DIN MEMORIALISTICA REVOLUŢIEI DE LA 1848

Nicolae Bocşan

Rudólf Gräf

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

După înfrângerea revoluţiei române, în toamna anului 1848, agentul guvernului provizoriu lângă parlamentul german de la Franckfurt, Ioan Maiorescu, s-a stabilit la Viena, punându-se în slujba revoluţiei române din Transilvania şi a emigraţiei din Principate. Familiarizat cu exigenţele activităţii diplomatice, Maiorescu descoperea la Viena o atitudine defavorabilă românilor, întreţinută de o parte a aristocraţiei maghiare, rămasă fidelă Habsburgilor, de liderii politici ai saşilor, dar şi de reprezentanţii autorităţilor politice sau militare austriece, care au creat o imagine negativă despre rolul militar şi politic al românilor în evenimentele din 1848–1849[1]. Numeroase voci acuzau pe români, după revoluţie, că prin cererile formulate în memoriul din 25 februarie 1849, înaintat împăratului şi prin cele care i-au succedat, doreau formarea Daco-României. Ioan Maiorescu scria în acest sens lui A.G. Golescu, în ianuarie 1849, despre memoriul lui I. Bedeus, din octombrie 1848, unde acuza pe români că pregătesc Imperiul daco-român. Iritat de falsitatea afirmaţiilor liderului sas, din toamna anului 1848, care au nemulţumit opinia publică românească în general, I. Maiorescu a redactat un contramemoriu în care a prezentat meritele prefecţilor români[2]. Maiorescu era alarmat de faptul că nu exista nici o preocupare la românii din Transilvania pentru a-şi crea o imagine favorabilă în faţa cercurilor politice austriece, pentru a informa corect opinia publică şi cercurile politice vieneze despre conduita politică şi meritele românilor în susţinerea tronului, pentru a-şi face publice dezideratele. Toate naţiunile din imperiu trimiteau delegaţii la Viena, numai Comitetul naţional român nu, se plângea Maiorescu, adăugând că în decembrie 1848 autorităţile vieneze l-au întrebat care sunt dezideratele românilor[3].

Delegaţia românească, reprezentativă pentru toate provinciile locuite de români din Austria, a venit la Viena la începutul anului 1849. A înaintat memoriul menţionat, care a  devenit cel mai important act programatic românesc, susţinut de românii din toate provinciile şi modelul pentru toate memoriile ulterioare, încorporând dezideratul fundamental al naţiunii de constituire a unei autonomii naţionale româneşti în Austria şi federalizarea imperiului după principiul de naţionalitate. Liberalismul frust, sincer, care răzbate din paginile memoriului românesc nu a fost agreat de reprezentanţii regimului austriac, care îi suspectau pe români, nici de reprezentanţii naţiunilor conlocuitoare, care îşi vedeau ameninţate toate privilegiile istorice deţinute până la 1848. În pofida devotamentului manifestat faţă de tron, românii şi-au văzut spulberate iluziile o dată cu apariţia constituţiei din 4 martie 1849, care recunoştea numai drepturi pentru sârbi şi saşi, omiţându-i vădit pe români. Singura speranţă de care s-a agăţat deputaţia română din Viena era principiul egalităţii în drepturi a naţiunilor şi confesiunilor, care oferea posibilităţi românilor de afirmare politică, culturală şi bisericească. Singura speranţă pentru români rămânea sprijinul dinastiei, intemeiată pe loialitatea românilor faţă de tron şi contribuţia lor militară la susţinerea Casei de Habsburg. Lipsa de bunăvoinţă sau de interes faţă de români a fost explicată prin campania denigratoare desfăşuratăde presa săsească, de unele ziare din Austria, prin imaginea negativă transmisă prin rapoartele ofiţerilor austrieci, care şi-au justificat eşecurile militare acuzând pe români, dar, mai ales, prin lipsa de informaţii a cabinetului vienez cu privire la desfăşurarea evenimentelor din Transilvania. Raportul calomnios al căpitanului Ivanovici, din 22 august 1849[4], corespondenţa capturată de la ofiţerul Stein, în care autorităţile revoluţionare maghiare vorbeau de armistiţiul încheiat de Avram Iancu cu ungurii, au avut un rol important în cristalizarea acestei imagini negative în cercurile oficiale din Viena. Se confirma temerea exprimată de A. G. Golescu în timpul revoluţiei cu privire la totala ignoranţă a cabinetelor europene despre conduita politică şi militară a românilor din Transilvania[5]. Atitudinea emigraţiei polone este revelatoare în acest sens[6]. Corespondenţa liderilor români din capitala Austriei consemneazăo veritabilă"conspiraţie" împotriva naţiunii.

