PERSPECTIVA LUI SIMION BĂRNUȚIU ASUPRA UNIRII RELIGIOASE A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI
Institutul de Istorie „George Bariț” din Cluj-Napoca
În general, intelectualitatea pașoptistă, dominată în plan ideologic de mitul solidarității etnice, a blocat tentativele de partizanat religios, considerându-le extrem de dăunătoare cauzei politice naționale. De aceea, chiar dacă unor reprezentanți de frunte ai revoluției românești din Transilvania, care au activat ulterior în spațiul extracarpatic, li s-au adus, în anumite situații, nedrepte acuze legate de credința lor romană și de școlile catolice absolvite (ajungându-se chiar până la obstacularea câtorva cariere promițătoare), ei au preferat să nu alimenteze suspiciunile ortodocșilor și să nu exacerbeze meritele de netăgăduit ale Bisericii Unite în evoluția societății noastre, promovând, din aceleași rațiuni conciliatoriste, un discurs mai degrabă laic și, pe alocuri, antiecleziastic.
Un exemplu de abordare laică a începuturilor Unirii religioase și de interpretare a fenomenului din perspectivă națională este materialul lui Simion Bărnuțiu, intitulat Săborul cel mare al Episcopiei Făgărașului, trimis spre publicare, în 22 decembrie 1842, lui Bariț și care a și apărut, într-o formă trunchiată, în Foaie pentru minte, inimă și literatură[1]. Redactând acest articol, autorul a fost impulsionat nu numai de gândul că aplecându-se cu maximă exigență asupra trecutului propriei confesiuni va oferi uniților și ortodocșilor un model de antibigotism, determinându-i astfel să treacă peste barierele credinței, în interesul solidarității etnice, ci și de profundele sale nemulțumiri față de cele petrecute atunci la Blaj, cărora le-a dat viață prin intermediul amintitei incursiuni în istoria bisericească a românilor. Nu întâmplător, expunerea Săborul cel mare al Episcopiei Făgărașului a constituit motivul adevărat al cunoscutului său conflict cu episcopul Lemeni[2].
Întreprinderea publicistică a lui Bărnuțiu revendica reluarea tradiției convocării sinoadelor anuale în Biserica Unită, pe care autorul, acaparat de atmosfera prerevoluționară din Transilvania, le vedea capabile să-și asume rolul unor adevărate adunări naționale, menite a marca viguros traseul emancipării politice a românilor. Formulând un asemenea deziderat, Bărnuțiu a recurs la argumentele trecutului, așa cum puteau fi ele extrase din istoriile lui Petru Maior, cu deosebire din Istoria bisericii românilor. Desigur, din punctul de vedere al prezentei analize, nu interesează demonstrația autorului în ansamblul ei, impregnată de tehnici și artificii retorice, ci numai considerațiile referitoare la Unirea religioasă.
Conform articolului Săborul cel mare al
Episcopiei Făgărașului, momentul aderării „toleraților” la Biserica Romei delimita istoria
ecleziastică medievală și modernă a „valahilor” din principatul ardelean în două
etape mari, și anume etapa persecuțiilor calvine și cea a tutelei „latine”.
Prima se definea ca perioadă a ofensivei înverșunate a autorităților împotriva
datinilor și „legilor” răsăritene, nu lipsită de anumite momente de acalmie
(vezi, de pildă, hotărârea lui Gheorghe Rákóczi I de a-i permite păstorului „grec” Simion Ștefan
menținerea rânduielii sinoadelor anuale, chiar dacă desfășurarea lor era
supravegheată de către superintendent), iar cea de-a doua, ca răstimp al
instaurării treptate, prin intermediul iezuiților, a perfidei dictaturi
romano-catolice în biserica românească, strategie care a condus tot înspre
demolarea tradițiilor credinței orientale[3].
