PENTRU O ISTORIE A BANATULUI ÎN SEC. AL XIX-LEA.

COMITATELE CARAŞ ŞI SEVERIN ÎNTRE ERA LIBERALĂ

ŞI UNIFICAREA DIN ANUL 1880

Attila Varga

Institutul de Istorie  „George Bariţ” din Cluj-Napoca

Anii 1849–1850 au fost pentru românii bănăţeni şi ardeleni anii protestelor şi a cererilor vane. În această perioadă, s-a manifestat şi o puternică tendinţă de unificare a naţiunii, tendinţă ce s-a concretizat mai ales în Petiţia generală din 13 februarie 1849, semnată de 7 reprezentanţi ai Transilvaniei şi 3 reprezentanţi ai Banatului, prin care se cerea unificarea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic într-o naţiune independentă cu o administraţie proprie. Însă, aşa cum se cunoaşte, prin Constituţia din 4 martie 1849,  bănăţenii au fost scindaţi în Voivodina Sârbă şi Banatul Timişan care aparţineau de Austria,  realitate care va dăinui până în anul 1860.

Spre sfârşitul epocii noului absolutism, în anul 1859, se întâmplă 2 evenimente deosebite care determină 2 apropieri la fel de deosebite. Primul eveniment a fost Unirea Principatelor, iar al doilea, războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, realitate care a facilitat o apropiere a împăratului de aristocraţia maghiară. Acesta a realizat faptul că sistemul de guvernare absolutist nu mai este unul agreat, prin urmare trebuia căutată o formulă mai potrivită cu imperativele momentului. Prin emiterea Diplomei din octombrie 1860, se ajunge astfel la inaugurarea unei noi epoci numită liberală sau constituţională. Un prim pas spre înfăptuirea acestui program îl constituie reorganizarea senatului imperial, datând din 1851 şi având 15 membrii şi vot consultativ.  Acum senatul are  45 de membrii şi, fapt sugestiv, noii senatori nu au fost numiţi ca exponenţi ai naţiunii căreia aparţineau, ci ca reprezentanţi ai ţărilor de coroană.  Fruntaşii români au aflat despre tratativele dintre austrieci şi unguri în privinţa Banatului, motiv pentru care Andrei Mocioni, în şedinţa din 24 septembrie 1860 a propus o nouă reformă în care se vorbea despre:  egalitatea între naţiunile conlocuitoare şi subvenţionarea în mod egal de către stat a confesiunilor. Cu această ocazie, el a subliniat faptul că factorii principali sunt popoarele, iar, cu ocazia unei audienţe la împărat, a accentuat  că nu s-ar putea legitima în nici un chip introducerea administraţiei maghiare în Banat unde populaţia constă mai vârtos  din români şi în număr mai mic din sârbi şi din germani.  S-a aşteptat foarte mult de la conferinţa de la Timişoara din data de 18–19 noiembrie 1860, prezidată de către episcopul unit Alexandru Dobra – moţiunea adoptată era aproape aidoma cu programul lui Murgu de la 1848 – dar  aşa cum remarca G. Bariţ – încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena şi era una din condiţiile sine qua non pentru o mai strînsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocraţia maghiară, de care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel,  nici memoriul din decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de intelectuali, negustori şi meseriaşi din Banat, nici jalbele şi doleanţele sârbilor în frunte cu patriarhul Raiacici nu şi-au gasit ecoul aşteptat. Prin patenta din 27 decembrie 1860 împăratul  Franz Joseph I a decis, împotriva voinţei românilor şi a sârbilor, anexarea Banatului la Ungaria.

În realitate, publicarea diplomei imperiale din 20 octombrie 1860,  prin care, asa cum s-a mai amintit, se instaurează sistemul liberal de guvernare, s-a declansat în întreg imperiul habsburgic un puternic reviriment al miscarilor naţionale.  În noul context în care se află acum monarhia, popoarele caută să profite de „dezgheţul” survenit, fie pentru a-şi largi autonomia politică de care se bucuraseră înainte de revoluţie, fie pentru a obţine o asemenea autonomie. Această tendinţă se loveşte însă, pe de-o parte de rezistenţa cercurilor conducătoare habsburgice care subscriu la o politică cu ţeluri centralizatoare, iar, pe de-altă parte, de tendinţele de supremaţie ale naţiunilor aşa-numite

„ istorice”.