În realitate a fost o necunoaştere quasitotală a situaţiei din Transilvania mai ales după retragerea armatelor austriece şi a Comitetului naţional în Ţara Românească. Lipsa de experienţă politică, împrejurările nefavorabile, efortul organizatoric şi administrativ desfăşurate din octombrie 1848, nu au îngăduit Comitetului naţional să dezvolte o diplomaţie activă în exterior.

Pe măsură ce situaţia s-a liniştit, cabinetul austriac a început să trateze cu mai mult interes problematica românească. În august 1849 Consiliul de miniştri a aprobat decorarea lui Iancu şi a celorlalţi conducători militari români. La rândul său împăratul dispune, în 12 septembrie 1849, ca generalul Wohlgemurth să culeagă informaţii despre faptele de arme ale liderilor români şi să facă propuneri pentru decorarea acestora. Guvernatorul militar al Transilvaniei a trecut imediat la executarea ordinului[7]. În acest context se plasează şi călătoria lui Ioan Maiorescu în Munţii Apuseni, în toamna anului 1849. Aceasta a fost determinată de necesitatea elaborării rapoartelor prefecţilor cu privire la faptele de arme ale românilor, deoarece Maiorescu a sesizat ignoranţa ce domnea în cercurile oficiale austriece despre contribuţia militară a românilor şi a cunoscut direct consecinţele imaginii negative ce se desena treptat în capitala imperiului. Înainte de a merge în munţi, Maiorescu a fost în audienţă la Wohlgemuth, prilej folosit pentru a respinge acuza de daco-romanism atribuită manevrelor diplomaţiei ruseşti la Viena[8]. În timpul celor două luni, cât a durat călătoria, Maiorescu s-a întâlnit cu liderii naţionali care au condus rezistenţa românească şi au organizat apărarea munţilor. După încheierea călătoriei scria din Sibiu[9] lui Bariţ, în 6/18 noiembrie 1859, vădit nemulţumit: "În munţi am avut multă bătaie de cap, căci românii fac, dar nu se gândesc ori nu s-au gândit că străinilor puţin le pasă de faptele lor şi nu vor îmbla după ele. Iancu n-a avut cea mai mică însemnare despre bătăliile din munte. I-am făcut raportul, vreo 22 coale; acum se copiază aici. Eu traduc acum pe al lui Balint. Pe al lui Axente îl voi lua cu mine la Braşov, şi-l voi traduce ori mai bine face acolo"[10].

Redactarea rapoartelor prefecţilor întârzia, cauza principală a constituit-o lipsa de unitate şi coordonare a cercurilor politice, existenţa mai multor centre de decizie, la Viena, Sibiu, Braşov. Ritmul lent în care se desfăşura redactarea şi publicarea rapoartelor l-a determinat pe Gavril Munteanu să se plângă lui Bariţ, în 17/29 decembrie 1849: "Apoi şi ieşirea la lumină a rapoartelor nu ştiu de ce să tot amână de azi până mâine. Acum e vremea să se publice, una după alta…". S-a luat hotărârea să se înceapă publicarea rapoartelor în limba română în "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", unde Bariţ a şi început să publice raportul lui Iancu. De asemenea la Sibiu, Braşov şi Viena au fost pregătite fragmente în limba germană, spre a fi publicate în "Bucovina". La acestea se referea Gavril Munteanu în 4/6 ianuarie 1850, într-o scrisoare către Bariţ: "Ca să te mai uşurez pe tine şi ca să vază lumina când e cald încă fierul, am copiat din raportul lui Iancu cele două bătăi cu Hatvani şi a treia cu Kemeny… Şi cu trei expediţiuni le-am şi trimis la Bucovina, rugând-o ca în cel dintâi suplement sau foileton, să publice aceste fragmente numai germăneşte, provocându-i ca româneşte să le ia din "Foaie pentru minte"[11] şcl., unde nu vor întârzia a ieşi tustrele. Deci tu n-ai să-i trimiţi germăneşte decât numai până unde am început eu. Încât pentru lovirile de la pasade s-au rânduit Maiorescu a i le trimite din Viena cele mai însemnate. E destul să iasă româneşte întreg şi nemestecat"[12]. Traducerile pentru publicarea în "Bucovina" s-au prelungit în luna ianuarie 1850, în 18 şi 22 ianuarie Gavril Munteanu scuzându-se către Bariţ pentru întârziere, dar a trebuit să copieze din raportul lui Iancu pentru Bucovina şi să copieze în forma finală10 coale din raport[13].

