3/15 MAI 1848 VĂZUT DIN PERSPECTIVA FIECĂRUI DECENIU DE PÂNĂ LA UNIRE (1858 – 1918)

Gelu Neamţu

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

                “Zi de 15 Mai 1848! Zi de lumină, de libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag! Tu minunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de libertate, vrednică de a intra în frăţia cea mare a naţiilor”[1]. Scria avântat Nicolae Bălcescu în 1850 la Paris cu regret în suflet că el n-a putut fi la Blaj. Dar, însemnează el într-o notiţă, “mai mulţi români din Ardeal ce se aflară acolo” m-au asigurat că poporul a strigat “Noi vrem să ne unim cu Ţara”. Bălcescu vede această strigare ca pe o minunată destăinuire a lui Dumnezeu care a vorbit de-a dreptul în inimile aleşilor săi, poporului şi poeţilor care, “fii ai inspiraţiei divine, avură al 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare” pentru că “numai ei citiră şi destăinuiră ceea ce era scris în fundul inimii fiecărui român: mântuirea de orice domnire străină prin Unitatea naţională!”

                Atât sărbătoarea din 3/15 Mai cât şi Ideea unirii cu Ţara care a erupt atunci la 1848 au trecut prin multe ipostaze de-a lungul deceniilor până la Unirea cea Mare. Dacă se urmăreşte evoluţia acestui eveniment, sărbătorirea lui an de an, vom putea obţine o diagramă precisă dar copleşită de zbuciumul evenimentelor anuale. Dar dacă vom urmări semnificaţiile acestei sărbători din perspectiva fiecărui deceniu de până la unire, piscurile şi abisurile imensei diagrame a istoriei acestei sărbători - ideile se vor vedea mai profunde şi mai distincte, ecoul şi rezonanţa lor mai amplă şi mai gravă.

                Să luăm deceniile pe rând şi să sintetizăm până la esenţă fiecare 3/15 Mai din capul fiecărui deceniu. Datele le vom căuta desigur, în presa naţională românească al cărei puls a bătut cu intensitatea pe care i-o permiteau stăpânii zilei, uneori depăşind-o.

Începem, evident, cu 3/15 Mai 1858. Acest prim deceniu aparent este trist, pentru că neoabsolutismul domină şi deci nu se putea face politică; în presa românească nu transpiră nimic ce ar putea fi luat drept o aniversare. Spun aparent pentru că românii se bucurau că maghiarizarea care la 1848 se prăvălise peste ei, încetase – cum scria atât de palstic Moise Sora Noacu în 6 septembrie 1849: “Aici au încetat maghiarismul; fie-i ţărâna cât de grea! Şi somnul etern”. Era cel mai mare câştig al revoluţiei românilor din Transilvania: au respins uniunea şi au stopat maghiarizarea. Foştii iobagi munceau acum pentru ei, iar tinerii români învăţau în limba lor maternă, numărul şcolilor româneşti creştea din zi în zi.

                În numărul din 15 mai 1858 al „Gazetei Transilvaniei”, Iosif Roman, un mai vechi corespondent al ei, descria vizita la Beiuş, Băiţa, Hălmagi, Arad, Timişoara ş.a. a principelui Albrecht, guvernatorul Ungariei, însoţit de episcopul V. Erdeli. A produs mare senzaţie că principele s-a oprit la Rabagani şi a stat de vorbă cu preoţii şi cu poporul în limba lui, adică româneşte.

                Şi Iosif Roman încheie relatarea cu o “şopârlă” dacă vreţi, a speranţei într-un viitor luminos: “Dea Dumnezeu ca după această rază măreaţă să lucească câmpiile poporului acestei provincii, şi în toată privinţa să li se deschidă câmpii cei frumoşi cari apar şi în natură în luna lui Mai”[2]. Şi tot „Gazeta” informa că în Braşov “tinerimea şcolară românească îşi serbă” cu multă plăcere “maialele” cu jocuri de tot felul şi încheie oarecum subversiv pentru acea vreme: “Vrea nu vrea cineva a aproba jocurile eroice romane, ele tot sunt şi vor rămânea o suvenire naţională” moştenită[3].

