DINAMICA ELECTORAL-POLITICĂ ÎN TRANSILVANIA ÎNTRE ANII 1892-1910

Stelian Mândruţ

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

Sondajul statistic schiţat pentru intervalele electorale dintre anii 1869–1892 şi structurile funcţionale mandatate a reflectat un inegal raport de forţe în plan general transilvan între deputaţii partidului majoritar (în proporţie de peste 50%) şi cei ai celui rămas în minoritate (mult sub limita dată), respectiv între formaţiunea politică liberală şi cea a opoziţiei unite. Dinamica constatată a însemnat un indiciu semnificativ pentru relativa stabilitate, marcată totuşi de surse conflictuale, care au inclus elemente vizibile pentru un pronunţat decalaj apărut între mişcarea de suprafaţă şi cea de adâncime. Interesele reclamate insistent de anumite categorii sociale şi grupuri etnice defavorizate pe tărâm politic, revendicarea dreptului de vot universal de către forţele progresiste pe fundalul acutei crize de sistem global, au condus inevitabil la regândirea programatică şi pragmatică a acţiunii celor două partide la graniţa dintre veacurile trecut şi actual[1].

Spectrul politic dezvoltat în sfertul de secol scurs după 1867 ca urmare a disputei dintre liberali şi opoziţie, în virtutea unui principiu de drept public afirmat de ambele părţi, a suportat un moment de cumpănă dintr-un dublu unghi de vedere; atât valoric, ilustrat prin cele câteva partide de concepţie nou apărute, cât şi numeric, datorită suitei de regrupări şi augmentări într-o extensie triplată faţă de datul iniţial, estimat la circa 2–4 formaţiuni distincte. Rocada treptată petrecută astfel în viaţa internă ungară şi-a avut justificarea în faptul că pârghiile vitale în stat, ce au aparţinut partidului de guvernământ prin reprezentanţii săi din rândul aristocraţiei şi ai marilor proprietari funciari, au fost imperativ reclamate de rivalii proveniţi din cadrul marii burghezii, canalizaţi în încercarea de înlăturarea a barierei ridicată de putere în calea cuceririi paletei de competenţe politice. Unitatea de interese şi principii comune majorităţii intelectualităţii, indiferent de modalitatea de exprimare moderată sau radicală, a fost aproape identică cu cea semnalată pe seama funcţionărimii de rang inferior şi superior, ca şi pentru implicarea burgheziei mijlocii şi mici. Acest fapt a contribuit în timp la închegarea şi întărirea taberei opoziţiei, care vădea disponibilităţi deschise faţă de opţiunea programatică modificată, în sensul că dezideratele social-economice se aflau într-un raport invers proporţional cu cele tradiţional naţionale. Adiacent celor pomenite cu privire la regruparea caracteristică celor două partide, scena politică a dezvăluit şi alte variante de organizare proprie, ca de pildă în situaţia muncitorimii şi a ţărănimii aflate într-o evoluţie aparte, instituţionalizată către mijlocul deceniului ultim al veacului XIX. În paralel cu un alt fenomen notabil, regăsibil în tentativa de revenire la activism politic a mişcării de emancipare a naţionalităţilor. Rolul de lider a fost asumat acum în mod conştient de către burghezia bancară, preocupată de extinderea păturii mijlocii, de origine socială rurală, necesară în sprijirea electorală a efortului propriu, efectuat în baza unui program detaşat democratic.

În acest context menţionat, regimul politic a fost definit prin rigiditatea şi lipsa de tact  denotate în abordarea unor chestiuni vitale în plan intern şi extern. În consecinţă, existenţa cotidiană era dominată de recesiunea în formă şi fond a sistemului consacrat bipolar, desfăşurată şi agravată prin multiplele sciziuni temporare ori de durată, localizate la diferite nivele de partid şi cauzate de antagonisme specifice. Între acestea se detaşa concurenţa dintre agrarieni şi mercantilişti, respectiv între opoziţie, reprezentând categoriile sociale în ascensiune, şi , guvernanţii, reunind însemnate sectoare ale structurii societăţii.