Ritmul lent în care se lucra a fost determinat şi de numărul mic de persoane care realizau redactarea finală în limba românească şi traducerea în limba germană. Se ştie că Ioan Maiorescu şi Gavril Munteanu i-au ajutat pe Iancu şi Axente să redacteze rapoartele într-o primă formă. La traducerile în limba germană au mai lucrat Cipariu, Dunca şi Florian Aaron, împreună cu Ioan Maiorescu şi Gavril Munteanu. În 8/20 ianuarie 1850 Maiorescu încheia raportul lui Axente, deşi era bolnav şi avea ochiul inflamat, dar lucrarea în ansamblu era finalizată: "La raportul lui Axente am mai lucrat eu şi bolnav, am mai dictat din pat şi de pe scaun, au mai tradus Cipariu, Aaron şi Dunca. Nu este stil uniform, mi-a fost peste putinţă să aduc această uniformitate, căci ar fi trebuit să i-l presciu mai tot. Acum e copiat, dar Axente a plecat aseară, răpede, fără a-l subscrie…"[14].

Întârzierea finalizării rapoartelor s-a datorat şi lui Axente Sever, care a refuzat să semneze raportul, ceea ce a determinat liderii români să facă presiuni asupra lui, inclusiv să-l someze prin intermediul presei: "Dacă până acum nu-i fi provocat pe Axentiu în Gazetă ca să subscrie raportul, apoi mai temporizează până ţi-oi scrie….", se adresa Gavril Munteanu lui Bariţ în 20 februarie 1850[15]. În aceeaşi zi Axente Sever a semnat raportul său, dupăce a fost supus la presiuni din partea mai multor fruntaşi români şi a guvernatorului Transilvaniei. Gavril Munteanu se  grăbea să-l informeze pe Bariţ despre aceasta: "Tocmai acum ieşi de la mine fratele Axentiu cu raportul subscris ca să-l dea guvernatorului. Nu ştiu de va face ce zice, cu toate că şi guvernatorul l-a provocat şi ieri să-l dea. Axentiu s-a apărat pentru că nu l-a dat până acum, puindu-i înainte că i s-au luat hârtiile când cu arestul"[16]. În ziua următoare, 21 februarie 1850, înştiinţa şi deputaţiunea naţională din Viena despre depăşirea acestui obstacol: "În fine, după două scrisori către Moldovan şi alta către dânsul, după o provocare prin Gazetă, fratele Axentiu subscrisă la 20 şi, cum mi-a făgăduit, înmână Gubernatorului raportul"[17].

Existenţa rapoartelor oficiale ale ofiţerilor austrieci a întârziat, de asemenea, finalizarea rapoartelor, deoarece ele trebuiau descoperite şi cercetate spre a fi combătute informaţiile false despre români. Grupul care s-a ocupat de redactarea rapoartelor a trebuit să ţină seama de aceste documente. Volumul de muncă depus a fost impresionant, se lucra "ziua şi noaptea"[18]. Ioan Maiorescu scria că a "pus mâna pe nişte raporturi din altă parte despre Landsturm"[19]. El semnala şi rapoartele lui Mânzatu şi Ivanovici, redactate în august 1849, în cetatea Alba Iulia, sub influenţa lui August, trimise prin Comanda generală austriacă din Transilvania la minister împreună cu raportul lui August. Acestea negau meritele românilor "pentru monarhie", acreditând la Viena ideea că românii au dorit să introducă stăpânirea românească în Transilvania. Ioan Maiorescu observa cu temei că acestea erau "singurele documente ce ministerul astăzi, până astăzi are la mână despre faptele românilor. Te vei mira dar că aici opriniunea este rea despre Landsturmul nostru şi despre noi"[20].

