NAŢIUNE ŞI MIŞCARE NAŢIONALĂ ÎN PRIMELE DECENII
„A la difference des autres réalisations humaines, les nationalités ne sont pas seulement le fait des dirigeants. Elles se sont formées avec la participation active des dirigés”.
(André Mirambel)
„Naţionalităţile nu sunt doar opera conducătorilor. Ele s-au format cu participarea activă a celor conduşi”[1], declară, convins, învăţatul francez André Mirambel, în fraza care a devenit motto-ul lucrării noastre. Pe adevărul acestei afirmaţii, care, raportată la mediul românesc, la procesul de constituire şi la afirmarea conştiinţei naţionale în structurile sociale non elitare, dobândeşte, după opinia regretatului istoric Pompiliu Teodor, o „valoare metodologică”[2], se sprijină aserţiunea noastră din aceste pagini. Nu ne vom limita doar la o discuţie privitoare la modificările, fireşti, intervenite în vocabularul politic al vremii, ci vom încerca, respectând datele autentice ale realităţilor româneşti, să ilustrăm modul în care policentrismul Luminilor, ca fundament al asimilării colective a modelelor culturale, apleacă, şi la noi, balanţa de partea receptorului[3], a cărui mentalitate suferă mutaţii lesne observabile. Nu ideile generoase, venite de sus, de la elite, au determinat aceste mutaţii, ci un şir de procese şi fenomene care se produc în societatea românească în cursul unei acţiuni îndelungate de modernizare, desfăşurată într-un climat stimulativ, pe care, Luminile le stimulează şi le ordonează.
Plecând de la modul particular în care a fost realizată omogenizarea lumii româneşti şi integrarea naţională a entităţilor politice separate, în corpul unic, naţional, vom căuta să stabilim raportul acesteia cu mişcarea politică naţională, precum şi particularităţile programului politic românesc.
Fenomenele economice, sociale, cărora li s-au asociat ideile Iluminismului şi ale Revoluţiei franceze[4], în expansiunea lor, nu au cunoscut graniţe. Asimilate în chip deosebit de fiecare colectivitate, peste graniţele politice şi afectând, considerabil, mentalităţile – atât ale elitelor, cât şi ale maselor receptoare – ele au avut drept rezultat, printre altele, în cazul românilor, omogenizarea sui generis, în cuprinsul naţiunii. O omogenizare puternic sprijinită pe premisele anterioare, exprimate prin limbă, tradiţii, obiceiuri, credinţă comune. Din punct de vedere politic, naţiunea română se afla fracţionată în unităţi politice distincte: Principatele, cu un regim juridic deosebit, păstrându-şi statul şi o autonomie virtuală, situate sub suzeranitatea Imperiului otoman, căreia i s-a adăugat, apoi, protectoratul Rusiei ţariste, Transilvania, Banatul şi Bucovina, înglobate în Imperiul Habsburgilor, iar Basarabia în cel al ţarilor. Existenţa unor regimuri politice deosebite, fără să pună piedici de netrecut omogenizării, sprijinită pe osmoza continuă a populaţiei româneşti, a influenţat celelalte fenomene şi a impus particularităţi distincte mişcării politice şi programului naţional; toate cu finalitate unică: una românească.
Reliefarea acestor particularităţi ne va apropia de misterul naţional, de „miracolul” acestuia.
Perioada istorică pe care o avem în vedere – primele trei decenii ale secolului al XIX-lea – stă sub semnul Iluminismului. De asemenea, lumea românească, în ansamblul ei, se află sub presiunea opţiunilor care definesc fenomenul general cunoscut prin sintagma de Revoluţie atlantică[5]. Revoluţiile, transformările adânci, operate în domeniile demografic, agrar şi industrial au afectat, puternic, mentalităţile. Creşterea economiei de schimb are importante consecinţe economice şi sociale: populaţia creşte, se diferenţiază, comunicaţia devine mai lesnicioasă, oamenii circulă mai mult, ştiinţa de carte – răspândită prin extensiunea şcolilor şi prin tipărituri – nu se mai limitează la nivelul restrâns al elitelor; cultura, deşi cu o intensitate deosebită în cele trei provincii româneşti, cunoaşte o deschidere tot mai largă; procesul de
occidentalizare – din deziderat, începe să devină realitate[6].
Fără să fie identice în forme de manifestare şi în amploare, transformările perioadei de tranziţie apropie lumea românească, o omogenizează. Această lume suportă tot mai greu dominaţia străină – nobiliară în Transilvania, turcească şi a Rusiei în Principate. În raport cu ideile timpului, trăsăturile identitare devin ale întregii naţiuni. Reacţia ortodoxă în Transilvania, faţă de Unirea cu Biserica Romei, acţiunea represivă a autorităţilor habsburgice împotriva Bisericii ortodoxe, valul de emigrări în Moldova şi în Ţara Românească – în Ţară – au întărit sentimentul identităţii, comuniunea de credinţă şi de neam cu „fraţii” din Principate. Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, cronică apocrifă a timpului, condamnă Unirea ca forţă de dezbinare între români, reliefând unitatea de neam şi de lege (de credinţă)[7].
Este limpede faptul – David Prodan a dovedit-o -, că – în secolul al XVIII-lea – sensul migraţiei româneşti este unul singur: din Transilvania spre cele două Principate extracarpatice[8]. Aşezările şi satele de ungureni (români veniţi din ţinuturile dominate de unguri), care căptuşesc Carpaţii, pe toată întinderea lor, vădesc vechimea legăturilor dintre oamenii care populează pământul românesc, sunt mărturii ale conştiinţei de neam, transformată, apoi, în conştiinţă naţională. Imensul ecou al răscoalei lui Horea, în Principate, şi a revoluţiei din 1821 în Transilvania, temerile autorităţilor austriece în legătură cu reacţia populaţiei omogene, româneşti sunt dovezi peremptorii în sprijinul celor notate mai sus[9].