                Actul fundamental din octombrie, chiar dacă recunoaşte egalitatea tuturor popoarelor istorice şi neistorice nu preconizează autonomia şi federalizarea lor, ci doar pe aceea a vechilor provincii de coroană. Soarta ansamblului actelor care poartă numele de „Diploma din Octombrie” depindea de atitudinea nobilimii maghiare, una din cele mai puternice entitaţi sociale din imperiu, după burghezia şi nobilimea germană. Aceasta însă, profitând de controlul său asupra administraţiei şi justiţiei, ceea ce constituia un puternic atuu, atât împotriva guvernului vienez, cât şi împotriva naţionalitaţilor, se afirmă de la început ca fiind adversară a noii politici. Considerând  concesiile care i s-au făcut prin actele fundamentale liberale ca  tot atâtea semne de slabiciune ale habsburgilor,  ea se pronunţă pentru o  restitutio in integrum a legilor din 1848, inclusiv uniunea Transilvaniei cu Ungaria1. Pe scurt, în anul 1861, elita maghiară refuză compromisul cu habsburgii. Aceasta este şi cauza dizolvării dietei maghiare întrunită la Pesta din aprilie până în august 1861. Nobilimea maghiară refuză să acorde naţiunilor nemaghiare autonomia administrativă pe care o revendicau. Singura concesie pe care este dispusă să o facă este posibilitatea folosirii limbilor naţionale pe planul administraţiei locale. Din acest motiv,  ea se va gasi în faţa unei duble opoziţii,  aceea a Vienei şi a celorlalte naţionalitaţi, dornice sa-şi creeze un cadru constituţional care să le asigure o dezvoltare mai liberă a entităţii lor naţionale. Rând pe rând, croaţii, românii, sârbii şi slovacii trec la stabilirea programului politic  propriu în contextul noilor împrejurări ivite. Românii din imperiu au primit diploma cu mari speranţe. Acţiunea politică românească începe să se înfiripeze încă din vara anului 1860 în atmosfera nouă creată de dezbaterile senatului imperial. În cadrul dezbaterilor, contestarea cea mai vehementă şi argumentele cele mai solide au fost aduse de către delegaţii români împotriva încorporării Transilvanniei şi a Banatului la Ungaria. Analizând situaţia, delegatul bănăţean în înaltele foruri maghiare, Andrei Mocioni remarca faptul că situaţia naţionalităţiilor era una foarte îngrijorătoare, întrucât preconizata egalitate în drepturi era  un paravan frumos în spatele căruia se făceau mai uşor atacurile la viaţa politică naţională a poporului român. Se mai face şi o altă observaţie pertinentă: cele 4 comitate care formau obiect de dispută între Ungaria şi Transilvania: Crasna, Solnocul de Mijloc, Chioarul şi  Zarandul au fost declarate ca aparţinând de Ungaria. Prin aceasta, Transilvania a fost lipsită de 4 comitate româneşti bine dezvoltate naţional, aceasta  pentru  a slăbi elementul românesc de aici, iar, la ocazia potrivită, să fie încorporată şi această provincie la Ungaria2.

În acest nou context politic, relaţiile românilor cu maghiarii în comitate au fost extrem de încordate, mai ales dacă se are în vedere compunerea comitetelor chemate să suplinească congregaţiile. În acest sens, nu s-a ţinut cont de forţa numerică a românilor în ceea ce priveşte compunerea listelor cu membrii chemaţi să formeze comitetele municipale. La  numirea comiţilor supremi, la început, abia  4 români au putut fi desemnaţi: Emanuil Gozsdu din Lugoj, Ioan Bran de Leményi din Făgăraş, Ioan Pipoş din Baia de Criş, Sigismund Papp din Chioar, urmând mai târziu numirea lui Augustin  Ladai  pentru Comitatul Alba Superioară şi Alexandru Bohăţiel, pentru districtul Năsăudului.