Călătoria guvernatorului Transilvaniei în Munţii Apuseni, întâlnirile cu liderii militari români, l-au determinat să ceară ofiţerilor care au fost repartizaţi pe lângă Landsturm ca să-şi dea rapoartele "gewissenhaft und der Wahrheit gemäss". În urma acestei provocări, ofiţerii au redactat

alte rapoarte, obiective de această dată, Ivanovici şi Mânzatu nemaifiind presaţi de August[21]. Gratze a redactat un raport despre care Maiorescu scria că nici un român nu l-ar fi putut face mai bine. Pe Iancu - scria el - "îl laudă până în cer, taie calomnia de separatism şi zice că a avut numai două cugete: susţinerea tronului şi scăparea naţiunii sale prin sacrificii pentru integritatea monarhiei". De asemenea şi raportul lui Alberti era "foarte bun şi onorific". Maiorescu, care a copiat aceste documente, aprecia că ele "îndreptează cauza şi ies meritele Landsturmului la lumină"[22].

Şi Bariţ remarca schimbarea de ton a rapoartelor ofiţerilor austrieci. Într-o scrisoare adresată deputaţilor români din Viena, în care le cerea să combată atacurile din presa săsească la adresa românilor, acesta scria: "Veţi fi înţeles că raporturile cerute de către gubernatorul de la ofiţerii care fuseseră pe lângă Landsturm sau îl comandaseră, mai toate au ieşit în favoarea noastră…"[23].

La Sibiu copierea întârzia din cauza îmbolnăvirii celui care pregătea varianta pentru minister. Gavril Munteanu informa deputaţiunea naţională din Viena despre boala "amicului nostru însărcinat cu compilaţia către minister", care "abia a trecut peste raportul lui Iancu în 9/21 fabruarie 1850", ceea ce făcea ca raportul guvernatorului să întârzie, deşi, spunea el, "amicul mă încredinţă că toată greutatea a fost până să treacă peste al lui Iancu". Munteanu propunea deputaţilor români să ceară ministerului să solicite lui Wohlgemuth trimiterea rapoartelor comandanţilor militari austrieci care au luptat alături de români integral, astfel "s-ar putea publica şi din parte-ne şi cu o lovire am doborî pe calomniatori de nu s-ar mai ridica"[24].

În 3 martie 1850 Gavril Munteanu scria deputăţiei române din Viena că amicul însărcinat cu finalizarea rapoartelor "trecu peste raportul lui Iancu şi al lui Balint, a mai rămas al lui Axentiu, care încă i se trimise tot cu notiţii pe margini". A pierdut mult timp căutând în hârtii şi dicţionare denumirile româneşti ale localităţilor, menţionate în rapoartele în limba germană sau maghiară. El opina ca rapoartele să fie susţinute cu documente publicate în anexă şi cerea deputăţiei să publice vol. II din lucrarea Die Romänen "cu o oră mai curând, că poate ce este iertat astăzi, mâine să nu mai fie"[25].

Grupul de la Sibiu care lucra la rapoarte anunţa că se vor strădui "să isprăvească cu o oră mai curând raporturile prefecţilor", în perspectiva apropiatei audienţe la împărat a lui Avram Iancu şi a prefecţilor săi. Şi Notes-ul de însemnări al lui Bărnuţiu menţiona că"s-au cerut rapoartele prefecţilor insiunaţi la audienţe"[26].

Această campanie pentru imagine s-a încheiat cu rezultate notabile pentru români. Optica autorităţilor din Transilvania s-a modificat mult în favoarea românilor. Aaron Florian scria lui Maiorescu despre schimbarea de atitudine a lui Glanz ş.a. "Raporturile ce se trimit la Viena sună bine pentru români", spunea el, adăugând şi faptul căs-a făcut un raport separat pentru Comitetul naţional român "în care s-ar fi arătat serviciile şi meritele lui în răzbelul trecut…"27. La rândul său guvernatorul Transilvaniei a trimis guvernului un raport favorabil românilor, "prin care laudă credinţa şi meritele românilor pentru monarhie în răzbelul trecut; laudă pe comitet şi înalţă lucrările lui; laudă pe prefecţi, tribuni şi alţii şi îi recomandă anume ca la 80 persoane din comitet, prefecţi, tribuni şi alţii ca să se remunereze"28. Gavril Munteanu a insistat în câteva rânduri ca să se publice integral rapoartele ofiţerilor austrieci care au cooperat cu românii, "ca acte justificative în urmă"29.

"Foaia pentru minte inimă şi literatură" a început să publice Raportul lui Iancu, dar continuarea a fost întreruptă din cauza intervenţiei poliţiei care i-a cerut lui Bariţ să sisteze publicarea. Refuzul lui Bariţ a dus la suprimarea foilor braşovene în martie 185030. Fragmentele publicate în "Foaie" au fost reproduse şi în "Gazeta de Moldavia", în mai multe numere din anul 185031.

