva consideraţiuni asupra vechiului şi noului statut privitor la graniţele Ardealului românesc. În condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau din nou sub stăpâniri străine, evocarea, sub cupola Academiei Române, la 3 decembrie 1943, a momentului Unirii Transilvaniei cu patria-mamă apare încărcat de semnificaţii deosebite. „La 1 Decembrie 1918, în cetatea de la Alba Iulia, pentru totdeauna sfântă pentru intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul, dar şi prin chinurile lui Horia şi Avram Iancu, mucenicii neamului, românii de peste Carpaţi, într-un unanim glas, au pecetluit hotărârea nestrămutată de a se uni în jurul vechiului regat. S-a ajuns, astfel, la întemeierea unei mândre ţări, cu conturul soarelui, cu un popor de aceeaşi lege şi credinţă, dezvoltat pe locul unde s-a născut”, sublinia cu acest prilej preşedintele supremului for de cultură de la Bucureşti, Ion Simionescu, care continua: „E în tradiţia instituţiei noastre, care aparţine tuturor românilor încă de la înfiinţarea ei, această evocare. În vechea ei incintă s-a concretizat unirea spirituală a reprezentanţilor românilor de pretutindeni. Chipurile lor ne stau mereu în faţă, alcătuind un sfânt altar al unităţii neamului românesc. Ei ne aduc neâncetat aminte să nu deznădăjduim, oricât de grele ar fi cumpenele prin care trecem. Ne mai spun ceva drept îmbărbătarea de fiecare clipă. Nu poate fi nimic mai întăritor decât păstrarea neslăbită a dragostei de ţară şi de neam. Aceasta să ne fie călăuza acţiunilor noastre individuale; ea să ne dea curajul sacrificiilor”[26].

Eliberarea întregului teritoriu naţional de către armatele române şi revenirea între hotarele României a Nord-Vestului Transilvaniei a fost salutată în termeni entuziaşti de plenul Academiei Române: „Nedreptatea istorică a aşa-zisei linii «demarcaţionale» de la Viena – monument de arbitrar, nu de arbitraj – a fost definitiv înlăturată. Trupele româneşti au ajuns pe frontierele fireşti din 1940. S-a încheiat astfel un dureros capitol din istoria plină de suferinţă a Ardealului”, sublinia Dimitrie Gusti, în şedinţa din 27 octombrie 1944[27]. Şi tot el, în ziua de 1 Decembrie a aceluiaşi an, ţinea să afirme: „Comemorarea de astăzi este un minunat prilej al unui examen de conştiinţă pentru români, ce trebuie să simtă azi, mai mult ca oricând, ceea ce-şi datoresc lor înşile, ceea ce datoresc altora şi ceea ce sunt în stare, prin creaţii, descoperiri şi contribuţii potrivite geniului naţional, a da umanităţii”[28], în acest proces Academiei Române revenindu-i rolul primordial.

Promotoare a marilor valori culturale ale naţiunii române, „templu”, „sanctuar” şi „areopag”[29] al ştiinţelor, personificare a însuşi sufletului poporului român, Academia Română, prin membrii ei, ca şi prin întreaga sa activitate desfăşurată de-a lungul anilor, „bogată, variată şi în strânsă legătură cu interesele, concepţiunile şi idealul neamului”[30], ca şi prin atitudinea adoptată faţă de momentele cruciale ale istoriei poporului român, a dovedit că „face parte din sufletul neamului românesc şi este a naţiunii, precum naţiunea găseşte într-însa vatra pururea nestinsă a iubirii de neam, a amintirilor scumpe şi a nobilelor imbolduri”[31]. În acest suprem for de cultură şi de ştiinţă al ţării, în care „când cineva zice român, şterge şi Dunărea şi Carpaţii”[32], Transilvania a fost, de la început şi mereu „acasă”.

[1] „Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. XXI, 1899–1890, p. 163.

[3] „Analele Societăţii Academice Române”, s. I, t. I, 1867, 1868, 1869, p. 3.

[4] Dimitrie Gusti, Fiinţa şi menirea academiilor. Discurs rostit de… la 10 iunie 1923 în şedinţa solemnă cu răspunsul dlui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1923, p. 32.

[5] Iosif Vulcan, Societatea Literaria Romana, în „Familia”, nr. 11 din 15/27 aprilie 1866, p. 131.

[6] „Gazeta de Tranmsilvania”, nr. 27 din 9/21 aprilie 1866, p. 108, col. I.

7 V.A. Urechia, Actele şi serbarea naţională a inaugurării Societăţii pentru gramatica şi glosariul limbii române, Bucureşti, 1867, p. 37; cf. şi Ştefan Pascu, Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înfiinţare, 1866–1991, Bucureşti, 1991, p. 73.

[9] „Analele Societăţii Academice Române”, t. I, 1867, 1868, 1869, p. 128.

[11] „Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. XIV, 1893–1894, p. 141.

[12] „Familia” din 25 martie/6 aprilie 1893.

[13] Alexandru Papiu-Ilarian, Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca. Discursul de recepţiune de… şi răspunsul lui George Bariţiu în şedinţa publică a Societăţii Academice Române din 14 septembrie 1869, Bucureşti, 1869, p. 64.

[14] „Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. XVII, 1894–1895, p. 9.

[17] Ibidem, t. XXVIII, 1905–1906, p. 18–19.

[19] „Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. XXXIX, 1917–1919, p. 157.

[20] Întreaga desfăşurare a şedinţei, în Ibidem, p. 197–246.

[29] În acest sens, Dimitrie Grecescu, în discursul său de recepţie, numea Academia Română dreppt „templul cel mai înalt al culturii neamului românesc” (O schiţare din istoria botanicii. Începutul, mersul şi progresele sale în general şi la noi în parte. Discurs rostit la 24 martie (6 aprilie 1908 în şedinţa solemnă. Cu răspuns de dr. C.I. Istrati, Bucureşti, 1908, p. 45); generalul Constantin Presan caracteriza, la 7 august 1923, instituţia academică drept „cel mai înalt sanctuar de cultură” al ţării (Arhiva Academiei Române, fond A-7-1923, f. 25–26); Iosif Vulcan, cu ocazia alegerii, la 2/14 aprilie 1891, ca membru titular, asemuia Academia Română cu un „areopag literar” („Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. XIII, 1891, p. 115); pentru arhimandritul Vasile Mangra, instituţia academică de la Bucureşti era un „înalt areopag al ştiinţei şi culturii naţionale” (Ibidem, t. XXXI, 1909, p. 210), iar pentru Ion I. Nistor „supremul areopag al gândirii şi simţirii româneşti” (Ibidem, t. XXXVII, 1915, p. 181).

[32] Expresia îi aparţine lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a fost rostită în şedinţa din 2/14 aprilie 1892 (Ibidem, t. XIII, 1892–1893, p. 116).