De asemenea, fenomenul transhumanţei reprezintă o limpede contribuţie a geografiei pământului românesc la unitatea locuitorilor săi, la întreţinerea unor ancestrale legături care, în timpurile moderne, au atins pragul valorilor naţionale[10].
Referindu-se la schimbările adânci, petrecute în perioada în care a trăit şi a crescut generaţia sa, „din talpă până în vârf”, în limbă, haine, obiceiuri, de occidentalizarea spiritelor, de extinderea genericului român pe întreaga arie strămoşească, A. Russo viza direct perioada dintre 1835-1851, când ritmul dezvoltării devenise trepidant, iar naţiunea închegată. Transformările, însă, la capătul cărora s-a situat organismul unic, naţional, începuseră de multă vreme. În primele decenii ale secolului, fuseseră pregătite toate condiţiile, fuseseră precipitate ritmurile care aveau să dea roadele culese la 1848[11]. În acelaşi sens, referindu-se la ideea unităţii, nu numai a celei spirituale, ci şi a celei politice, la acea vreme, Russo împărtăşea experienţa sa, de trecător lucid prin epoca de tranziţie, în care mentalul receptorilor, al marei mase, s-a transformat puternic, sub avalanşa evenimentelor şi a ideilor înnoitoare[12]. Ajunşi în acest punct al expunerii, fără să pierdem din vedere contribuţia specifică a fiecărei provincii la tezaurul unităţii spiritului naţional – în condiţii şi cu contribuţii distincte – se cuvine să amintim existenţa acelui fenomen al mutării succesive a centrului activităţii spirituale şi politice deoparte şi de alta a Carpaţilor, peste graniţele politice, care exprimă, cel mai limpede, maniera în care a fost creată şi îmbogăţită sinteza integratoare naţională, românească.
După ce, în secolul al XVI-lea, Palia de la Orăştie acreditase, semnificativ, termenul generic de român, în veacul de aur al culturii româneşti[13], care a fost cel de-al XVII-lea, se stabilesc componentele esenţiale ale spiritului naţional, modern. Conştiinţa unităţii, a originii comune, capătă însuşirile sale noi, conferite de conotaţiile politice ale secolului, deschise prin unirea politică realizată de Mihai Viteazul, în 1601. „Câştigurile” dobândite de Principate în cursul acestui secol în direcţia afirmării personalităţii româneşti înnobilează conştiinţa de neam cu valorile intelectuale ale ştiinţei; instinctului şi ideii unităţii li se adaugă componentele sale culturale, mai lesne transmisibile şi mai uşor asimilabile. Analizând mişcarea spirituală a acestui secol, francezul Alain Guillermou apreciază existenţa unui Iluminism românesc „avant la lettre”: „Des Lumičres avant Les Lumičres”[14].
La începutul secolului următor, D. Cantemir, în al său Hronic a vechimii româno-moldo-vlahilor, reia problematica predecesorilor săi, ridicând-o pe o treaptă superioară şi conferindu-i o dimensiune critică. Destinul operei sale a fost unul de excepţie. Nu este întâmplător faptul – cu siguranţă – că primele copii manuscrise ale operei lui D. Cantemir le aflăm în Transilvania. Cea dintâi îi aparţine lui I. Micu, cumpărată la Viena, de la un negustor, întors, de curând, de la Petersburg şi dăruită, în 1730, Bisericii Sf. Treime din Blaj. Cea de a doua copie este realizată între septembrie 1756 şi martie 1758, de către C. Dimitrievici, dascăl al şcolii româneşti din Blaj. Ambele manuscrise au fost folosite de către Petru Maior, pentru alcătuirea operei sale[15].
Instituirea regimului fanariot în Principate nu a mai îngăduit dezvoltarea vieţii spirituale în continuitatea marelui secol al XVII-lea. Favorizaţi de politica Habsburgilor de limitare a influenţei stărilor privilegiate în viaţa constituţională a Transilvaniei şi de avantajele dobândite din trecerea unei părţi a lor la Biserica Romei, românii au căpătat posibilitatea de a-şi afirma identitatea şi de a începe, sub conducerea episcopului unit Inochentie Micu, o îndelungată mişcare (acţiune) politică, pentru ieşirea din starea de marginalizare în care se aflau şi pentru transformarea, în sens modern, a statutului constituţional al Transilvaniei.
Provincia din interiorul arcului carpatic preia moştenirea secolului al XVII-lea a Principatelor, dezvoltând problematica vechimii, latinităţii şi continuităţii românilor, şi ridicând-o la rangul de ideologie naţională. Transilvania devine laboratorul unde se făureşte conştiinţa naţională; naţiunea română, în sensul modern, al întregului ei corp, devine o realitate istorică, a cărei dimensiune socială îi este adăugată de răscoala lui Horea (1784). Supplex Libellus Valachorum şi îndelungata mişcare ce a generat-o, precum şi activitatea curentului generos cunoscut sub denumirea de Şcoală ardeleană, modelează, particularizând, profilul şi obiectivele naţiunii române.
Această acţiune îndelungată, democratică, în esenţa ei, desfăşurată prin mijloacele îngăduite de legalitatea habsburgică, are loc în interiorul Transilvaniei, pentru modificarea statutului juridic al românilor; ea are în vedere, însă, naţiunea, în întregul ei, definind-o şi particularizându-i opţiunile. Tinerele generaţii din Principate se formează în spiritul ideologiei naţionale; ele îşi recunosc, deschis, apartenenţa românească.
Mişcarea naţională din Transilvania întăreşte şi, la rândul ei, este întărită, potenţată, de mişcarea politică a partidei naţionale din Principate, antrenată într-o largă şi constantă acţiune pentru revenirea la regimul vechilor capitulaţii, pentru respectarea lor şi recunoaşterea autonomiei Principatelor în schimbul prestării jurământului vasalic (al „închinării” către Poartă). Pentru românii din Transilvania, prezenţa statelor româneşti extracarpatice însemna garanţia certă a existenţei şi promisiunea sigură a viitoarei uniri politice.