                Silviu Dragomir aprecia că rapoartele prefecţilor au fost înaintate guvernatorului Transilvaniei şi ministrului Bach în februarie 1850 prin Ioan Maiorescu. Corespondenţa celor care au pregătit rapoartele demonstrează că în martie încă s-a mai lucrat la definitivarea lor. Indiferent de momentul înaintării, este cert că optica autorităţilor militare şi politice s-a modificat sensibil, demonstrând căWohlgemuth a ţinut cont de informaţiile cuprinse în rapoartele prefecţilor. După ce le-a verificat riguros, confruntându-le cu rapoartele ofiţerilor austrieci, guvernatorul Transilvaniei a trimis în iulie 1850 un raport favorabil românilor către ministrul Bach32. Datorită iniţiativei şi strădaniilor lui Ioan Maiorescu, a deputaţilor de la Viena şi a grupului de la Sibiu s-a reuşit să se modifice imaginea despre români atât în Transilvania, cât şi în capitala imperiului.

                Cât priveşte editarea rapoartelor în vol. II al colecţiei Die Romänen şi aceasta a întârziat. Grupul de la Viena, care s-a ocupat de editarea raportelor, a fost afectat de neînţelegeri şi intrigi. În 17 iulie 1850, Ioan Maiorescu reclama pe Laurian că a luat fără ştirea sa manuscrisul german şi l-a vândut editorului Gerold "pe socoteala sa", deşi iniţial s-a hotărât să apară mai întâi în "Bucovina", pentru ca rapoartele să fie împărţite gratuit românilor, Aaron Florian urmând să le traducă în  limba română, ca "să iasă întâi în româneşte". Maiorescu acuza pe Laurian şi pentru că a intervenit în textul rapoartelor, punând relatarea evenimentelor la persoana a treia şi afectând astfel valoarea lor de sursă pentru istorie. Intervenţia lui Laurian se făcea într-un moment când traducerile nu erau definitivate, Maiorescu urmând să mai adauge comentarii din Schütte şi Czetz pe marginea evenimentelor, pe care i-a studiat33. Incidentul s-a închis deoarece Maiorescu a recuperat în aceaşi zi manuscrisele şi anunţa căva intra în negocieri cu Gerold pentru ca cel puţin 100 exemplare să fie împărţite gratuit românilor. În mod sigur din rapoarte s-au tipărit până în 3 August 1850 numai patru coale34. În final rapoartele au fost publicate în Die Romänen der Österreichischen Monarchie, Druc von Carl Gerold und Sohn, Wien, II- tes Heft, 1850.

                Apariţia cu întârziere a volumului doi s-a datorat şi neînţelegerilor apărute între deputaţii români de la Viena. Semnele discordiei au apărut încă de la începutul anului 1850, deoarece în februarie Bariţ îi cerea lui Maiorescu unitate şi înţelegere auzind de neînţelegerile ce s-au născut în sânul deputăţiei: "Rogu-vă lucraţi în unire şi coînţelegere strânsă; să mai lăsăm din iuţeală. Mai alaltăieri sosi aci un tânăr care spune multe verzi şi uscate ce ar domni între deputaţi"35.

                În octombrie 1850 Maiorescu confirmă ruptura din sânul deputăţiunii române, scriind despre grupul de tineri din jurul lui Bărnuţiu şi Laurian, care au adoptat o atitudine radicală36. La diferenţele de opinii politice, de tactică faţă de cercurile oficiale, în scurt timp s-au adăugat divergenţe confesionale, care în 1852 au răbufnit deschis, împărţind elita românească. Circulara episcopului Suluţiu, adresată clerului şi credincioşilor la urcarea în scaun, a contribuit la formarea a două centre de putere, unul în jurul lui Şaguna, celălalt în jurul episcopului unit. Creşterea popularităţii lui Şaguna în cercurile politice de la Viena a provocat reacţia unei părţi a elitelor, a greco-catolicilor în primul rând, care au trecut deschis pe poziţii de adversitate faţă de politica promovată de la Sibiu37.

                În aceste împrejurări au fost reluate rapoartele prefecţilor şi alte documente publicate în vol. II al lucrării "Die Romänen" spre sfărşitul anului 1852 sau la începutul celui următor, în orice caz după vizita împăratului în Transilvania din vara anului 1852.