Aşa cum arată documentele de epocă, românii din Banat  nu au fost consultaţi în ceea ce priveşte impunerea unei noi ordini politico – administrative, astfel că, în Ungaria s-a organizat: Comitatul Bihorului – aici erau 228.000 de români, iar în comitetul superior erau 500 de maghiari şi 80 de români - , apoi  Comitatul Aradului – cu 200.000 de români. Comitetul Comitatens avea 660 de membrii din care 270 erau români – Comitatul Timiş  - cu 170.000 de români, 80.000 erau germani, 30.000 erau sârbi şi 8.000 erau maghiari.  Românii au avut în comitet 138 de reprezentanţi, pe când celălalte naţionalităţi dispuneau de 453 de reprezentanţi. – Comitatul Torontal – cu 70.000 de români. Aici nu s-a ales nici un dregător român. – Comitatul Caraş – deputatul cercului de Lugoj, Emanuil Gozsdu alege să nu meargă la dieta  maghiară, deoarece nu este primit ca reprezentant al naţiunii sale, ci ca delegat maghiar, reprezentant al unui cerc alegător.  El a considerat că numai un congres general al tuturor românilor din Ungaria, Banat şi Transilvania poate fi locul unde românii adunaţi laolaltă  îşi  pot  face cunoscute dorinţele lor3.

În privinţa administraţiei teritoriului comitatelor, diploma din 1860 a însemnat o reorganizare generală comitatensă,  impunându-se din nou acea împărţire care fusese şi în anii 1846,  respectiv 1848. Comitatul Caraş a avut în anul 1846 un sistem administrativ format din 5 prim – pretori şi 11 vicepretori. În comitatul Timiş s-a impus o schimbare semnificativă: vechea circumscripţie Hodoş a fost fragmentată, mai exact comunele ei au fost integrate în teritoriile a 3 plase:  plasele Lippa,  Rékas şi Mureş. Situaţia se va menţine până în anul 1871 când s-a consolidat sistemul plaselor în comitatele Caraş,  Mureş  şi Torontal.  Caraşul a avut în componenţa sa 10 plase:  Făget, Mureş, Lugoj, Timiş, Bega, Reşiţa, Bocşa, Caraşova, Oraviţa şi Sasca4. Articolul 27 al legii din 1873 a consacrat faptul că  plasele: Caransebeş, Teregova, Bozovici  şi  Orşova  sunt integrate Comitatului Severin  cu reşedinţa la Caransebeş, iar teritoriul din partea stângă a Caraşului, cu plasa Biserica Albă în întregime, aparţine Comitatului Caraş. În ceea ce priveşte teritoriul din partea dreaptă a Caraşului, cu comunele Károlyfalva, Nicolincz şi Gaitoş, ele aparţin Comitatului Timiş. Conform aceleiaşi legi din anul 1873, în Comitatul Torontal au intrat următoarele plase:  Pancsova,  Alibunar, Perlasz  şi Antalfalva. Pancsova, Biserica Alba  şi Caransebeş au devenit  oraşe municipii,  iar în componenţa celor 4 plase din  Severin au fost incluse un număr precis de comune:  în plasa  Caransebeş – 37 de comune,  în plasa Teregova – 22 de comune,  în plasa Orsova – 29 de comune,  iar în plasa Bozovici – 18 comune. O dată cu momentul 1860, s-a declanşat o veritabilă luptă în comitate căci se ordonase reorganizarea lor pe baze constituţionale, dar cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în diplomă, prin urmare şi cu respectarea drepurilor naţionale ale românilor. Lupta s-a dat mai ales pentru limbă, căci aceasta era expresia naţionalităţii şi respectându-se limba, se respecta şi naţionalitatea. Deşi erau majoritari, românii nu şi-au putut impune punctul de vedere. Partea maghiară a considerat că doar legile de la 1848 trebuie să formeze baza noii organizări în stat. A fost o greseală a guvernului central ideea reorganizării ţării în spirit constituţional, fără să asigure şi egalitatea în drepturi pentru naţiuni. Sau poate că n-a fost tocmai o greşeală, ci o portiţă, o breşă lăsată intenţionat de împărat  maghiarilor pentru a-i atrage de partea sa. Poate că a fost o manieră subtilă şi inteligentă de a împăca două părţi care erau ostile coroanei. De maghiari avea nevoie, deci le-a creat contextul favorabil reluării vechilor drepturi şi privilegii. Celorlalte naţionalităţi

le-a îndeplinit teoretic aşteptările, dar nu a mai oferit şi instrumentele necesare punerii lor în practică,  tocmai pentru a nu-i îndepărta pe maghiarii de care avea atâta nevoie. Prin urmare, din punctul de vedere al coroanei, ambele părţi au fost teoretic pe deplin satisfăcute, dar practic doar una dintre ele, cea care a şi pus în valoare avantajul oferit de constituţie. Pe baza acestui fapt, maghiarii au trecut la reorganizarea şi restaurarea municipală corespunzător propriilor interese.