Partidul Liberal, grupat în jurul câtorva personalităţi incontestabile, a traversat un lent proces de regrupare a forţelor proprii, datorat atât crizei latente lăuntric, cât şi unui impact determinat de răspunderea asumată motivat la guvernare şi în   confruntarea permanentă cu partenerul de compromis dualist. Disidenţele interne apărute treptat, de coloratură conservatoare, moderată şi radicală au dezvăluit puncte de vedere conforme componenţei formaţiunii la paliere diferite, centrale sau periferice, reflectând anumite opţiuni variabile în perimetrul programatic (social-economic-politic), ce au concurat la tergiversarea seriei de restructurări acceptate ori  contestate.  Cele câteva repere concrete constitutive mai importante au fost generate de: fuziunea cu partidul Naţional (fondat în 1892 de o parte a fostei opoziţii moderate) pe durata dintre 1899–1903, de aripa separată independent între 1905–1910 sub denumirea de partidul Constituţional (lider Andrássy Gyula, fixat pe aportul masiv al marilor proprietari funciari şi a funcţionărimii), de regresul intervenit în 1906 şi anume sistarea activităţii liberalilor şi reapariţia ulterioară, ca grupare majoritară, sub titulatura de partidul Naţional al Muncii (februarie 1910). Cu ilustrare semnificată de măsura oferită la scara redusă a zonei istorico-geografice transilvane prin intermediul aceleiaşi reţele de filiale, compusă din membri şi simpatizanţi, recrutaţi îndeobşte dintre cei integraţi în aparatul birocratic local.

Nici opoziţia nu a fost menajată de transformări tactice şi strategice în interior, vizând îndeosebi partidul Independent şi cel "48-ist", cât şi în exterior, referitoare la alianţa temporară ori stabilă cu alte formaţiuni, mai extinse sau mai restrânse în spaţiu şi timp. Între motivele diferite enumerate acum a figurat,  cu primordialitate, cel privitor la conlucrarea electorală pentru asigurarea necesarei majorităţii parlamentare. O dată cu sublinierea faptului că, prin coaliţia de partide din anul 1905, opoziţia a devenit oficial puterea politică guvernantă în stat, beneficiind de majoritatea absolută pentru ciclul dintre 1906–1910. O fază ultimă în istoria devenirii sale organizatorice, ce a fost preliminată de segmentele înşiruite pe durata aproximată la un deceniu şi jumătate. Toate acestea fiind generate de clivajul dintre apariţii, fuziuni şi dispariţii în canavaua presărată de intensităţi valorice variabile. Cu câteva notabile puncte de referinţă în existenţa simptomatică din aria centrală şi locală de manifestare.

Astfel, partidul Independent şi "48-ist" (unificat în 1884) a suportat ruptura intervenită în cadrul propriei disidenţe interne transilvane, fapt ce a afectat programul reprezentând interesele economice ale marii proprietăţi funciare (tandemul Ugron-Bartha). Desprinderea partidului Naţional a însemnat un alt pas pe făgaşul unor delimitări de natură organizatorică şi programatică. Încercarea de tardivă recompunere a unităţii de ansamblu, evidentă în concepţia unui lider precum Gyula Justh (1893), a condus la înregistrarea unui alt eşec temporar prin separările efectuate la distanţă în timp: în 1895, de către aripa formată din Gyula Justh şi Ferenc Kossuth, în virtutea unui program politic redactat întru ajutorarea păturii mijlocii în ascensiune, şi cea condusă de către Gábor Ugron, în baza unei platforme de conţinut economic (agrar) şi legislativ (electoral). Fără să se neglijeze anul 1909/1910, momentul despărţirii definitive în interiorul celei dintâi grupări citate, datorat, pe de-o parte, interpretării unilaterale a unui program de tonalitate democrat-economică (Justh), care a reuşit să capteze atenţia burgheziei mici şi mijlocii, a ţărănimii, intelectualităţii şi funcţionărimii din provincie; iar pe de alta, la modul oarecum antitetic, prin utilizarea unui alt program, ce-şi propusese să blocheze cu autoritate impunerea seriei de doleanţe social-progresiste (Kossuth). Cristalizarea în spaţiu şi timp a celor două direcţii programatice sus enunţate, ce au reflectat, drept consecinţă, o majoritate liberal-radicală şi o minoritate moderată în interiorul principalului partid al opoziţiei, a facilitat conturarea unor dileme strategice exprimate în cursul tratativelor desfăşurate cu anumiţi lideri liberali ori ai naţionalităţilor, mai cu seasmă în preajma alegerilor din 1905, 1906 şi 1910. Nerezolvarea imediată, ca şi tergiversarea paletei de chestiuni supuse retoricii publice, cu deosebire în anii primului război mondial, au condus inevitabil la eşecul politic al grupării respective, până la destrămarea finală a edificiului dualist.

Alte partide, minore numeric şi cu un impact minim în Transilvania au fost cele de mai jos, înfăţişate, într-o succintă ordonare cronologică: cel democrat-burghez (1894), care a canalizat năzuinţele fireşti ale categoriei sociale mandatate spre reformele preconizate în spiritul dezvăluit din titulatura asumată; precum şi cel numit "Nou" (1903), aflat sub conducerea fostului premier Dezső Bánffy, ce a argumentat un propriu program naţional pe seama eşantionului de membri şi simpatizanţi, aparţinând în majoritate intelectualităţii locale. Un dat specific într-o dublă percepţie, extinsă şi restrânsă, a fost generat de interferenţa continuă a misiunilor cu menirea să intermedieze dialogul dintre cele două mari partide, între adepţii "67-işti" şi cei "48-işti" din ambele tabere, între liberali şi conservatori, între moderaţi şi radicali, ca şi între "opoziţia naţională" şi facţiunile naţionalităţilor în strădaniile, nu totdeauna facile, menite să atenueze situaţia tensionată şi să conducă la obţinerea compromisului necesar, mai cu seamă când se avea în vedere un concis şi direct mesaj electoral.