                Colecţiile muzeului din Caransebeş conservă un manuscris redactat în limba germană, cu titlul Der Guerillas Krieg - Die Schilderhebung der Romänen in der Erzgebirgen Siebenbürgens im Jahre 1848-184938, dedicat "Excelenţei sale, consilierul secret c. c. şi episcop al Bisericii greco orientale a Transilvaniei, comandor al ordinului austriac Leopold etc. Andrei baron de Şaguna". Manuscrisul a făcut parte din biblioteca lui Andrei Şaguna, este nesemnat. Textul propriu zis este precedat de o lungă dedicaţie, unde autorul face un cald elogiu episcopului: "În momentul în care valurile pline de capcane ale anului 1848 au pus la grea încercare naţiunea română, Excelenţa Voastră a fost aleasă de soartă s-o conducă peste prăpastia fatală a revoluţiei. Nu numai în domeniul politicii Excelenţa Voastră, acceptând orice sacrificii şi cu o nobilă renunţare de sine a făcut tot ceea ce forţele omeneşti sunt capabile să facă, dar şi în domeniul purtării războiului, în care timpurile funeste au implicat naţiunea, Înălţimea Voastră a exercitat acea influenţă curată, care a ajutat la maturizarea tuturor faptelor eroice, enumerate în descrierea ce urmează”. Prin această dedicaţie, autorul încearcă să pună în primul plan al evenimentelor personalitatea episcopului ortodox, elogiat pentru meritele sale în slujba naţiunii, care- spunea aceasta- "se redeşteaptă şi care priveşte cu cea mai deplină încredere în Excelenţa Voastră".

                Autorul anonim era un partizan al episcopului Andrei Şaguna şi al orientării sale politice, un devotat al dinastiei, ilustrate şi prin motto-ul care inaugurează manuscrisul: "Fidelitatea nestrămutată faţă de principe este datoria conducătorului. Ea poate deveni însă o virtute, fiind atunci cea mai frumoasă cunună de lauri pe capul său." În acelaşi sens autorul scria imediat după titlu: "Împăratului credinţă în toate timpurile."

                Manuscrisul debutează cu un Cuvântat înainte, în care autorul îşi motiva întreprinderea: "În anii memorabili de război 1848–1849, populaţiei româneşti din Munţii Metaliferi ai Transilvaniei i-a revenit un rol despre care până şi duşmanul, în memoriile sale, vorbeşte cu respectul cuvenit… Deoarece descrierea campaniei din Transilvania, dată publicităţii, cuprinde doar puţine fragmente ale acestor întâmplări, autorul şi-a propus fără a fi partinic şi fără patimă, să adune toate evenimentele războiului din Munţii Metaliferi, în măsura în care o permit sursele existente. Fie ca această încercare, fiind o primă lucrare în acest domeniu, să se bucure de o primire bună".

                Aşa cum mărturiseşte autorul, lucrarea s-a dorit a fi prima sinteză a operaţiunilor militare din munţi şi o completare la descrierea campaniei din Transilvania, publicată cu puţin timp înainte de Czetz39. Din punct de vedere al obiectivelor ce le susţinea, ea se integra seriei inaugurată de deputaţii români cu Die Romän den österreichischen Monarchie, 3 vol., 1849–1851 şi continuată cu Istoria românilor din Dacia superioară, 2 vol., Viena 1851–1852

                Analiza critică a textului manuscrisului relevă că această tentativă de sinteză a războiului din munţi este de fapt o compilaţie facială, nu lipsită de merite după vol. II al colecţiei Die Romänen, un colaj de texte preluate identic sau adaptate, rezumate din rapoartele prefecţilor sau din alte documente publicate în acel volum, înşiruite într-o logică coerentă, într-un spirit de obiectivitate. Fără a se îndepărta de informaţia sau faptele relatate de prefecţi sau de militarii publicaţi în vol. II, textul are virtuţile unei naraţiuni istorice, autorul fiind cel care narează pornind de la sursele ce le avea la dispoziţie. În acelaşi timp lasă impresia familiarizării cu personajele şi locurile descrise, apropiind naraţiunea de genul memorialistic. Remarcăm preocuparea de a păstra o notă de obiectivitate, un spirit de neutralitate, de a restitui fără patimă şi părtinire, atunci când nuanţează sau atenuează opinii, judecăţi din rapoarte sau din alte documente pe care le-a preluat.