Conform decretelor imperiale înscrise în constituţie, şefii de comitat – comiţii supremi - pentru afacerile administrative, trebuiau să formeze comitete comitatense, unde să intre persoanele cele mai capabile din fiecare comitat. În comitatul Caraş, aşa cum s-a mai amintit deja, comite suprem a fost ales  Emanuil Gozsdu. La 31 ianuarie 1861, în sala mare a comitatului el a prezidat o conferinţă ce viza compunerea listei pentru membrii comitetului reprzentativ. Deşi românii formau 99 de procente din totalul locuitorilor din comitat,  ei au cedat  celorlalte naţionalitaţi – maghiari şi germani – 100 de locuri din cele  400. Pe data de 19 februarie 1861, Gozsdu a prezidat o nouă adunare comitatensă cu scopul alegerii funcţionarilor. Cu această ocazie, s-a cerut ca limba română să fie recunoscută ca limbă oficială alături de cea maghiară în toate afacerile interne, iar procesele verbale referitoare la adunările comitatului să fie în ambele limbi şi tot în ambele să fie şi autentificate pentru a avea egală putere de drept. Trecându-se la alegerea funcţionarilor, se aclamă ca vice – comite persoana lui Ioan Faur, iar ca protonotar pe  Aloiziu Vlad de Selişte. S-a mai pus problema ca ordinele şi decretele ce se dau de la comite, vice-comite sau de la juzii cercuali să se dea în limba română. Limba de corespondenţă  însă cu alte comitate rămâne mai departe cea maghiară .  

Pe data de 16 februarie 1868,  se dau noi legi prin care se dispune că:  limba  ţării şi a regiunii să se folosească în scris la toate dezbaterile judecătoreşti şi comunale, în scolile primare,  medii şi superioare. Comunele puteau să dispună liber asupra păşunilor comunale. Oraşele în care nu erau comunitaţi militare, urmau să se organizeze ca şi comunele grănicereşti cu primari şi consilieri comunali. Toate acestea sunt decizii extrem de importante, venite la 8 ani după ce, în 1860, Voivodina Sârbă şi Banatul Timişan fuseseră desfiinţate,  reimpunându-se sistemul comitatens5.

Prin legea din 1 ianuarie 1871, se desfiinţează organizaţia comunioanelor, prin anularea tuturor dispoziţiilor şi legilor date în prealabil. Se lărgeşte autonomia comunală, se introduce reprezentanţa regimentală, 3000 de suflete din cadrul comunei alegeau 1 reprezentant. Această organizaţie nouă era puntea de trecere de la administraţia militară la cea civilă. Comunele şi familiile de grăniceri, eingeforstet, conform art. 68-70 din regulamentul silvic al anului 1860, constituie din bunurile primite în baza legii din 8 iunie 1871 o comunitate de avere. Sediul comunităţii de avere a fost stabilit la Caransebeş. Membrii ei sunt grănicerii din 94 de comune aparţinătoare plaselor: Caransebeş,  Orşova şi Bozovici.  Administraţia Comunităţii de Avere  a fost încredinţată la 2 categorii de organe: elective şi de specialitate. Organele elective sunt: Reprezentanţa – adunarea generală – şi Comitetul – consiliul de administraţie – Reprezentanţa se compune din  delegaţii  aleşi de fiecare comună în proporţie cu numărul locuitorilor grăniceri. Alegătorii fiecărei comune aleg cu majoritate absolută de voturi,  în comunele cu 3000, de suflete câte 1 reprezentant ordinar şi 1 supleant, iar în comunele cu o populaţie de peste 3000 de suflete câte 2 reprezentanţi ordinari şi 2 supleanţi.  Durata mandatului reprezentanţei era de 6 ani.