Chiar dacă, în a doua etapă, controlul asupra ierarhiei răsăritene nu s-a
exercitat prin structurile politice ale provinciei și nu a avut decât rareori
accente violente, ci a fost lăsat pe seama unei singure persoane, teologul,
aceasta nu însemna că preoții „valahi” au dobândit o mai mare libertate de
mișcare. În fapt, susținea Bărnuțiu, consilierul „latin” al episcopului unit,
deși era singur, reprezenta glasul întregii „cete iezuitice” și se bucura de
toată puterea de care avea nevoie, așa încât, prin catolicizare, etnia
majoritară nu a obținut altceva decât un jug la fel de rușinos ca și cel
protestant.
În pofida tonului virulent, autorul recunoștea că nu Unirea religioasă în sine a fost vinovată pentru să s-a ajuns într-o asemenea situație tragică. Acceptând transferul confesional, „protopopii cei bătrâni, de la începuturile greco-catolicismului” și-au propus obiective mărețe, precum ruperea lanțurilor limbii slavone și ale calvinismului. Ca să le împlinească, ei nu și-au sacrificat însă ritul și istoria (s-au unit în credință, dar nu și în „lege”, scria Bărnuțiu), s-au împotrivit cu curaj „sumeției iezuitului vighitoriu” și nu s-au „îndatorat” decât în cele patru puncte florentine, dorind, totodată, ca dreptul canonic sau pravila bisericii lor „să aibă întotdeauna putere, să se învețe în școală și după ea să se țină judecățile”[4]. În optica autorului, într-o asemenea formă, asumarea catolicismului dobândea atributele unui gest istoric binefăcător și exemplar pentru interesele nației.
Drama a început, considera Bărnuțiu, atunci când s-a făcut mănăstirea din Blaj și călugării ei s-au așezat lângă episcop, ca „închipuitori” ai unui Capitlu ce încă nu exista, distrugând tradiția soborului anual al celor 12 protopopi-jurați, care ar fi trebuit să apere drepturile vechi și noi ale diecezei. Respectivii monahi erau purtători ai „legii grecești” doar cu numele, deoarece cei mai mulți aveau inimi de iezuiți, se străduiau să stingă în sufletul clerului unit dragostea pentru datini și inoculau în mințile ierarhilor răsăriteni idei ostile libertății ecleziastice. Astfel strecurându-se duhul iezuiților în biserica românească, s-a surpat temelia obiceiurilor moștenite din străbuni și a dispărut inclusiv rânduiala sinoadelor anuale[5].
E încă o dată de remarcat faptul că articolul nu ataca Unirea religioasă și nici nu îi contesta temeiurile, ci îi evalua cu amărăciune neașteptatele consecințele dezavantajoase, aceasta și sub imperiul indignării greu de ascuns pe care autorul o resimțea față de nesănătoasele inerții, ambiții, intrigi și temeri care dominau mediul de atunci al Blajului. Oricum, Bărnuțiu nu intenționa, în pofida modului pătimaș de abordare a problematicii, să lezeze în vreun fel simțămintele greco-catolicilor. Din ce în ce mai dominat de un spirit laic, el a sesizat cu obiectivitate că nu chestiunile confesionale ar trebui să fie prioritare în conștiința neamului și că s-ar impune ca românii să nu mai confunde nici credința și nici ritul cu spiritul național. În acest sens, în articolul Soborul cel mare al Episcopiei Făgărașului se susținea că „religia dimpreună cu disputele teologilor nu trebuie amestecate niciodată cu naționalitatea: alta e naționalitate sau nație sau neam și alta va să zică religie sau lege sau credință. Mulți însă nu vor să știe nimic de astfel de deosebiri”[6].
Pasajul de mai sus exprima cât se poate de limpede viziunea pragmatică a lui Bărnuțiu asupra locului bisericii în societatea românească modernă. Același pragmatism i-a insuflat și convingerea că Unirea religioasă va redeștepta speranțele care se legaseră de momentul înfăptuirii ei numai atunci cînd va reuși să rupă legăturile cu catolicismul unguresc. Până la concretizarea unui asemenea deziderat, scria el, luminile trecutului rămâneau mascate de umbrele prezentului, iar meritele istorice ale transferului confesional se cuveneau a fi confirmate prin angajarea plenară a Bisericii Unite în acțiunile naționale prioritare ale epocii. Era un mod oarecum cinic de a negocia și instrumentaliza politic istoria ecleziastică și ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, Bărnuțiu a devenit, în anii revoluției, și mai aspru față de începuturile catolicizării românilor. Asta pentru că de acum se impunea mobilizarea poporului și nu mai era loc pentru atitudini de partizanat confesional.