Seismele acţionând obstinent asupra structurii organizatorice şi programatice a principalelor formaţiuni discutate au contribuit indiscutabil la agravarea şirului de controverse resimţite de sistemul statal bipolarizat.Prelungirea acestora în spaţiu şi timp, prin tocmai alegerile desfăşurate periodic şi decizia electoratului între anii 1892–1910, a afectat sensibil dinamica politicului în  receptarea oferită în cazul claselor şi păturilor sociale din Transilvania. Delimitarea făcută arbitrar cu privire la sferele de influenţă ce au corespuns unei arii de interese multiple referitoare la partidele angrenate în confruntarea pentru dobândirea puterii supreme, a avut în vedere panoplia de metode şi strategii, de tactici şi sisteme, premeditat ori spontan utilizate cu misiunea să faciliteze triumful în alianţele şi negocierile vitale pentru slăbirea posibilităţii rivale de acţiune; în conivenţă cu un comun efort mutual în direcţia neutralizării unui element care periclita stabilitatea eşichierului politic local, anume Partidul Naţional Român şi, implicit, şansa populaţiei majoritare numeric spre un reviriment sperat într-un triplu tărâm: social-economic, cultural-spiritual şi democratico-naţional^[2].

Un prim element concret a rezultat în urma cercetării  vectorilor de forţă specifici pentru fiecare partid în parte pe harta electorală a Transilvaniei între anii 1892–1910. Cele 23 de comitate înseriate într-un total nemodificat de 146 circumscripţii, au încorporat un număr de 876 deputaţi pe durata celor şase campanii. Statistica întocmită pe baza materialului interpretat după selecţia de rigoare efectuată în presa vremii^[3], a vizat tocmai cele două mari formaţiuni politice şi cifrele aferente ale candidaţilor reuşiţi deopotrivă în mediul rural şi în cel urban.

Segmentul puterii, reprezentat prin Partidul Liberal (între 1892–1905), cel Progresist (1905–1906) şi cel Naţional al Muncii (1910), a obţinut majoritatea relativ absolută într-un număr de 16 comitate, respectiv prin cei 402 (45,98%) desemnaţi în următoarea ierarhizare geografică şi numerică: Torontal (53), Timiş (41), Caraş-Severin (32), Alba (31), Maramureş şi Solnoc-Dăbâca (29), Arad (27), Cluj (25), Sibiu (24), Hunedoara (23), Târnava Mare (19), Braşov şi Odorhei (16), Turda-Arieş (15), Târnava Mică (12), Bistriţa-Năsăud (10). Analiza defalcată pe cele trei părţi componente în plan strict electoral a relevat primatul grupării liberale, cu 311 deputaţi (35,50%), facilitat de tocmai perioada îndelungată de guvernare, urmat de succesul decisiv, din debut, pentru cea Naţională a Muncii în 1910 (89, 1,15%) şi de aportul minor al facţiunii, impropriu numită drept "partid Progresist" (2, 0,22%), ce semnifica, de fapt, un paleativ aleatoriu croit temporal de cabinetul Fejérváry Géza, întru modelarea configuraţiei parlamentare. Situarea în minoritate a formaţiunii sus amintite în cele şase comitate, ce au validat un câştig deplin pe seama opoziţiei, a fost demonstrată de cei 106 candidaţi (12,10%) victorioşi într-o eşalonare conformă cu datele nemodificate vizând  poziţia anterioară deţinută: partidul Liberal (77, 8,78%), cel Naţional al Muncii (28, 3,19%) şi cel Progresist (1, 0,11%). Un unic caz de paritate a fost înregistrat la 1910, în comitatul Făgăraş, şi a constat într-un număr egal de 6 deputaţi (0,68%) pentru cele două tabere combatante electoral. Extensia geografică a celor l6 unităţi administrative deţinute prin mandate de către reprezentanţii puterii, a rămas în bună măsură neschimbată faţă de evidenţa confirmată între 1869–1892. Cu amendamentul că opoziţia a trebuit să cedeze totuşi un număr de trei comitate (Arad, Braşov, Sibiu), în compensaţie cu obţinerea altor patru (Bihor, Ciuc, Sătmar, Trei Scaune). Acţiunea a avut loc aproape simultan şi între limitele unui aproximat algoritm politic, motivat în referirea la zonele populate de români sau la cele mixte, laolaltă cu precizarea angrenării obolului alegătorilor maghiari, germani, sârbi etc. Strategia aplicată a fost conturată prin situaţii diferite de manifestare efectivă, pe partide sau grupări anumite, şi în funcţie de implicarea unor motive interne ori externe, care au favorizat sau dezavantajat evoluţia lineară a partidului Liberal între 1892–1905, respectiv până la eşecul total din alegerile parlamentare. Acest moment culminant al crizei interne structurale şi a lipsei de valabilitate a formei de guvernare a fost permanentizat prin intermediul câtorva cabinete ministeriale şi în virtutea urgentării necesităţii încheierii unui compromis cu partea rivală pentru menţinerea integrală a capacităţii de unică forţă conducătoare în stat.