 Comitetul are 1 preşedinte, 4 membrii ordinari, din care 1 vicepreşedinte şi 4 supleanţi, aleşi cu majoritate absolută de voturi de către Reprezentanţă pe durată de 6 ani. Reprezentanţa îşi dezvoltă activitatea în cadrul şedinţelor adunărilor ordinare anuale: de toamnă,  pentru votarea bugetului şi de primăvară,  pentru aprobarea cheltuielilor, şi apoi în cadrul adunărilor extraordinare convocate pentru cazurile grave şi urgente. Adunările le convoacă  prezidentul, cu înştiinţarea comisarului guvernial şi a vicecomitelui de judeţ. Adunările extraordinare le poate convoca şi prezidentul dacă crede de cuviinţă. El este obligat să le convoace ori de câte ori primeşte ordin de la comisarul guvernial sau de la vicecomitele judeţului. Votarea în adunări se face prin viu grai, iar, dacă 10 reprezentanţi o cer, se ordonă vot nominal. În caz de paritate de voturi, decide votul preşedintelui. Şedinţele adunărilor ordinare se ţin la Caransebeş,  iar cele extraordinare puteau fi ţinute şi în altă parte, dar numai cu aprobarea prealabilă a comisarului guvernial. Executarea hotărârilor organelor elective erau date în atribuţiunea unui organism de specialitate numit oficiu de economii, subordonat comitetului. El se compune din: 1 administrator silvic, 1 controlor care e în acelaşi timp şi contabil, 1 cancelist, 1 diurnist şi 1 servitor. Toţi formează personalul central şi îşi au sediul în Caransebeş.

Pe data de 8 iunie 1871, apar legile care privesc provincializarea teritoriului şi prevăd: modificarea unor instituţii administrative, organizarea comunelor cetăţeneşti şi săteşti, comunele devin independente, iar în fruntea districtelor trebuia să se numească câte o comisie administrativă care să ia asupra ei chestiunile financiare. Trecerea teritoriului demilitarizat  sub administraţia civilă o reglementează  rescripul regal din 9 iunie 1872.  Pe data de 1 noiembrie 1872, se desfiinţează toate autorităţile regimentare şi sunt înlocuite cu comisiile de provincializare. Reprezentanţa regimentară se menţine, însă numai în circumscripţia regimentelor împădurite şi fără alte atribuţii decât cele fixate de legea din 8 iunie 1871 pentru răscumpărarea drepturilor de servitute ale grănicerilor.

În cadrul şedinţei din 28 martie 1873,  reprezentanţa regimentului 13 şi-a ales ca şi preşedinte pe generalul Traian Doda, iar ca vice – preşedinte pe maiorul Seracin. Alegerea ambilor a fost făcută pe o perioadă de 6 ani. Oraşele Biserica  Albă,  Panciova şi Caransebeş devin municipii. Cercurile administrative – în circumscripţia regimentului nr. 13 - Caransebeş, Teregova, Bozovici şi Orşova Veche  se numesc de aici înainte preturi sau cercuri scaunale. În funcţiile publice sunt preferaţi ofiţerii de graniţă de la administraţie, iar, dacă cu aceştia nu se pot complecta locurile rămase vacante, atunci puteau fi angajaţi şi funcţionari civili6. Ofiţerii care nu se plasează în funcţii administrative, puteau trece în rândurile armatei regulate,  în caz contrar,  puteau să iasă la pensie sau, dacă ieşseau din serviciul statului, li se plătrea leafa pe 2 ani de zile. Averea comunităţilor regimentare se împărţea între comunităţile respective. Excepţie făceau pădurile care se împărţeau mai întâi între stat şi comunitatea regimentară şi după aceea pe comune.  În locul tribunalelor regimentare se înfiinţează, la 1 noiembrie 1872,  tribunalele din Panciova,  Biserica Albă şi Caransebeş,  iar la reşedinţa fiecărei preturi s-a înfiinţat câte o judecătorie de ocol. În posturile de judecători erau preferaţi  ofiţerii auditori.

   În legătură cu anularea confiniului militar bănăţean din 1872,  cauza principală  ar trebui raportată la faptul că, după 1867, Ungaria nu va mai fi satisfăcută de prezenţa regimentelor grănicereşti, convinsă că aceasta formează  un  reazem al Vienei contra ei  şi de aceea va cere desfiinţarea lor7. Acest eveniment va genera aşa – numitul Memorand al comitatului Severin din anul 1874. Documentul, de o reală valoare istorică şi politică, a fost conceput de către  Alexandru Basanovits,  pretor al comitatului Severin, cu menirea de a fi adus la cunoştiinţa forurilor politice şi administrative austro – ungare poziţia funcţionarilor români faţă de măsurile luate în ceea ce priveşte desfiinţarea vechii organizări administrative a confiniului militar bănăţean. Trecerea teritoriului confiniar demilitarizat sub administraţie civilă a fost reglementată  prin  Rescriptul regal din 9 iunie 1872, iar la 1 noiembrie 1872 s-au desfiinţat toate autorităţile regimentare care au fost înlocuite cu  comisiile de provincializare. Memoriul, în tot cuprinsul său,  cu argumente de ordin geografic, istoric şi politic pledează împotriva proiectului de lege ce urmărea alipirea fostului comitat Severin la noua administraţie a comitatului Caraş. În partea introductivă a memorandumului, se arătau motivele care au determinat guvernul să treacă la modificările administrativ – teritoriale, argumente care apoi sunt combătute de către autor. Discuţiile proiectului de lege privind provincializarea confiniului militar au început în parlamentul maghiar  pe data de 11 iunie 18738. Se poate spune faptul că acum se desăvârşeşte practic încorporarea confiniului militar la Ungaria, fiind ultima modificare importantă înainte de unificarea comitatelor Caraş şi Severin din anul 1880.