Cele două mişcări, desfăşurate în medii politice deosebite – una în interior, în Transilvania, alta îndreptată spre exterior, pentru modificarea statutului juridic internaţional, erau părţi constitutive ale aceleiaşi mişcări naţionale, întâlnindu-se în obiectivele generale, româneşti.
Scrierile şi activitatea de luminare a reprezentanţilor Şcolii ardelene au avut un efect de excepţie peste Carpaţi. Reprezentanţii generaţiei de la 1848 mărturisesc, cu emoţie, ce datorează ei acestor „apostoli ai românismului”, cum îi numeşte N. Bălcescu. Pentru prima dată, Samuil Micu scrie o istorie a tuturor românilor (Brevis historia notitia). Lucrarea care a avut cel mai profund impact asupra spiritelor a fost cea scrisă de Petru Maior – Istoria pentru începuturile românilor în Dacia. Citind-o, tinerii generaţiei de la 1848 au învăţat să gândească româneşte. N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu, A. Russo sau C. Negruzzi, Iordache Mălinescu sau G. Bariţiu ne oferă mărturii emoţionante în acest sens[16].
De la Gh. Lazăr înainte românii ardeleni, înfrăţiţi cu cei de peste Carpaţi, „veneau să propage daco-românismul în mijlocul locuitorilor oprimaţi de fanarioţi”[17].
Deşi desfăşurată în medii politice deosebite, în comunităţi româneşti diferit structurate - fapt care a avut influenţă asupra receptării, la începutul secolului al XIX-lea, mişcarea românească se contopeşte într-un flux unic, naţional. Este explicabilă revenirea centrului principal al mişcării spirituale, româneşti, în Principatele eliberate de dominaţia fanariotă, în urma revoluţiei din anul 1821. În mai puţin de 20 de ani – aşa cum ne-a lăsat mărturie A. Russo – transformările societăţii româneşti şi occidentalizarea acesteia au atins cote înalte. Acum s-a constituit cultura românească modernă, la care au colaborat, deopotrivă, reprezentanţi aparţinând tuturor provinciilor româneşti[18].
Din datele succinte prezentate mai sus, se desprinde, limpede, credem, constatarea cu privire la diversitatea luminilor, şi în cazul entităţilor etnice în general, dar şi în acel al provinciilor, în special. Luminile nu au pornit dintr-un centru unic; s-au ajustat unor nevoi naţionale foarte variate şi unor situaţii istorice „extrem de divergente”. Fiind grefate pe ideea naţională, situând-o pe primul plan, cooperând cu Biserica[19], ideile iluministe sunt acceptate deosebit în societatea românească diferit structurată, fără să ajungă la un caracter de concomitenţă, dar şi fără să se cristalizeze gradat. Ideea naţională, sub semnul căreia sunt receptate Luminile, în toate cele trei medii româneşti, completarea şi potenţarea continuă a mişcării politice, conferă receptării un caracter de uniformitate, exprimat limpede într-un obiectiv unic, naţional, românesc.
II. Aşa cum s-a putut constata, credem, formarea naţiunii române, închegarea solidarităţilor noi, de factură naţională, nu s-au petrecut în lumea ideilor. Ideile nu au fost „propoveduite” de sus şi receptate, pasiv, de mase. Solidaritatea românească a fost mult mai puternică decât capacitatea de receptare. Ea a fost sprijinită pe vechi antecedente, pe caracterul unitar al poporului, legat prin limbă, tradiţii, obiceiuri, credinţă comune, suferind presiunea străină şi ameninţarea cu dispariţia. Dezvoltarea ideilor vremii, răspândirea culturii ş.a. s-au pus şi le-au exprimat în slujba nevoilor politice naţionale. Programul politic, însă, nu putea, în limitele realului istoric, să dea expresie practică solidarităţii identitare, nu putea cuprinde toate consecinţele şi implicaţiile acesteia. În conţinutul lui, nu se constată o cristalizare gradată a revendicărilor, ci o adaptare a lor la realităţile politice, la posibilităţile de a le realiza în practică.
Dacă problema naţiunii, a mişcării naţionale, în general, s-a bucurat de atenţia istoricilor, nu acelaşi lucru se poate spune despre programele politice naţionale, acelea din Principate, mai cu seamă. Au fost consemnate, mereu, împrejurările în care au fost elaborate sau rostite opţiunile, care vizau, invariabil, unitatea şi independenţa, fără să se stăruie prea mult, cum ar fi fost firesc, asupra climatului politic în care ele au fost concepute, asupra scopurilor imediate sau a celor de perspectivă pe care le serveau. Ne propuneam să formulăm câteva sugestii în acest sens.
În desfăşurarea mişcării naţionale şi în alcătuirea programului reprezentativ, trebuie să avem în vedere, în primul rând, regimul juridic sub care se aflau situate cele trei ţinuturi româneşti, unde au avut loc mişcări politice şi au fost alcătuite planuri de acţiune. Programele politice, cele raţionale, fireşte (românii nu-şi puteau îngădui un alt gen de programe, situaţia lor geopolitică nu o îngăduia) trebuiau să fie realizate prin concilierea necesarului cu posibilul. În Transilvania, încorporată Imperiului habsburgic, mişcarea românilor s-a desfăşurat în acord cu legalitatea îngăduită de politica imperială. Trăsăturile identitare reliefate de români – latinitatea, vechimea, continuitatea, precum şi numărul şi quantumul sarcinilor îndeplinite în serviciul Monarhiei -, erau invocate pentru a convinge că, toate acestea, în virtutea dreptului natural, asimilat de monarhia absolutistă luminată a Imperiului, trebuiau să ducă la modificarea statutului lor juridic şi la obţinerea unor vechi drepturi. Programele politice, nici acelea din secolul al XVIII-lea şi nici acelea care au urmat, nu puteau prevedea decât drepturile fireşti cuvenite naţiunii române în cadrul regimului juridic al Transilvaniei. Îndeplinirea acestor deziderate trebuia să aibă, practic, drept rezultat, transformarea Transilvaniei într-o provincie românească, cu toate consecinţele care puteau să decurgă de aici.