Anatemizată deseori în calitate de virtuală "tabără adversă", opoziţia a resimţit un accentuat declin până în debutul veacului XX, fapt ce a avut repercusiuni vizibile în prezentul şi viitorul variantei de organizare şi de proprie manifestare politică. Ea însăşi se vadea supusă, într-o egală măsură, practicării unor disidenţe repetate şi a primejdiei fărâmiţării posibile, care au prejudiciat enorm unităţii tactice şi programatice, adecvată unui spirit mult mai democratic şi pragmatic. Totul fiind anevoie desfăşurat până  într-un final oportun petrecut în noiembrie 1904, care avea să definitiveze, prin amploarea conlucrării şi prin efectul imediat generat în plan electoral, conturul destinului ulterior al "coaliţiei opoziţioniste". Aceasta a devenit gradat forţa esenţială de guvernare după 1905 şi 1906, datorită unei tranşante izbânde parlamentare. Intervalul-terminal din existenţa şi acţiunea coaliţiei de până în 1910 a fost cel în care, în chip paradoxal, singurele "puteri de opoziţie", categorisite ca atare, au rămas cele reprezentate pe baze etnice, alături de cei câţiva fruntaşi politici de coloratură "independentă".  Aceştia din urmă au răsărit drept consecinţă imediată a autodizolvării şi a trecerii în anonimat a fostului partid Liberal, care s-a dispensat de mulţimea de membri şi simpatizanţi, reorientaţi într-o direcţie asumată, odată cu diseminarea lor discretă în şirul unor grupări mărunte şi nesemnificative. Toate acestea au concurat la regenerarea unei relaţii valorice dezvoltate şi evidente în consecinţele obţinute în 1910, prin renaşterea şi impunerea unei alte autorităţi guvernante, majoritară şi în arealul restrâns transilvan.

În pofida acestui tronson, secvenţial impus prin durata micşorată în desfăşurarea opoziţiei unite pe traiectul deceniului prim al secolului actual, rezultanta statistică generală privitoare la impactul formaţiunii politice sus enunţate a indicat deplina majoritate avută în numai 6 comitate, într-un  total de 164 (18,72%) deputaţi, în dispunerea de mai jos: Bihor (45), Sătmar (30), Mureş-Turda (28), Trei Scaune (25), Sălaj (19), Ciuc (17). Starea de inferioritate numerică a partidelor aliate în tabăra electorală rivală din cele 16 comitate amintite a fost ilustrată prin cifra de 192 (21,91%) candidaţi reuşiţi. În vreme ce echilibrul pomenit în anul 1910, în comitatul Făgăraş, a îngăduit exprimarea celor neînregimentaţi politic (3, 0,34%), a emisarilor Partidului Naţional Român (2, 0,22%), ca şi a unicului parlamentar din partea grupării Constituţionale (0,11%). În aceaşi ipostază pentru formaţiunea politică mai sus evidenţiată trebuie să amintim faptul că, dincolo de un infim procent numeric, disproporţionat în comparaţie cu avansul majoritar remarcat în plan general, spaţiul propriu-zis electoral a suferit anumite mutaţii semnificative (Bihor, Ciuc, Sătmar, Trei Scaune). O dată cu semnalarea unei continuităţi sub dublu aspect, atât teritoriale, cât şi temporale, care a fost specifică pentru alte două comitate, drept un indiciu de  partizanat ferm (Mureş-Turda şi Sălaj). Un relativ handicap de natură cantitativă şi calitativă, remarcat prin constanţa vădită în ambele epoci istorice analizate (1869–1892–1910), a decurs firesc dintr-o conjunctură politică improprie, jalonată de starea socială deosebită şi de impactul direct asupra contribuţiei electoratului transilvănean. Fără să se omită intruziunea anumitor particularităţi de ordin organizatoric la nivelul de activizare a maselor şi elitelor, fenomen receptat diacronic şi sincronic de către partidele reunite în coaliţia făptuită între anii 1905–1910.