                Trecuse un deceniu de la revoluţie dar stăpânirea nu voia să ştie nimic de ea şi nu-şi lăsa nici popoarele să-şi facă bilanţul. Dar în ciuda acestei situaţii, ideile democrate şi visul de unire dospea fără zăgaz în sufletele nobile române. Şi cum odată cu regimul liberal (1861) se iviră cu adevărat zorile unei speranţe, iar cu Dieta din Sibiu 1863 românii aveau de-acum o mare promisiune – totul se prăbuşeşte în 1867 când dualismul şi-a înhăţat cu aviditate prada transilvană, aşa încât în 3/15 Mai 1868, la Blaj, la două decenii după revoluţie se lansează Pronunciamentul, acel act de curaj care a fost în fapt o repetiţie generală pentru Memorand. Gazeta „Federaţiunea” scria: “3/15 Mai 1848 – Această zi e “sfântă pentru toată inima românească, în această zi de sărbătoare naţională” “acum 20 de ani s-au frânt legăturile servituţii naţiunei noastre”, Memoria acestei zile “nu se va şterge până ce va vieţui suflet de român pe pământ”[4].

                La peste încă un deceniu, în 1878, George Bariţ era atât de supărat pe regimul dualist ungar încât nu vrea să scrie nimic despre revoluţie în gazeta sa „Observatoriul” – Notează doar că: “Nu am voit să scriem la locul acesta [despre] 3/15 Mai, pentru că acea zi în Transilvania geme de 11 ani sub anatemă, sub blestem greu, asemenea celui ce durase mai înainte alţi 11 ani, între 1849 şi 1860.” – Blestemul era dualismul – adică uniunea Transilvaniei la Ungaria, cât despre ideile din 1848 ele “s-au falsificat aşa de tare, încât nici că le mai cunoşti; ideilor şi lucrurilor li s-au dat cu totul alte semnificaţiuni”[5].

După patruzeci de ani[6], „Tribuna” făcea o analiză pertinentă a evenimentelor de la 1848 şi constată că atunci conducătorii politici ai momentului au ascultat de popor – acesta a hotărât atitudinea naţională aşa încât, atunci la 1888, recomandarea gazetei româneşti era: politicieni români, faceţi şi azi la fel, daţi-vă silinţa să aflaţi care sunt “sentimentele românilor celor mulţi” şi ţineţi seama de ele. Şi editorialul se încheie în acelaşi ton: “Să sperăm că acest adevăr va ajunge de aici înainte la cea mai generală recunoaştere şi că nu-şi va mai face nimeni absurda iluziune, că poate să-i facă pe români fericiţi, fără ca să-şi fi dat mai-nainte seama cum vreau ei înşişi să se fericească, şi fără ca să ţină seama de voinţa lor”.

                Desigur, semicentenarul sărbătorit la 3/15 Mai 1898 este momentul în care toată modesta presă românească în frunte cu „Gazeta Transilvaniei”, trece în revistă semnificaţiile, realizările şi neîmplinirile ideilor clamate la 3/15 Mai 1848. La 50 de ani de la revoluţie, în faţa unui veac care se încheia, „Gazeta” îşi punea întrebarea: “De unde am pornit şi unde am ajuns”. Drumul fusese lung şi plin de greutăţi – dar feudalismul ruginit fusese înlăturat. Principiile “drepturilor omului şi ale libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii proclamate de marea revoluţie franceză” îşi făceau loc pe întreaga faţă a Europei. Sufletul mişcării de la 1848 a fost “ideea de naţionalitate” sintetizează „Gazeta Transilvaniei”, arătând că bărbaţii politici români “ţes mai departe firul de la 3/15 Mai 1848” – şi luptă împotriva maghiarizării forţate. Programul de la 1848 mai scrie „Gazeta”, a fost inspirat de geniul bun al românismului şi din el se vede: “iubirea neclintită către neam, limbă, lege şi moşie”. Şi ca o chintesenţă a tuturor analizelor făcute temeinic, seria de articole cu titlul După cincizeci de ani se încheia profetic, cu gândul la acea năzuinţă a poporului la care se referise Bălcescu în 1850 – “Nu este putere pe lume care să ne poată împiedica de a lua cu toţii în această zi sărbătorească în viaţa poporului nostru, ferma hotărâre de a primeni gândurile noastre şi de a le îndrepta cu putere spre o muncă şi luptă roditoare pentru întărirea conştiinţei noastre naţionale şi pentru izbânda românismului”[7].