Latura politică a revendicărilor viza, cu deosebire, nobilimea maghiară, care nega dreptul românilor de a beneficia de atribute civile şi politice. Aşa cum se ştie, până la 1848, limitele legislaţiei habsburgice nu au fost depăşite. După această dată şi sub presiunea revoluţiei maghiare şi a intransigenţei conducătorilor acesteia faţă de soarta nedreaptă a românilor, în cadrul existenţei numeroaselor proiecte confederative, românii au solicitat asocierea lor cu cei din Principate, într-o confederaţie condusă de Austria. Unitatea tuturor românilor era, practic, afirmată. Nu se solicita constituirea unui stat naţional românesc, deşi o asemenea revendicare ar fi fost în logica timpului. Ea nu putea să fie însă înfăţişată Curţii din Viena. Unirea cu Ţara era năzuinţa tuturor românilor; adunarea naţională de pe câmpia Blajului a dovedit-o. Ea nu putea însă să fie formulată, deschis, în programul politic.
Mişcarea de emancipare din Transilvania[20] s-a realizat cu participarea activă a celor „conduşi”, pe care s-a sprijinit şi în numele cărora s-au formulat toate revendicările. Fiind o mişcare democratică, greutatea socială era reprezentată de greutatea întregii naţiuni. Mişcarea politică din jurul Supplex-ului[21], care a stârnit aspre şi îndelungate polemici, a reunit, prin voinţă şi conştiinţă, diversele pături sociale: oamenii liberi, intelectualii, clerul, ofiţerii regimentelor de graniţă, funcţionarii, micii nobili şi orăşenimea, interesată în obţinerea unui nou statut politic, şi, toate acestea, într-o societate în care românii erau lipsiţi de drepturi[22], în care ţărănimea alcătuia marea majoritate a populaţiei, cu un statut de iobagă. Revendicărilor de ordin naţional li se adăugau cele cu caracter social. Solidaritatea între conducători şi conduşi s-a realizat pe acest fond, găsindu-şi expresie în cele două cerinţe fundamentale: libertate naţională şi desfiinţarea iobăgiei (sau moarte).
În Principatele extracarpatice, situaţia era cu totul alta. Acţiunea politică era concentrată spre exterior, spre dobândirea (sau, mai bine zis, spre revenirea la statutul de autonomie). În viaţa internă, preocupările ţinteau modificări ale structurii politice şi strategia construirii statului. Revendicările cu caracter social ocupau un loc insignifiant sau lipseau[23].
Structura societăţii şi poziţia dominantă a boierilor, clasa conducătoare, creau o situaţie cu totul diferită celei din Transilvania, unde românii, în totalitatea lor, erau lipsiţi de drepturi civile şi politice, clasa conducătoare fiind alcătuită din naţiunile privilegiate străine. Aici, conservatorismul boieresc, caracteristic gândirii sociale, se opunea viziunii progresiste ce urma să fie adoptată în politica dusă în exterior.
S-a spus[24] că, spre deosebire de Transilvania, unde gândirea politică s-a manifestat mai ales pe planul teoretic, aici, ea are un caracter mai dinamic, mai accentuat militant, tinzând spre realizări politice imediate. Aceasta ar explica, se afirmă pe aceeaşi linie, de ce ideile de independenţă şi unire apar şi se acutizează mai întâi în Moldova şi Ţara Românească[25]. Dincolo de aceste diferenţe, gândirea politică de pe cele două versante ale Carpaţilor se întregeşte, complementar, în virtutea unui ţel comun.
În sublinierea diferenţelor de viziune politică s-a pierdut din vedere, însă, elementul hotărâtor care le-au determinat, anume statutul juridic deosebit al provinciilor româneşti. În Transilvania, aflată în limitele Imperiului habsburgic, revendicările românilor nu puteau să meargă decât spre interior, spre câştigarea drepturilor civile şi politice şi – în acord cu politica austriacă – spre dărâmarea regimului stărilor privilegiate. Ideea unităţii românilor transpare însă din întreaga argumentare politică, din subtextul tuturor scrierilor apărute. Simţită în adânc, era făcută să fie mai puţin văzută la suprafaţă, simţită. Unirea politică nu putea să fie solicitată împăratului de la Viena; ar fi fost o aberaţie.
În Principatele aflate sub regimul fanariot, apelul la capitulaţii, la respectarea autonomiei, în limitele suzeranităţii, apare drept apelul firesc, în condiţiile în care mutarea centrului de greutate a politicii europene în Sud-Estul Europei şi noua turnură a „Problemei orientale” situau Imperiul otoman pe primul plan al politicii europene.
Politica agresivă a Austriei şi a Rusiei, forţa lor de expansiune, care ameninţa echilibrul european, rivalitatea dintre cele două puteri, tendinţa celorlalte puteri de a opri Rusia să pună stăpânire pe o parte a Imperiului otoman, numeroasele războaie purtate pe teritoriul Principatelor ş.a. au situat problematica acestora în atenţia puterilor europene. Rolul asumat de Rusia după tratatul de la Kuciuk Kainargi, mai cu seamă, numeroasele proiecte de partaj ale Imperiului otoman, au îngăduit activizarea mişcării politice a partidei naţionale, cu atât mai mult cu cât proiectele care aveau în vedere şi statutul politic al Principatelor erau foarte numeroase; proiectul dacic şi cel grecesc sunt doar două dintre ele[26]. Acţiunea politică a românilor venea în întâmpinarea acestor proiecte, propunând şi propriile soluţii care, în acord cu obiectivele strategice europene şi chiar otomane, înlesneau, în parte, şi realizarea obiectivelor naţionale.