O denotaţie aparte comportă acum datele referitoare la discrepanţa evidentă între părţile formative ale opoziţiei unite în două planuri distincte: a) opţiunea demonstrată în cele 16 comitate în care partidul de guvernământ dobândise majoritatea; b) atitudinea afişată de aceaşi grupare, aflată în minoritate efectivă în restul de 6 comitate. Schiţa întocmită are în vedere tocmai exemplificarea aportului fiecărei formaţiuni în parte pentru zona transilvană, în conexiune cu înfăţişarea ei adecvată sub forma unei relaţii procentuale comparative. Un alt sens  incumbat analizei grafice a fost cel vizând surprinderea câtorva direcţii de manifestare a capacităţii de extindere geografică a celor două mari partide, precum şi stipularea anumitor grade de conservare a valenţelor cantitative şi calitative. Ca de fapt şi privirea cu destinaţie contrară, în ideea deliberată să se focalizeze evoluţia demonstrabilă într-un interval strict temporal, determinată prin cifra deputaţilor impuşi de categoriile şi păturile sociale, mai mult sau mai puţin convinse ori chiar reticente faţă de pachetul de promisiuni electorale, ivit dinspre perspectiva celor implicaţi în bătălia pentru putere.

În cea dintâi situaţie amintită, totalul estimat a fost de 186 (21,23%) reuşiţi în următoarea gradare pe partide: Independent (57, 6,50%), Constituţional (56, 6,30), Naţional Român (26, 2,96%), ultimul, înnoit prin tactica activistă inaugurată în 1905 şi ocupând o poziţie distinctă în eşichierul politic local, drept singular element real de împotrivire făţişă la adresa  oficialităţii. Descrierea făcută se continuă cu cei fără de partid, independenţii în baza unui statut propriu (23, 2,62%), cu cei aparţinând partidului Naţional (15, 1,71%), celui Naţional Sârb (5, 0,57%), eficient în cercurile populate în comitatele Timiş şi Torontal,  ca şi altora mult mai neînsemnate, precum cel "Nou" (4, 0,45%), cel Democrat (3, 0,38%) şi cel Naţional German (2, 0,22%), cifra insignifiantă reflectând desigur asentimentul proguvernamental nutrit de către saşi şi şvabi, ca şi trecerea acestora în bloc compact de partea celor menţionaţi ca lipsiţi de apartenenţă politică.

În cea de-a doua postură creionată, totalul de 165 (18,83%) candidaţi parlamentari a accentuat tocmai distanţarea netă a partidului Independent, beneficiind de majoritate deplină prin cei 146 (16,66%) reprezentanţi, urmat de cei neînregimentaţi politic (10, 1,14%), de cei din partidul Naţional (4, 0,45%), Constituţional (3, 0,34%) şi, la egalitate, de cei proveniţi din cel Democrat şi "Nou", cu câte un singur delegat (0,11%) în parlamentul ţării. În ambele cazuri, atât în cel de majoritate, cât şi în cel de minoritate, durata temporală asociată cu alţi factori a avantajat ascensiunea formaţiunii guvernamentale şi stagnarea temporară a celei opoziţioniste, care a avut şansa maximă de reuşită numai  între anii 1906–1910. Faptul a fost confirmat şi de curba statistică referitoare la tronsonul important de alegători originari din mediul urban. Acumularea înregistrată acum a vizat un primat decisiv pe seama partidului Liberal şi al aliaţilor săi, impuşi într-un total de 92 persoane, în comparaţie cu cei ai opoziţiei (57), desemnaţi în succesiunea pe grupările de mai jos: Independent (32), Constituţional (13), Naţional şi cei fără de partid (8), cel "Nou" (2). Configuraţii de paritate au existat în nenumărate localităţi, municipii sau oraşe care toate au exprimat o serie de diferenţieri specifice în raportarea la spectrul electoral global. Acesta din urmă nu mai păstra, nici măcar în linii aproximative, cele câteva indicii de alterare valorică preluate din ciclurile anterioare. Ca de exemplu, la Arad, Dumbrăveni, Satu Mare, Târgu Mureş (3/3) ori Breţcu, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc (9/9). Putem afirma totuşi că un anume dat general şi particular, constatat şi comparat la nivelul macrocomunităţii (vezi comitatele), a persistat şi în microcomunitate (vezi oraşele), o dată cu acceptarea influenţei şi a rolului împlinit neîndoios de către un anume tipic comun. Zona urbană a rămas pe mai departe un indicator expresiv pentru tentativele întreprinse întru echilibrarea balanţei de forţe inter-partide. Acestea au fost ilustrate, pe măsură,printr-un procent crescut sau scăzut, în funcţie de reacţia electoratului şi în baza unei structuri sociale eclectice, mult mai mobile şi mai apte de modernizare faţă de cea tradiţională, conservată preponderent în lumea satului transilvan.