                Manuscrisul începe cu o descriere a Munţilor Apuseni, locuiţi - spune autorul- de urmaşii coloniilor romane, care "a fost câmpul de luptă al românilor de la munte în timpul ultimului război revoluţionar purtat pentru libertatea lor naţională şi pentru drepturile împăratului lor". Preluând un motiv prezent în relatarea căpitanului Gabany, publicată în "Honved" şi tipărită în Die Romänen40, autorul descrie condiţiile prielnice din Munţii Apuseni pentru războiul de gherilă: "aproape fiecare deal fiind o mică fortificaţie, fiecare pom un bastion, fiecare tufă o ambuscadă, căci duşmanul poate fi  împuşcat  fără să ştie exact de unde vine cartuşul, regiunea pretându-se în mod excepţional pentru războiul de gherilă, ea este aproape de necucerit". Continuă prezentând locuitorii regiunii, moţii care "s-au dovedit a fi demni urmaşi ai renumiţilor strămoşi", ale căror trăsături fizice au fost descrise după memoriile lui Czetz. Urmează portretul lui Iancu, prezentat conducătorul recunoscut al moţilor, pe care autorul îl contrapune celui realizat de Czetz în memorii. Iancu era prezentat drept "omul potrivit pentru a-i conduce pe compatrioţii lui şi pentru a supune voinţa a mii de oameni voinţei lui unice". Descriindu-i calităţile autorul încheie: "Iancu a fost un combatant îndrăzneţ, curajos şi abil în munţii săi, de neînvins în războiul de gherilă, aşa cum au dovedit-o evenimentele de-a lungul întregului război". El susţine că prima ştire despre o activitate militară a lui Iancu a apărut în "Agramer Zeitung", din 4 iulie 1848, dar o combate, susţinând că Iancu a venit cu o trupă înarmată încă de la adunarea din 15 mai şi că la 29 septembrie 1848 "a pornit în munţi cu mica lui oştire, deja bine organizată".

                Manuscrisul prezintă apoi operaţiunile militare desfăşurate în timpul războiului civil din Transilvania după rapoartele prefecţilor41. Astfel descrie dezarmarea localităţilor din Munţii Apuseni şi catastrofa de la Zlatna după rapoartele lui Iancu şi Balint, prezintă apoi răscularea populaţiei româneşti din Zarand împotriva stăpânilor de pământ, adăugând cu obiectivitate: "din păcate şi-au permis şi anumite abuzuri". Autorul explica excesele populaţiei româneşti prin relaţia anterioară a proprietarilor nobili faţă de supuşii lor, deoarece de-a lungul secolelor, cu rare excepţii nobile, i-au tratat în mod inuman şi barbar, ceea ce de fapt acum aparţine istoriei." Reluând informaţia din rapoartele lui Iancu şi Balint, autorul a subliniat rolul lui Iancu în pacificarea mulţimii dezlănţuite, prezentând măsurile luate în Munţii Apuseni şi în Zarand pentru a potoli violenţele şi a proteja populaţia de alte etnii ("în caz de nevoie poporul urma să fie reţinut cu forţa ş.a.") În aceeaşi notă au fost descrise operaţiunile pentru dezarmarea localităţilor de pe Valea Mureşului, luptele din zona Huedin, după rapoartele lui Gratze42 şi Iancu.

                Retragerea trupelor imperiale din faţa armatelor revoluţionare maghiare, care au atacat Transilvania din mai multe direcţii, a obligat legiunile româneşti să se concentreze în Munţii Apuseni şi să organizeze apărarea acestora. Principalele surse pentru rezistenţa din munţi au rămas tot rapoartele prefecţilor şi câteva documente publicate în volumul II din Die Romänen . Sunt descrise luptele purtate de Balint în prefectura sa, manevrele lui Axente Sever pentru susţinera cetăţii Alba Iulia, eşecul atacului lui Buteanu asupra Bradului. După Czetz autorul relua ideea că războiul din munţi a reţinut importante forţe militare maghiare, fără a înregistra vreun progres, ceea ce a determinat guvernul să înceapă negocierile cu românii. Manuscrisul descrie misiunea lui Dragoş, atacurile lui Hatvani, moartea lui Buteanu, luptele din împrejurimile cetăţii Alba Iulia, preluând şi din jurnalul de operaţiuni al lui Thalson43, luptele românilor cu Kemeny, Egloffstein, Papai, Kovacs, Velics ş. a.. Descrierea războiului se încheie cu prezentarea ofensivei ruse în Transilvania şi cu înfrângerea lui Bem, făcute după relatările lui Czetz. Probabil după presa vremii autorul publică şi o statistică a victimelor războiului civil din Transilvania.