Aşadar, în aprecierea orientării şi a obiectivelor urmărite de lupta politică din Principate, în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, trebuie să avem în vedere, obligatoriu, credem, această stare de lucruri. Dreptul la intervenţie arogat de Rusia prin tratatul de la Kuciuk Kainargi, favoriza acţiunea politică a partidei naţionale.
Preocupările mai puţin numeroase cu privire la organizarea internă şi orientarea gândirii politice, cu precădere, spre statutul internaţional al celor două Principate[27] trebuie apreciate în raport cu statutul internaţional, de jure şi de facto al celor două ţări româneşti. Deşi recunoşteau drepturile care decurgeau din regimul de închinare al celor două ţări româneşti, deşi le-au menţinut statul şi administraţia internă în timpul regimului fanariot, turcii au considerat cele două ţări româneşti drept provincii (este drept, privilegiate) ale Imperiului otoman. Puterile europene, în raport cu interesele politice şi strategice, au acceptat tacit această situaţie. Rusia şi Austria, mai cu seamă, au jonglat cu situaţia teritoriilor româneşti, pentru a-şi justifica anexiunile (Bucovina şi Basarabia).
Înlăturarea regimului fanariot şi recunoaşterea de facto a statutului de autonomie reprezentau condiţia prealabilă obligatorie pentru realizarea schimbărilor din interior. În condiţiile date, organizarea internă, modernizarea mai bine zis, nu putea să reprezinte o preocupare de prim plan. Cerinţe în acest sens nu puteau să fie formulate; şi apoi, cei care puteau să o facă erau - mulţi dintre dânşii, cel puţin - totodată şi dregători în funcţii importante ale statului. Totuşi, cerinţele sociale nu au lipsit din intervenţiile boiereşti. Timp de jumătate de secol, în Moldova, mai cu seamă, ele au în vedere acomodarea relaţiilor agrare cu noile orientări ale domeniului boieresc spre relaţiile de schimb. Aşezămintele domneşti (din 1766, 1768, 1777, 1792, 1805, 1827) care urmează acestor cereri, reliefează acest lucru. De data aceasta, însă, intervenţiile sunt în favoarea clasei, nu în aceea a ţării. Deosebirea între cele două acţiuni: una în afară, întreprinsă pe lângă puterile străine, pentru modificarea statutului juridic al Principatelor – naţională, în esenţa sa – şi alta, îndreptată spre interior, pentru corectarea relaţiilor sociale în sensul intereselor de clasă, este semnificativă în sensul celor notate mai sus. Nuanţările în aserţiunile făcute sunt obligatorii pentru înţelegerea complexităţii situaţiei.
Cele două acţiuni politice româneşti, desfăşurate de o parte şi de alta a Carpaţilor, se completau şi se potenţau reciproc, întâlnindu-se în finalitatea lor, românească. Transilvania a elaborat doctrina politică, pusă în circulaţie în întregul spaţiu românesc. Principatele au oferit statul, punctul de sprijin („Piemontul” românesc) care trebuia să fie în continuare centrul de raliere al întregii naţiuni.
Existenţa unei mişcări politice în folos naţional este confirmată de riposta boierilor munteni refugiaţi la Braşov, în faţa raidurilor nimicitoare ale lui Pasvan oglu, paşa răzvrătit al Vidinului. Din Transilvania, boierii munteni fac presiuni pentru ca situaţia să fie reglementată într-o manieră favorabilă Principatelor. Rezultatul şi-a găsit expresie în Hatişeriful din 1802. Reglementând, mai strict, relaţiile Turciei cu cele două ţări româneşti, actul a avut consecinţe benefice, economice, mai cu seamă, pentru Principate.
Începutul secolului al XIX-lea este perioada istorică în care partida naţională – alcătuită din boieri mari, mai cu seamă – îşi continuă activitatea, angajată în acţiunea generală din Balcani, orientată spre eliberare naţională. Alături de ea – nu însă împreună, ci aflată în conflict social -, se distinge şi acţionează o grupare mai radicală, a boierimii de treapta a doua şi a treia, animată „de duhul nesupunerii franţozăşti”. Tudor Vladimirescu însuşi – care, şi el, cunoştea cartea lui Petru Maior - face parte din această categorie. Aflate în conflict social, cele două categorii se situau pe aceeaşi platformă, în slujirea interesului naţional. Tudor Vladimirescu dă expresie acestei dualităţi. Aflat la Viena, în timpul Congresului de pace, îşi exprimă speranţa într-o apropiată schimbare, ce va afecta, pozitiv, şi situaţia politică a celor două Principate. Întors în ţară, martor al jafurilor turceşti (rezultat al anarhiei din Imperiul otoman) şi al neputinţei ocârmuirii interne de a apăra interesele ţării, rosteşte acele memorabile cuvinte, care reprezintă un întreg program de acţiune: „eu numai cu pandurii ţării voi face să nu mişte un fir de iarbă în ţara aceasta”[28].
Revoluţia din 1821 găseşte – şi în Ţara Românească şi în Moldova – cele două fracţiuni ale boierimii (în parte, cel puţin), angajate, alături de Eterie, în mişcarea ce urmărea să realizeze schimbarea, pe cale revoluţionară, cu sprijinul Rusiei. Angajarea unei părţi a boierimii muntene alături de Eteria grecească nu mai trebuie să fie dovedită[29]. Cei din Moldova au procedat la fel. Alecu Russo – tot el – oferă precizări preţioase în această privinţă[30]. Din punct de vedere politic, era singura poziţie rezonabilă, pentru că, împreună cu grecii, românii ar fi putut beneficia de atenţia şi sprijinul Europei. Ne-am expus punctul de vedere în altă parte[31].