Aserţiunea a fost certificată în timp şi prin modificarea treptată a stabilităţii forţelor, vizibilă în restructurarea ierarhizată pe cele câteva trepte profesionale, desemnate în virtutea grupei funcţionale, asimilată vocaţiei iniţiale, a atribuţiei deţinute şi a apartenenţei de partid, atât în aria rurală, cât şi în cea urbană. Afluxul înmulţit de deputaţi din rândul marii burghezii şi procentul de circa 1/3 de candidaţi reuşiţi (avocaţi, funcţionari, intelectuali) în cadrul opoziţiei, se poate lesne reprezenta în încercarea de schematizare a direcţiei concrete de acţiune a celor două partide(a=guvernamental; b=opoziţie) în cele şase cicluri electorale: 1) funcţionarii comitatenşi şi cei de rang superior, 5a/1b (1892, 1896, 1901, 1905, 1910/1906); 2) burghezia comercială, financiară şi industrială, 4a/2b (1892, 1896, 1901, 1910/1905, 1906); 3) clerul, slujbaşii   administraţiilor  orăşeneşti, proprietarii funciari, 3a/3b (1892, 1896, 1901/1905, 1906, 1910); 4) avocaţii şi liber profesioniştii, 2a/4b (1906, 1910/1892, 1896, 1901, 1905 şi 1901, 1906/1892, 1896, 1905, 1910); 5) medicii, farmaciştii, ofiţerii etc., 1a/5b (1892/1896-1910); 6) muncitorii şi ţăranii, aflaţi într-un raport de egalitate, a=b (1905) şi de 3b (1901, 1906, 1910).

Valenţele reieşite astfel în eşantioane pe un dublu plan, profesional şi politic, au concurat la sublinierea interferenţei existente între starea de in(dependenţă) social-economică şi cea de opţiune electorală la un nivel minim ori maxim. Un dat concret a fost resimţit, ca atare, pentru anumite valori sensibil apropiate şi cu un caracter repetabil în spaţiu şi timp; indiferent de turnura intervenită în palierul angrenajelor de partide, ce a afectat indiscutabil decizia programatico-pragmatică a acestora. O dată cu acţiunea de a influenţa asupra efectului de audienţă imediat variabilă, deopotrivă în viaţa internă generală şi în cea local transilvană. Fundamentul majorităţii alegătorilor din aria teritorială pomenită se insinua cu vădire dintr-un cert şi consistent progres economic, dezvoltat continuu în avantajul câtorva pături sociale distincte opţional în orientarea exprimată relativ la meandrele politice specifice epocii respective. Într-un context în care, desemnarea şi izbânda candidaţilor locali, a avut drept temei tocmai adeziunea moral-materială, ca şi cea faţă de un anume partid, ambele dezvăluite profesional şi politic, atât pe seama electoratului propriu, cât mai ales în concurenţa cu elementul rival. Triumful parlamentar a însemnat, aşadar, un câştig benefic pe seama puterii şi a partidului mandatat, care prelua  frânele conducerii de durată trainică ori vremelnică, în funcţie de anumite motive previzibile sau suprinzătoare în spaţiu şi timp.

În conjunctura, relativ stabilă, premergătoare ori postfaţatoare a campaniilor electorale, funcţionarii administraţiei locale au reprezentat intrinsec autoritatea existentă, constituind  unul dintre factorii esenţiali ai mobilizării, în dublă calitate, de grup masiv contributiv la urne, şi de candidaţi propuşi întru dobândirea biruinţei diferenţiate ciclic pe seama forţei guvernamentale. Menirea asumată de categoria citată din mai multe motive obiective şi subiective, de membru, de simpatizant în şirul mulţimii manevrabile electoral, a condus, în general, la impunerea punctului de vedere al partidului reprezentativ şi a avut urmări în reorganizările survenite la nivele specifice, cu efect firesc în emendarea sau amendarea fiinţării tuturor instituţiilor locale ale executivului în intervalul cârmuirii respective.