Nicăieri nu apare mai fervent exprimat
dezideratul pactului religios dintre români și români decât în memorabila
cuvântare blăjeană a lui Bărnuțiu din 2/14 mai 1848[7].
Într-un moment în care unitatea etnică devenise o prioritate absolută, el nu a
ezitat a pune într-o lumină excesiv de critică actul aderării „toleraților” la
Biserica Romei, interpretându-l numai din perspectiva dezavantajoasă a
nedreptelor relații istorice româno-maghiare. Era o concesie maximă din partea
unui greco-catolic animat de intenția sinceră și generoasă de apropiere față de
frații săi ortodocși. Recunoscând fără nici o reținere scăderile bisericii sale,
Bărnuțiu nădăjduia, ca mai demult, că și conaționalii săi de confesiune „greacă”
vor proceda la fel și că, reevaluându-și atitudinea, ei vor reuși să treacă cu
inima deschisă peste diferențele religioase, în interesul atingerii obiectivelor
revoluționare. Vehemența sa nu era totuși împinsă nici acum până la absurd,
adică până la contestarea temeiurilor istorice ale catolicismului românesc. În
acest sens, opțiunea „valahilor” pentru Biserica Romei i se părea pe deplin
justificată, după îndelungata perioadă a presiunilor și persecuțiilor calvine,
manifestate până în timpul episcopului Teofil
și care au avut drept consecințe subjugarea clerului „tolerat”, cumplita lui
umilire, erodarea și scindarea nobilimii românești și, nu în ultimul rând,
maghiarizarea ei substanțială.
O dată cu schimbarea regimului politic în
Transilvania, susținea Bărnuțiu, ungurii catolici -cu o situație șubrezită prin măsurile principilor
protestanți și grăbiți să-și restaureze statutul- i-au
îndemnat pe români să facă pasul transferului confesional, iar aceștia din urmă,
siliți de starea lor înjositoare, au acceptat propunerea, ferm convinși că se
unesc cu Biserica Romei, nu cu maghiarii[8].
Cu abilitate și mult har oratoric, Bărnuțiu a pus pe seama ungurilor întreaga
serie a dezavantajelor pe care Unirea religioasă le-a atras după sine. Conform
demonstrației sale, arhiepiscopia Strigoniului a deturnat catolicizarea „toleraților” în
favoarea Stării nobiliare și tot ea a subjugat biserica răsăriteană din
Transilvania. Cu perfidie, Strigoniul
a implantat Unirea în sufletele majoritarilor și în mintea suveranului, a
cultivat-o prin iezuiți și tot prin iezuiți a smuls-o din inimile unei părți a
românilor și poate o va smulge și din inimile celeilalte părți, dacă nu va
renunța la protectorat și la supremație.
Discursul se derula apoi în același ton antimaghiar. Se arăta că, sub protectoratul primatelui Ungariei, iezuiții au fabricat diplome false și că, sub aceeași oblăduire, s-au obținut diplome de la Curte și bule de la Sfântul Scaun, care au oficializat noua dominație ecleziastică asupra clerului și credincioșilor „valahi”, constrânși să accepte decăderea mitropoliei lor la statutul de simplă episcopie de Făgăraș. Se sublinia faptul că numai bunul simț al preoților noștri -care nu au luat în seamă dispozițiile sosite de la Viena și de la Roma și au continuat să-l pomenească tot pe mitropolit în slujbele lor, ca și înainte de transferul confesional- a apărat ființa și demnitatea bisericii românești, ca să nu apună în întregime. Cine altcineva decât arhiepiscopia de la Strigoniu, se întreba retoric Bărnuțiu, a deteriorat relațiile românilor cu papalitatea, intervenind cu fiecare prilej pentru subjugarea lor, deși Sfântul Scaun nu avea nici un interes să mențină o atare stare de fapt [9]?