Tudor Vladimirescu, reprezentant al acestei mici boierimi, cu mare influenţă în lumea satelor, învederează, prin atitudinea sa, dacă nu angajarea acestei părţi a boierimii alături de Eterie, cel puţin poziţia ei patriotică în folosul apărării intereselor naţionale. În Moldova, Ionică Tăutul, din aceeaşi categorie socială, „comis de boierie, inginer de meşteşug, român de suflet”, a jucat tot acelaşi rol „prin condei şi stăruinţă în politică, care îl giuca Vladimirescu cu puşca plăieşească”[32]. Făcând parte din „Partida ţării”, el s-a angajat în acţiunea naţională. Ardeleanul Gh. Lazăr, colaborând cu Tudor Vladimirescu, completa, simbolic, prin acţiunea sa, solidaritatea celor trei provincii româneşti în lupta pentru libertate naţională.
Îndemnul adresat de Tudor Vladimirescu boierilor refugiaţi la Braşov, ca, de acolo, cu cei din Moldova, „ca unii ce suntem de-un neam şi sub aceeaşi stăpânire”[33], să apere, în continuare, interesele naţionale, este semnificativ, nu atât sub raportul sublinierii conştiinţei unităţii – aceasta exista, de multă vreme -, cât, mai ales, în sensul unirii eforturilor politice în slujba intereselor naţionale.
Însemn superior al mişcării naţionale, în sensul politic al acesteia, revoluţia din 1821, „prin glasul străbătător al lui Tudor, a deşteptat politica nouă a românilor”,
ne-o spune tot Alecu Russo[34].
Revoluţia de la 1821 a împlinit atât obiectivul politic principal al luptei naţionale anterioare – consacrarea autonomiei (aceasta va fi consacrată de jure, însă, din nou, nu va fi respectată de facto), precum şi ţinta imediată, aceea a individualizării problemei româneşti în cadrul relaţiilor internaţionale. Asocierea românilor cu grecii, în mişcarea antiotomană, şi-a dat roadele scontate. Printr-un artificiu diplomatic, cele două mişcări, fiind considerate nu revoluţii răsturnătoare, cu caracter constituţional, ci ridicări împotriva opresiunii, au fost scoase de sub autoritatea poliţiei europene şi puse sub supravegherea puterilor europene, care-şi asumau sarcina de a supraveghea adoptarea de către Imperiul otoman a măsurilor necesare evitării, pe viitor, a unor mişcări asemănătoare. Pentru a se opri accesul Rusiei la Marea Mediterană, s-a ajuns la o împărţire sui generis a sferelor de influenţă, lăsându-se Rusiei grija de a monitoriza (sub supraveghere europeană) procesul de reorganizare a Principatelor, în timp ce Anglia şi Franţa, ca puteri mediteraniene, şi-au asumat aceeaşi obligaţie în raport cu Grecia.
În felul acesta, cele două ţări româneşti au fost situate, neoficial, sub protectoratul Rusiei şi sub o garanţie europeană sui generis. Rusia începe o îndelungată perioadă de negocieri şi de presiuni politice asupra Turciei, la capătul cărora se vor situa Convenţia de la Akerman şi, apoi, pacea de la Adrianopol, ce vor pune capăt războiului din 1828–1829. Rusia a fost constrânsă să renunţe la politica de anexiuni teritoriale. Regulamentul organic, elaborat şi aplicat sub monitorizarea Rusiei, a reprezentat aplicarea în practică a dispoziţiilor adoptate de puteri în urma revoluţiilor greacă şi română, de la 1821. Oricât s-ar părea de ciudat şi neverosimil faptul, având în vedere consecinţele pentru cele două popoare, „Problema orientală” capătă un conţinut, evident, naţional.
În noua situaţie creată, în urma revoluţiei de la 1821, eforturile mişcării politice sunt concentrate pe plan intern, pentru alcătuirea unui program de reorganizare, al cărui monitorizare Rusia o obţinuse prin mandat european. Este o etapă istorică interesantă, în care se disting liniile fundamentale ale orientărilor politice, se disting şi se înfruntă partizile. Mutatis mutandis, este un climat asemănător celui creat în urma revoluţiei din 1989, când, după o perioadă îndelungată de opresiune, forţele politice interne capătă posiblitatea de a se manifesta liber. În Principate, după 1821, confuzia era cu atât mai mare[35] cu cât lipsea experienţa unei vieţi politice anterioare, organizate.
Istoriografia noastră, cea marxistă, mai cu seamă, a stăruit, doar asupra conţinutului ideologic al dezbaterii politice dintre boierii conservatori şi cei liberali; unii pentru a-şi menţine privilegiile, ceilalţi pentru a se împărtăşi din ele. Nu este locul să revenim asupra problematicii, deşi o nouă stăruinţă s-ar impune. Acţiunea de organizare internă a statului, în noile condiţii, era tot una cu caracter naţional. Forţele politice existente – destul de puternice, aflate pe punctul de a se organiza şi de a-şi fixa o ideologie, nu puteau să formuleze revendicări care să le depăşească statutul social şi limitele gândirii politice. Ionică Tăutul, cu a sa Strigare a norodului Moldovei, este un glas izolat, fără a reprezenta vreo partidă. El – după aprecierea lui A. Russo – era partida ţării.