Un scop aproape identic a ţintit şi marea burghezie, preocupată ca, prin alianţa cu formaţiunea politică ajunsă la putere, să-şi poată asigura şi consolida un trainic debuşeu economic zonal, întărit treptat prin demersurile efectuate spre impunerea unei legislaţii propice în acest sens, prin tocmai intermediul cifrei stabile de candidaţi devotaţi intereselor generale. Acţiunea descrisă nu a omis deloc participarea contributivă şi departajat eşalonată, în ani şi perioade electorale, a marilor proprietari funciari şi a funcţionărimii urbane. Ambele pături sociale erau serios ameninţate în privilegiile deţinute de evoluţia rapidă a straturilor mic burgheze. Un similar fenomen a fost perceput cu îngrijorare de către "gentrymea" tradiţională şi de clerul superior, deopotrivă de ataşate faţă de oficialitate în baza aceluiaşi dovedit instinct de necesară şi durabilă continuare a propriei supremaţii locale; în conjuncţie cu impulsul promt manifestat de către biserica catolică şi reformată înspre menţinerea nealterată a avantajul deţinut într-o modalitate statuată prin sprijinul efectiv al autorităţii.

Un următor tronson, mult mai dens numeric şi calitativ, a fost reprezentat de cel însumând pleiada de avocaţi şi de intelectuali, care a alcătuit în timp osatura opoziţiei, atât prin compoziţie, cât şi prin dezideratele incluse în programe. Cele două categorii menţionate au urmărit în fond tocmai faptul modernizării şi  progresul general al structurii burgheze. Ideea aceasta s-a propagat cuvenit pe orizontală şi verticală, mai ales spre limitele extreme ale electoratului, personificat prin grupările sociale cele mai defavorizate. Proporţia dezvoltată acum din interiorul acestora, în favoarea opoziţiei, a constituit un argument de netăgăduit faţă de importanţa factorului conlucrării politice, îndeosebi pe traseul sinuos al deceniului prim din veacul XX. Colaborarea difuzată a avut drept scop tocmai susţinerea pachetului de teze cu încărcătură profund democratică şi radicală.  Vizată a mai fost şi reformarea stării de fapt existente, ca şi remedierea raportului de forţe în beneficiul majorităţii alegătorilor din Transilvania. Elementul menţionat a deţinut un rol însemnat în ansamblu, dar complet neglijat de către legislaţia în vigoare, care ţintea obsesiv să-i diminueze reala capacitatea social-economică. Aceasta era grevată mai cu seamă în răstimpurile de guvernare ce au impus prioritatea Partidului Liberal, iar ulterior, pe cea a formaţiunii diriguite de către István Tisza, între anii 1910–1918^[4]. Dinamica rezultată drept consecinţă a confruntării celor două partide în viaţa politică transilvană din intervalul tratat, a reverberat atât mobilizarea efectivă a taberelor implicate în bătălia politică pentru obţinerea voturilor necesare stabilirii unei favorabile configuraţii parlamentare, cât şi manevrarea electoratului, dispus să contribuie la aprofundarea direcţiilor de acţiune în aria circumscrisă, prin segmentele terminale organizate sub formă de filiale şi activizate predilect în preajma şi pe durata campaniilor respective.

Fragmentul  de efectiv  evenimenţial politic al zonei istorico-geografice supus prezentei abordări

a relevat, aşadar, seria de instabilităţi ce a avut un impact notabil în plan doctrinar şi practic pe seama partidului aflat la putere şi a celui situat în opoziţie, prin perspectiva directă atestată de rezultatele campaniilor electorale în intervalul cronologic dintre anii 1892 şi 1910. Sinuozităţile inerente unor curbe evolutive ascendente sau descendente pentru fiecare formaţiune politică în parte si pe durate temporale diferite. au fost generate de conjugarea unor factori generali şi speciali. Între aceştia au figurat atât conglomeratul etnic şi confesional ,în manifestarea germinată de opţiunile variate economic şi social, cât şi nucleul de disfuncţionalităţi moştenite şi desfăşurate premeditat în direcţia dorită de către aparatul administrativ local, mai cu seamă în intenţia să preîntîmpine şi anihileze datul emergent naţional survenit dinspre populaţia majoritară numeric în Transilvania, activizată îndeosebi în faza de criză accentuată a sistemului dualist din deceniile prime ale secolului XX. Strădania aceasta a fost avantajată, după anul 1910, de un context regional prielnic, marcat de numeroase fisuri organice ivite la nivel de partide mari şi cu urmări, pe măsură, asupra reacţiei iminente a reţelei de filiale urbane şi rurale. Fapt adeverit prin succesiunea de fracţionări şi reunificări ce au avut drept bază constitutivă tocmai consonanţa câtorva motive durabile în spaţiu şi timp. Acestea au izbucnit într-un prim plan atitudiţional-opţional, dublat de cel programatico-pragmatic în cazul  fiecărei grupări politice în discuţie. Toate procesele descrise mai sus au avut parte de ulterioare acumulări şi desfăşurări în răgazuri improprii, precum: declanşarea celei dintâi conflagraţii armate, participarea României la războiul împotriva Puterilor Centrale, starea de spirit generală din toamna anului 1918 şi iminenţa disoluţiei finale a sistemului dualist. Aspectele relevate au fost receptate în mod conştient şi lucid de către conducerile partidelor sus amintite, tot mai grăbite să treacă la cosmetizări de formă şi la reorganizări desuete, sub titulaturi modificate, dar care mascau aceleaşi învechite realităţi, exersate şi încetăţenite tradiţional de cele două principale formaţiuni în aria unui electorat complet debusolat şi lezat de rocada evenimentelor diplomatico-militare şi, mai ales, de evoluţia mişcării emancipative globale a naţionalităţilor Ungariei dualiste. În conjunctura dată, ambele partide politice maghiare supravieţuiau pe mai departe sub denumiri formal schimbate şi care ilustrau tocmai starea de irevocabilă dezorganizare internă, evidentă printr-o altă şi cu siguranţă ultimă grupare aflată la guvernare (Constituţional şi "48-ist"), laolaltă cu cea reprezentând opoziţia (Independent Unit). Cele două instituţii ale vieţii politice interne ungare în declin ireversibil au trebuit să recunoască legitimitatea faptului împlinit în lunile noiembrie-decembrie 1918 şi să asiste pasiv la exprimarea voinţei comune şi unanime a conglomeratului de naţiuni şi popoare de pe cuprinsul "fostei" Monarhii spre noua formă de existenţă statală independentă, între care se configura şi unirea Transilvaniei la România.