                Mai trece un deceniu, se mai sfârşeşte un secol şi în 1908, aniversând 3/15 Mai „Tribuna” de la Arad este parcă mai aproape de Sfânta Unire; editorialul ei scris de Liviu I. Dan are o premoniţie extraordinară. Deşi nu poate sărbători triumful ideilor de la 1848 şi autorul este chiar disperat de lipsa de eficienţă a luptei, totuşi mai are puterea să filozofeze: “Oare o să mai aibă neamul acesta credincios şi necăjit încă o zi de înviere?

                A fost! Va fi?? Nu ştim! Răbdăm şi aşteptăm.

                Şi astăzi în sfânta zi de libertate să lăsăm la o parte mizeria vieţii de toate zilele şi pe altarul suferinţelor noastre să depunem o lacrimă! Dumnezeu, ocrotitorul celor părăsiţi şi mângâietorul celor ce sufăr gândind la el, să deie ca lacrima aceasta să fie roditoare! Să se desprindă din ea lupta întrupării idealului nostru, să vie încă odată acea zi de sărbătoare când în tăcerea amurgului de seară vor sosi din departe, foarte departe, glasuri de clopote, sunet de buciume, când în zări vor flutura steaguri şi toată obştea neamului nostru va putea sărbători încă odată izbândirea unui gând pribeag, întruparea acelui vis neînplinit, de-a cărui jale

                                                                “… ne-au răposat

                                                                Şi moşii, şi părinţii” …

                                Şi atunci n-o să mai plângem…”

                Nu cred că exagerez nici o fărâmă dacă afirm că acest Liviu I. Dan a văzut 1 Decembrie 1918 cu ochii minţii şi l-a descris ca pe o speranţă care TREBUIA să se realizeze, aşa cum N. Bălcescu nădăjduia şi el la 1850 când scria că poporul şi poeţii ca fii ai inspiraţiei divine “avură la 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare” “şi numai ei citiră şi destăinuiră ceea ce e scris în fundul inimii fiecărui român: Mântuirea de orice domnire străină prin Unitatea naţională!”

                În 1918 în luna mai, nu se sărbătoreşte deloc 3/15 Mai era încă domnia cnutului lui Tisza István şi a jalnicelor trădări ale lui Vasile Mangra dar nu va trece mult şi totul se va prăbuşi, ca un castel din cărţi de joc şi chemarea “Bălgradului” se va întrupa în acea ÎNVIERE la care visa Liviu I. Dan în mai 1908.

                Şi aşa au izbândit ideile de libertate şi unitate naţională care au izbucnit în acea “Zi de 15 mai 1848! Zi de lumină, de libertate şi de mărire română” cum o definea atât de inspirat Nicolae Bălcescu.

---

[1] N. Bălcescu, Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 şi Puterea armată şi arta militară la români, Bucureşti, f.a., p. 10–11

[2] “Gazeta Transilvaniei”, nr. 38 din 15 mai 1858, p. 150.

[3] Ibidem, nr. 36 din 7 mai 1858, p. 142.

[4] “Federaţiunea”, I, nr. 68 din 4/16 mai 1868, p. 265.

[5] “Observatorul”, I, nr. 20 din 8/20 mart. 1878, p. 2.

[6] “Tribuna”, V, nr. 99 din 3/15 mai 1888, p. 393.

[7] Ibidem, V, nr. 96 din 2/14 mai 1898, p. 1.