În Muntenia, spiritul revoluţionar era mai viu. În timp ce marii boieri, în virtutea statutului lor de clasă conducătoare, îşi exprimau teama faţă de ţăranii care „nu se mai temeau nici de bici, nici de despotism, ci numai de pedeapsa cu moartea”, erau siguri că introducerea unui nou sistem de organizare nu s-ar putea face decât în condiţiile „unei regulate ocupaţii militare”[36], boierii mici şi mijlocii se pronunţau pentru o „înfrăţită unire”, în cadrul comunităţii naţionale, peste graniţele vremelnice. „Neamul românesc îndată se va împicioroga, când va hotărâ, ca prin înfrăţită unire, să se depărteze de neamul cel străin”. Este invocată colaborarea tuturor claselor, dincolo de deosebirile de naştere: „corabia cea putredă a neamului românesc are trebuinţă de un corăbier iscusit şi acesta este unirea românilor. Românilor! ... Fiţi dar uniţi într-o glăsuire şi statornici întru toate spre folosul patriei, că voi sunteţi patria”[37].
Cu toate limitele lor de clasă, scrierile de sorginte politică din această perioadă dau expresie unei largi mişcări de emancipare, cu largă deschidere spre naţional, realizată în continuitatea mesajului revoluţiei din 1821. Ele puneau în lumină starea de spirit din interiorul Principatelor, dar urmăreau, totodată, să se informeze puterile străine despre nevoile societăţii româneşti. În cancelariile europene ajungeau, însă, numai memoriile boierilor mari, ca unii care reprezentau legalitatea politică. Alte texte, care exprimau frământările conştiinţei colective, circulau sub formă de pamflete, broşuri sau scrisori în tot spaţiul celor două principate. Cu toate diferenţele existente privitoare la conţinutul şi spiritul în care trebuiau înfăptuite reformele pe plan intern, aceste texte se întâlneau, complementar, în problemele de interes naţional şi în încrederea în împlinirile pozitive ale istoriei.
Unul din cele mai importante documente în acest sens este acela alcătuit de boierii refugiaţi la Braşov, în 1822, greşit datat 1828[38]. El ese semnalat diplomatului francez Bois le Comte de către boierul moldovean N. Roset-Roznovanu. Acesta notează că, în 1821, aflat la congresul Sfintei Alianţe de la Laybach, ţarul Alexandru I a cerut boierilor români să-l pună la curent cu reformele considerate necesare pentru reorganizarea administraţiei interne a celor două Principate. Între alte solicitări, memoriul boierilor munteni formula cereri mai vechi: unirea celor două ţări româneşti, neatârnarea deplină, răscumpărată de la turci, independenţa Bisericii ortodoxe, domn ereditar, dintr-o dinastie germană, ales de marile puteri, care să accepte o constituţie, hotar pe Dunăre, Miliţie naţională, libertatea comerţului, trecerea mănăstirilor închinate sub administraţia pământenilor ş.a.
Considerând cererile drept revoluţionare, în contradicţie cu obiectivul congresului la care participa, ţarul nu a mai dat curs memoriului. Mai târziu, succesorul său, ţarul Nicolae I, le-a situat la baza Convenţiei de la Akerman şi, apoi, a actului special ataşat tratatului de la Adrianopol[39].
Acesta este, se poate admite, primul program coerent, care cuprinde, în totalitate, opţiunile politice naţionale ale românilor; referindu-ne la conţinutul său, putem aprecia că Pompiliu Eliade are dreptate atunci când consideră că programul naţional român formulat de Divanurile ad-hoc îl reproduce[40]. El este coagulat în urma revoluţiei din 1821, fapt confirmat şi de Béclard, consulul general al Franţei la Bucureşti[41], în anii Unirii.
Supravegheată atent de puterile europene, Rusia a fost constrânsă să renunţe la politica de anexiuni şi să accepte necesitatea întăririi influenţei politice şi a controlului celor două Principate, care trebuiau să pregătească o viitoare anexiune a celor două ţări româneşti. Acţiunile desfăşurate în acest sens în Principate au avut urmări importante pentru români. În primul rând, puterile europene – Anglia şi Franţa, mai cu seamă, dar şi Austria – au iniţiat, la rândul lor, o monitorizare sui generis, atentă, a politicii ruse în Principate. Atenţia acordată celor două Principate a îngăduit problemei româneşti să-şi definească mai bine identitatea în cuprinsul chestiunii orientale. Mişcarea naţională a românilor, orientată, acum, exclusiv, aproape împotriva protectoratului Rusiei, a contribuit la aceasta. Duritatea politicii ruse în principate, care s-a făcut simţită mai ales după Convenţia de la Akerman şi, mai cu seamă, în timpul războiului şi a ocupaţiei militare dintre anii 1828–1834, i s-a adăugat. Fricţiunile interne între grupările politice încetează; „protectorul” nu mai îngăduie frământări de această natură.
Pregătind Regulamentul organic, în urma Convenţiei de la Akerman (1826), fără să dea curs cererilor formulate de boierii mari de a fi suprimate rangurile şi privilegiile acordate în favoarea boierimii mici şi mijlocii, din raţiuni politice uşor de sesizat, Rusia a recunoscut privilegiile întregii clase boiereşti. Hrisovul pentru pronomiile Moldovei, din 1827, este o mărturie în acest sens.
În îndeplinirea „mandatului european” asumat de Rusia, în alcătuirea şi aplicarea Regulamentului organic, chemat să slujească operei de reorganizare, Kisselef, proeminent exponent al politicii anexioniste a Rusiei, a îndeplinit acest rol cu o competenţă desăvârşită, dar şi cu o duritate ce nu concorda cu bruma de idei liberale care-l călăuzeau[42]. Calea memoriilor era închisă; materialul lor a servit Rusiei la elaborarea Instrucţiunilor de la Petersburg, pe baza cărora comisiile de boieri au alcătuit Regulamentul organic.