Privitor la acest aspect, trebuie spus faptul că situaţia anterioară a celor 2 comitate, înainte de unificare, a fost una aparte. Recensământul făcut în anul 1880 în teritoriul coroanei maghiare a scos în evidenţă, pe lângă numărul total al poulaţiei, şi numărul ştiutorilor de carte, respectiv numărul cerlor ce cunoşteau limba română. În comitatul Severin, un procent de 14% era reprezentat de către cei ce cunoşteau limba maghiară şi doar  21.116  erau cei ce ştiau să scrie şi să citească. Astfel, în condiţiile în care situaţia comitatului rămânea neschimbată, nu s-ar mai fi putut impune o colaborare corespunzătoare, o activitate conform aşteptărilor unui sistem administrativ unde elementul predominant, care să organizeze politica de stat, trebuia să fie cel maghiar. În plus, instrucţia şcolară în limba maghiară era destul de redusă, aceasta în condiţiile în care exista o nevoie acută de funcţionari care să fie pe deplin încadraţi sistemului administrativ maghiar. Pentru a umple locurile de funcţionari rămase vacante la toate nivelele, a trebuit  să fie aduşi străini, fapt ce a condus la numeroase resentimente, mai ales că aceşti străini, odată aduşi şi puşi în funcţii cheie, s-au făcut vinovaţi ne numeroase abuzuri. Apoi, tot în comitatul Severin, aşa cum se ştie, s-a impus Comunitatea de Avere, iar liderii grănicerilor de aici au maifestat destul de multă opoziţie şi neîncredere faţă de autoritatea maghiară. În comitatul Caraş, acelaşi recensământ a mai scos în evidenţă faptul că numărul maghiarilor era deasemenea redus la fel ca şi în comitatul Severin,  prin urmare era un imperativ pentru autorităţi să consolideze cât mai bine posibil elementul maghiar din zonă. S-a mai adăugat la aceasta şi un alt aspect, care a obstrucţionat mult planurile autorităţilor maghiare superioare în zonă, este vorba despre activitatea mai puţin eficientă a unor prefecţi precum: Győrgy Ivácskovits – 1872 – 1876 –  respectiv  Miklós Ujfalussy – 1876 – 1880 – . Ei s-au dovedit a fi prefecţi slabi care nu şi-au îndeplinit foarte bine obligaţiile care le-au fost încredinţate şi nici nu au avut o prestanţă conformă cu pretenţiile unui sistem administrativ unde interesele maghiare trebuiau puse pe primul plan. Proasta administraţie şi corupţia au determinat adoptarea unor schimbări în conducere. Astfel, prefectul Miklós Ujfalussy este înlocuit cu Károly Tabajdy, pe data de 21 martie 1880. Acesta a subscris la o politică de mână forte, considerând faptul că este absolut necesară o „purificare„  a sistemului birocratic, laolaltă cu promovarea şi recompensarea celor dispuşi să fie fideli statului. Cunoscuta lege LV din anul 1880, care a consacrat unificarea comitatelor Caraş şi Severin a fost sancţionată pe data de 9 decembrie 1880 şi a decis ca reşedinţa celor 2 comitate unificate să fie Lugojul9. Prefectul celor două  comitate unificate a fost ales Károly Tabajdy, iar în ceea   în ceea ce privesc funcţionarii cei vechi din ambele comitate, ei au fost  păstraţi în funcţii la început până la următoarea remaniere.