În treacăt, mai curând cu îngăduință decât cu fermitate, utilizând frecvent formularea „să zicem că”, oratorul trecea în revistă și câteva binefaceri ale Unirii religioase: îmbunătățirea stării sociale și materiale a clerului, privilegiile dobândite de ierarhia „greacă”, accesul la studii, apariția și dezvoltarea școlilor Blajului, puternice focare de cultură națională, stimularea și propagarea rapidă a ideii originilor latine, cultivarea virtuților străbune, redeșteptarea „toleraților” după profundul și îndelungatul leșin indus de regimul calvin etc. Pentru a nu părea însă un prea zelos apărător al propriei credințe, atitudine care nu corespundea gravității momentului, Bărnuțiu a adăugat grabnic aspectelor pozitive și părțile vulnerabile ale transferului confesional: supravegherea sinoadelor de către teologul iezuit (apreciat forțat, prin atribuțiile sale, ca un gen de nou superintendent al bisericii românești), tentativele episcopului „latin” al Transilvaniei de a-l transforma pe vlădică în vicar al său pentru „valahi”, decăderea mitropolitului „grec” la rangul de sufragan al Strigoniului, reinstituirea treptată dar perseverentă a jugului unguresc asupra clerului și credincioșilor de rit răsăritean, reapariția servilismului în comportamentul preoților uniți, dublat de o dăunătoare și nemotivată îngâmfare a lor față de ortodocși, insinuarea unui spirit necurat, proiezuit, la Blaj, care i-a cuprins întâi pe călugări și apoi s-a strecurat și printre preoți, într-o asemenea măsură încât episcopia, Capitlul, protopopii și vicarii au ajuns aproape cu toții să lucreze pentru rușinoasa tutelă „latină” ș.a.[10]
Necruțător în afirmații, Bărnuțiu considera
că, odată cu Unirea religioasă, între cei de același neam s-a infiltrat o ură
înverșunată -care timp de 80 de ani a alimentat dezbinarea și luptele
fratricide- și preciza că soarta ortodocșilor, rămași fără păstor, a fost
mult mai vitregă, deoarece ei au căzut sub dominația la fel de interesată a
ierarhiei sârbești. În fond, concluziona oratorul, în pofida riscurilor asumate
prin transferul confesional, parohii nu și-au ameliorat spectaculos starea
materială și socială, ci s-au transformat într-un fel de notari sătești,
însărcinați cu redactarea și înaintarea plângerilor românești formulate
împotriva abuzurilor nobilimii și ale Dietei. Netrăgând
învățămintele necesare din unirea cu maghiarii calvini, românii au căzut în
capcana asocierii cu ungurii catolici. Procedând așa, ei nu au muiat inimile
Stărilor, după cum speraseră, și nici nu au reușit să stăvilească nedreptățile
politice și sociale revărsate în continuare din abundență asupra lor[11].
Cu măiestrie, Bărnuțiu și-a condus
discursul înspre constatările și sentințele dorite de auditoriu: unirile nu au
fost decât niște lanțuri în care maghiarii i-au prins pe „tolerați”, niște
„furii” cu care i-au încăierat și niște spaime cu care i-au înfricoșat. De
aceea, națiunea trebuie să jure că în viitor nu va mai permite nici iezuiților,
nici călugărilor sârbi, nici misionarilor Strigoniului și nici agenților străini (chiar dacă poartă
veșminte de preoți sau de episcopi români) să-i tulbure pacea și înțelegerea[12].