---

[1] Miklós Ruszkai, Az 1945 elötti választások statisztikája, în “Történeti Statisztikai Közlöny” III, 1959, nr. 1–2, p. 37, 38, 43, 52, 53; Adalbert Tóth, Parteien und Reichstagswahlen in Ungarn. 1848–1892, München, 1973, p. 89, 92–93, 98-99, 106–107, vezi şi tabelul detaliat, p. 216–343; Magyaroszág története. 1848–1890, Vol.VI/2, Budapest, 1979, p. 830, 858, 1169–1170, 1196–1197, 1214; László Katus, Die Magyaren, în “Die Habsburgermonarchie. 1848–1918”, Vol.III/1, Wien, 1980, p. 469; András Gerö, Az elsöprö kisebbség. Népképviselet a Monarchia Magyarországán, Budapest, 1988, p. 117–119, 121–123; Erdély története, Vol.III. Budapest, 1986, p. 1630–1637.

^[2] Gyula Mérei, A magyar polgári pártok programjai. 1867–1918. Budapest, 1971, p. 357, 362, 369, 370–371, 373–374, 375; Adalbert Tóth , op.cit., p. 31–34; László Révész,  Parteipolitik, parlamentarismus und Nationalitaetenpolitik im liberalen Ungarn, în “Ungarn Jahrbuch”, IX, 1978, p. 146–147, 148; Magyarország története. 1890–1918, Vol.VII/1. Budapest, 1978, p. 65–68, 104, 170, 174; Idem...VII/2, p. 666, 785–786; László Katus, op.cit., p. 468, 470, 474; Erdély története...op.cit., p. 1642–1646; Dániel Szabó, Wahlsystem und Gesellschaftstruktur in Ungarn in den beiden letzten Jahrzehnten des Dualismus (1896–1910), în “Acta Historica”, XXXV, 1989, nr. 1–4, p. 181–204.

^[3] Menţionăm că fragmentul prezent face parte dintr-o tratare de ansamblu a locului şi rolului partidelor maghiare în viaţa politică a Transilvaniei din intervalul dualist (1867–1918).

^[4] Magyar Statisztikai Évkönyv. Új Fólya,. Vol. XVIII. Budapest, 1910, p. 424–427; Képviselöházi Napló. Vol.I. Budapest, 1910, p.95–97; Képviselöházi Jegyzökönyvek, Vol.I. Budapest, 1910, p. 40–45; Păcăţian , T., V. Cartea de Aur, Vol.VIII. Sibiu, 1915, p. 3, 4, 24, 94, 99, 174–175, 223–224, 229, 856–858: vezi deputaţii români în anii 1892 (6), 1896 (9), 1901 (10), 1905 (15), 1906 (18), 1910 (5); Miklós Ruszkai, op.cit., p. 37, 43, 46, 47; Magyarország története, VII/1, op.cit., p. 64, 71, 210, 233, 558–560, 615, 616, 788, 789; Idem, VII/2, op.cit.,p. 1015; Dániel  Szabó, A Néppárt az 1896-évi országgyûlési választásokban, In: “Századok”, 112, 1978, nr. 4, p. 730–756; Erdély története, III, op.cit., p. 1674, 1675, 1680; Dániel Szabó, Wahlsystem...op.,cit., p. 185, 200–204; Stelian Mândruţ, Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a deputaţilor Partidului Naţional Român din Transilvania între anii 1905–1910, Oradea, 1995, p. 75–82, 93–97, 150–154.