Pe data de 4 ianuarie 1881, la Lugoj, în sala mare a comitatului, a avut loc şedinţa comună unde au participat delegaţi din partea ambelor comitate. Şedinţa a fost condusă de: Károly Tabajdy, care a venit în calitate de prefect, Elek Patyánszky,  subprefect de Caraş şi  László Kaffka, în locul vechiului subprefect de Severin. La propunerea prefectului de comitat, şedinţa  generală a desemnat  o comisie specializată  care trebuia să elaboreze regulamentul general al comitatului şi, în afară de aceasta, să stabilească noile posturi centrale ce trebuiau ocupate de către viitorii funcţonari. Membrii  comisiei au fost: Victor Mihályi, episcop greco – catolic,  Liviu András,  canon greco – catolic, Sándor Makay  , consilier regal, Mihály Beján, notar, Titus Hateg, avocat,  Hedvig Bősz, mare propietar funciar, Vilmos Kreusz, preot paroh şi Constantin  Rădulescu, avocat.

În privinţa circmscripţiilor electorale, s-a hotărât că, în comitatul Caraş – Severin de acum unificat, acele zone care până la unificare au aparţinut de circumscripţia  Biserica – Albă, vor forma 7 circumscripţii electorale, fiecare trebuind să desemneze 1 delegat10.   

                 Aşa cum s-a amintit deci, reşedinţa celor 2 comitate unificate a devenit Lugojul, însă ca şi structură , el s-a integrat cu succes tipului de  comună mare11.  Conducerea era asigurată de funcţionari aleşi, în cea mai mare parte dintre locuitorii comunei cu slujbe la stat, precum şi dintre marii proprietari autohtoni. Eilta conducătoare a comunei, în momentul producerii unificării, a fost reprezentată de:  Pál Stanisavlevits,  primar, alături de  Ferenc Beyer  , vice – primar, iar ca şi consilieri: Pavel Reisinger, Haberehrn Lupu şi  dr. Miescu – medic principal de comună.

  La  9 ianuarie 1882, cu ocazia noilor alegeri, în calitate de primar a fost ales Constantin  Rădulescu. El a reuşit să satisfacă o serie de aşteptări, graţie activităţii sale extrem de productivă şi de eficientă: a construit poduri, a luat măsuri pentru pavarea drumurilor, pentru iluminarea străzilor, astfel că, în anul 1884 când i-a exprimat mandatul, mulţi s-au pronunţat pentru realegerea lui în funcţie. Acest lucru se va şi întâmpla pe data de 30 ianuarie, când este desemnat să-şi continue activitatea,  alături de viceprimarul Beyer Ferencz  şi de alţi 8 consilieri locali. Se poate spune că  abia de acum s-a continuat respectarea unei vechi tradiţii lugojene care datează încă din anul 1793, dată  când s-au unificat cele  2 părţi  ale Lugojului, Lugojul german şi Lugojul românesc - német és román lugozsi egyesités -  Începând de atunci, primarul ales al  Lugojului a fost mereu unul român. La  23 ianuarie 1889, noul corp administrativ a luat în discuţie problema stabilirii primului buget al oraşului. Era un semn  că  viaţa  politico – administrativă îşi urma finalmente cursul ei firesc.     

---

1  Simion Retegan, Dieta românească a Transivaniei.1863–1864, Cluj-Napoca, 1979.

2 Teodor Păcăţian, Cartea de  Aur…,  vol. II,  Sibiu, 1904,  p. 261.

3 Încorporarea comitatelor la Ungaria, în  “Gazeta Transilvaniei”,  nr. 12,  1861.

4 Frigyes Pesty, A Szőrényi Bánság és Szőrény vármegye tőrténete,  1877,  p. 76.

5 Dr. Bodor  Antal, Temesvár és Dél-Magyarország, Temesvár, 1900,  p. 30–51.

6 Dr. Antoniu Marchescu, Grănicerii bănăţeni şi comunitatea de avere, Caransebeş, 1941, p. 312

7 Vasile Muntean, Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 140

8 Petru Bona, Caransebeş. Contribuţii istorice. Memorandul comitatului Severin, f. l., 1989, p. 75.

9 Elemér Jakabffy, Krassó-Szőrényi vármegye tőrténnete,  p. 11

10 Az  Országos Tőrvénytár,  LV tőrvény,  6 czikk.

11 Elemér Jakabffy, Lugoj város tőrténete,  Lugoj, 1898,  p. 81.