E poate chiar de admirat dibăcia și eficiența cu care Bărnuțiu a transformat un fapt istoric de anvergură precum catolicizarea românilor ardeleni într-un argument consistent al respingerii proiectului maghiar de anexare a Transilvaniei la Ungaria. De altfel, în încheierea considerațiilor referitoare la transferul confesional al „toleraților”, integrate în ampla sa cuvântare, el se interoga, din nou retoric și oarecum contrariat: „...dacă Uniunea cea sacră a produs atâtea nedreptăți, ce se poate aștepta de la uniunea profană care se urzește acum ?[13]”
Realizând, într-un final, că s-a manifestat mult prea sever față de propria confesiune, oratorul și-a domolit elanul critic și scuzându-se în fața teologilor pentru imperfecțiunile dogmatice și istorice ale expunerii sale, a menționat că solidaritatea națională nu se cuvenea a fi interpretată ca unitate religioasă. El sublinia că a îndemnat la o mobilizare etnică, nu confesională, deoarece important era nu ca poporul să devină în întregime ortodox sau catolic, ci ca să-și câștige libertatea, care implica și respectarea dreptului cetățenilor de a opta în planul credinței. În optica sa, nimic nu părea mai dăunător pentru pacea nației și pentru împlinirea idealurilor comune decât prozelitismul. În ceea ce privea orientările spirituale, adăuga Bărnuțiu, era just ca ele să fie lăsate pe seama sufletelor și a comunităților. Renunțându-se la promovarea aberantă a unității religioase românești -un principiu situat în opoziție cu toate confesiunile- se putea consolida, în fapt, mult dorita unitate națională. Oricum, avertiza oratorul, cauza poporului nu trebuia să fie gestionată numai de episcopi, ci de toate elitele etniei majoritare[14].
E lesne de observat, chiar și pentru un cititor mai puțin avizat, că discursul lui Bărnuțiu poartă amprenta unei subiectivități excesive, fiind redactat sub presiunea gravei conjuncturi politice din Transilvania anului 1848. Autorul nu și-a propus să restaureze fidel complexul fenomen al Unirii religioase (de altfel, într-un discurs revoluționar, o întreprindere de acest gen nici nu și-ar fi găsit locul), ci a folosit tematica transferului confesional pentru a atenua anumite reticențe și sensibilități, care ar fi pus în pericol mobilizarea împotriva marelui inamic al populației majoritare, Stările maghiare[15]. Desigur, e de discutat, din punctul de vedere al greco-catolicilor, corectitudinea unui asemenea demers, dar fără îndoială că, dintr-o perspectivă națională, el era de maximă necesitate și utilitate în momentul respectiv. Ca și alți uniți pe care împrejurările revoluției pașoptiste transilvănene i-au situat în fruntea maselor, și Bărnuțiu era cu siguranță conștient că transferul confesional inițiat în anii 1697–1701 nu se reduce la consecințele lui dezavantajoase reliefate de relațiile cu catolicismul maghiar și de lipsa de abilitate a unor lideri ai clerului blăjean. Insistând însă atunci asupra meritelor istorice ale propriei biserici, el ar fi alimentat rezervele ortodocșilor și ar fi periclitat cel mai scump ideal, libertatea națiunii, o miză care pe bună dreptate i s-a părut mult prea mare pentru a nu renunța la supralicitarea dimensiunii religioase a conștiinței sale.
Celebra cuvântare din 2/14 mai 1848 este deci prea puțin semnificativă pentru istoriografia consacrată începuturilor catolicismului românesc. Ea are însă o altă însemnătate majoră, și anume aceea că sugerează în modul cel mai expresiv deschiderea tot mai amplă a unor personalități formate în mediul Blajului sau în alte școli catolice înspre lumea ortodoxă. Aceasta chiar cu efortul reevaluării critice -uneori, dintr-un motiv sau altul, exagerate- a trecutului propriei confesiuni și, bineînțeles, în interesul cauzei naționale.
[1] Publicat în edițiile din 25 ianuarie și 1 februarie 1843 ale acestui periodic și reluat de Ioan Chindriș în lucrarea sa Simion Bărnuțiu. Suveranitate națională și integrare europeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 62–68.
[2] Ibidem, p. 38.
[3] Ibidem, p. 63.
[4] Ibidem, p. 67.
[5] Ibidem, p. 65.
[7] Vezi Discursul lui Bărnuțiu din 2/14 mai despre relațiile Românilor cu Ungurii și despre libertatea națională, în Alexandru Papiu-Ilarian, Istori’a Româniloru din Daci’a Superiore, Ediția a II-a, vol. II, Viena, 1852, p. 307–363.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] În legătură cu concepțiile politice ale lui Bărnuțiu și cu atitudinea sa față de regimul din Transilvania, a se vedea și lucrarea lui Gheorghe Bogdan-Duică, Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, București, 1924, passim.