                Finalul manuscrisului este o noutate în raport cu materia din volumul doi al colecţiei Die Romänen, reprezentând contribuţia autorului, secţiunea încadrabilă genului memoralistic, deoarece prezintă evenimente la care autorul a fost martor sau le-a cunoscut din alte relatări: numirea guvernatorului Wohlgenmuth, dezarmarea legiunilor româneşti, decorarea luptătorilor români de către ţarul Rusiei, vizita împăratului în Transilvania, în vara anului 1852. Acest din urmă eveniment este prezentat mai amplu, sunt descrise principalele momente ale vizitei, comportamentul locuitorilor, este reprodus discursul lui Şaguna la primirea împăratului, fără a menţiona un cuvânt despre atitudinea lui Iancu.

                Manuscrisul nu aduce informaţii sau date noi. Rămâne valoroasă tentativa de a realiza o sinteză a luptelor din munţi, realizată pe baza surselor ce le avea în acel moment la dispoziţie, publicate în volumul doi din lucrarea Die Romänen. În ansamblul său, manuscrisul este o compilaţie ingenioasă, uneori un colaj din aceste documente, cu anumite nuanţe şi interpretări care mărturisesc dorinţa de a prezenta o istorie neutră, obiectivă.

                În mod firesc se ridică întrebarea de ce au fost reluate datele publicate în Die Romänen la sfârşitul anului 1852 sau în anul următor şi cine este autorul? Informaţiile de care dispunem nu ne permit în acest stadiu identificarea autorului. Ar putea să fie Ioan Maiorescu, care a cunoscut îndeaproape textele publicate în Die Romänen şi a făcut menţionata călătorie în munţi pentru a pregăti rapoartele prefecţilor. El a menţionat că l-a studiat pe Czetz şi a copiat rapoartele ofiţerilor austrieci, folosiţi de autorul manuscrisului. Din 1852, însă, Maiorescu nu avea o părere prea bună despre orientarea lui Şaguna, apostrofându-l în corespondenţă cu porecla de Bunavăţ, încât este greu de crezut că i-a dedicat acest studiu, de altfel ingenios combinat, care presupunea o foarte bună cunoaştere a materiei vol. II din Die Romänen. La fel de bine putea redacta acest studiu şi Aaron Florian, alt cunoscător foarte bun al textelor publicate la Viena în 1850, care ajungea în această perioadă un colaborator apropiat al lui Şaguna, preluând editarea "Telegrafului român". Nu în ultimul rând autorul manuscrisului putea fi Gavril Munteanu, care a lucrat la traducerea rapoartelor şi cunoaştea bine sursele. Nu pot fi omişi nici Popasu, care a fost membru al delegaţiei române de la Viena şi a cunoscut demersurile întreprinse pentru îmbunătăţirea imaginii la curte. Prin intermediul lui sau al lui Popea, manuscrisul din biblioteca lui Şaguna a ajuns la Caransebeş. În absenţa unor date certe, acestea sunt numai ipoteze pentru o posibilă identificare ulterioară.

De asemenea, destinaţia textului ne este necunoscută. Manuscrisul putea fi pregătit pentru o eventuală editare, având în vedere şi cuprinsul detaliat care îl precede, pentru a susţine cauza naţioanală pe lângă guvernatorul Transilvaniei sau autorităţile imperiale. A fost redactat probabil şi pentru a-i oferi noului guvernator al Transilvaniei, Schwarzenberg, argumentele în susţinerea prefecţilor. Cu ocazia vizitei împăratului în Bucovina, în toamna anului 1851, Şaguna l-a însoţit pe Schwarzenberg şi au obţinut de la împărat suma de 24.000 de fl. pentru acoperirea cheltuielilor făcute de prefecţi în timpul luptelor44. Conţinutul manuscrisului sugerează o pledoarie în favoarea prefecţilor şi o încercare de a atenua impresia nefavorabilă pe care a făcut-o Iancu cu ocazia vizitei împăratului în Transilvania, când a refuzat să-l întâlnescă.

Dincolo de aceste ipoteze ce pot fi invalidate de cercetări ulterioare, manuscrisul pe care l-am prezentat rămâne un text interesant, ce se plasează la graniţa dintre istorie şi memorialistică şi poate fi integrat memorialisticii revoluţiei de la 1848, în mod sigur seriei inaugurate prin cele trei volume din colecţia Die Romänen şi continuate prin Istoria lui Papiu Ilarian.