În Principate, însă este înregistrată o stare de tensiune; la protestul împotriva noii legiuiri, se adaugă manifestările mai ample ale partidei naţionale, al cărei program este, acum, mai limpede conturat. Recrudescenţa mişcării naţionale în Principate şi coagularea programului naţional trebuie puse în legătură şi cu criza europeană din 1830–1831, cu consecinţele, deosebit de importante, ale acesteia. În întreaga Europă, din Anglia până în Rusia, au loc, acum, revoluţii şi mişcări reformatoare (în Franţa, la Varşovia, în Anglia, în statele germane, în Italia, în Spania, în Portugalia şi în Imperiul Habsburgic). Drept urmare, „concertul european” este scindat în două blocuri ideologice; statele autoritare, pe de o parte (Rusia şi Austria, cărora li se adaugă Prusia), care reconstituie Sfînta Alianţă a Monarhilor, iar, pe de alta, cele liberale şi constituţionale (Anglia şi Franţa). Ineficienţa Antantei cordiale dintre acestea din urmă a avut drept consecinţă întărirea influenţei puterilor conservatoare[43]. Situate în zona de influenţă rezervată Rusiei, dominate prin intermediul protectoratului şi a Regulamentului organic, cele două Principate sunt transformate în adevărate gubernii ale Rusiei ţariste. Ambianţa internaţională, sprijinul politic acordat de Franţa (care şi-a revizuit politica faţă de Principate), au avut drept consecinţă activizarea mişcării naţionale româneşti. Aceasta se încadrează – şi ea – în şirul mişcărilor care au agitat, acum, întreaga Europă, după cum, consecinţele acestora se repercutează direct asupra celor două Principate, marcând puternic istoria lor până la revoluţia anului 1848.
Alecu Russo, considerând anul 1848 drept anul slavei, stabileşte o evidentă legătură între mişcarea transformatoare din societatea românească şi lupta pentru libertate a popoarelor europene[44].
Mişcarea politică din Principate, starea de tensiune provocată de aplicarea Regulamentului organic sunt înregistrate de consulii celor două puteri – ai Angliei şi ai Franţei – cărora oamenii politici români le solicită sprijinul. Blutte, consulul englez, constată şi raportează, în 1829, „adeziunea boierilor români la soluţia unirii celor două Principate şi a garanţiei colective”, sugerând o soluţie asemănătoare cu cea care va fi adoptată în cazul Greciei: unirea sub conducerea unui principe străin, aparţinând uneia din puterile secundare ale Europei, precum şi protectoratul celor cinci puteri. Diplomatul comunică superiorilor săi că opoziţia boierilor români împotriva Regulamentului organic urmăreşte să atragă atenţia puterilor europene asupra situaţiei din Principate şi obţinerea sprijinului în favoarea opţiunilor naţionale ale românilor[45], arătându-se convins că recunoaşterea de către puteri a privilegiilor celor două Principate ar conferi acestora o poziţie politică importantă, asigurându-se, prin aceasta, pacea şi liniştea Europei[46]. Funcţionarul britanic a primit admonestarea superiorilor deoarece – înlesnind şi contactul viitorului domn regulamentar al Moldovei, D. Sturdza, cu lordul Heytesbury (ambasador al Angliei la Petersburg) – s-ar fi făcut părtaş la acţiuni care contraveneau poziţiei guvernului englez, în raport cu integritatea Imperiului otoman. Prin intermediul diplomatului englez, M. Sturdza a solicitat garanţii în favoarea independenţei şi securităţii celor două Principate. Cu temei, această intervenţie a fost apreciată drept „prima cerere formală în vederea obţinerii unei garanţii anglo-franceze în favoarea Principatelor, care ar fi putut să fie încorporată Regulamentului organic”[47].
Un rezultat pozitiv al acestor demersuri a fost acela că, odată cu aplicarea Regulamentului organic pe teritoriul Principatelor, noul consul al Angliei – Robert Colquhoun – care a efectuat un îndelungat stagiu în cele două ţări româneşti – a fost numit direct de către Foreign Office, fiind însărcinat şi cu atribuţii politice.
Franţa, la rândul ei, mai devreme decât Anglia şi mai deschis decât aceasta, a adoptat o altă atitudine politică faţă de Principate, învestindu-şi agenţii consulari de aici cu atribuţii politice. Între atitudinea manifestată de reprezentanţii celor două puteri era o deosebire esenţială: în timp ce diplomaţia engleză apăra Principatele în calitatea lor de părţi componente ale Imperiului otoman, legând soarta lor de integritatea acestuia, cea franceză, după revoluţia din 1830, şi-a învestit consulii cu o misiune strict politică, care avea în vedere reprezentarea intereselor Franţei, dar, totodată şi apărarea intereselor naţionale ale românilor, în limitele tratatelor existente, desigur[48]. Prin aceasta, se recunoştea, implicit, independenţa unei „probleme româneşti”.
Ambele poziţii au încurajat rezistenţa şi eforturile forţelor politice româneşti. Cea a Franţei fiind mai directă şi mai eficientă, a fost firesc ca orientarea cercurilor politice româneşti să se îndrepte către dânsa.
Corespondenţa politică a consulului francez Lagau[49], anterioară introducerii oficiale a regimului regulamentar, subliniază intenţia Rusiei de a conferi ocupaţiei militare un caracter de stabilitate. Aflat în strâns contact cu cercurile politice româneşti, diplomatul comunică superiorilor săi că, pentru a-şi împlini opţiunile politice, românii se declară gata să preia datoria de război a Turciei. A fost solicitat să medieze cererea prin intermediul ambasadorului francez de la Constantinopol[50]. Mimaut, şi el, notează că oamenii politici români, înainte de a angaja demersuri la Constantinopol, doresc să primească asigurări din partea Angliei şi a Franţei.
Detaliile importante ale corespondenţei consulare restituie, la lectura lor, o imagine adecvată a programului politic al mişcării naţionale a românilor, care, din perspectiva şi nevoile momentului, formula, decis, idealurile unirii şi ale independenţei celor două ţări româneşti, precum şi garanţia colectivă a puterilor. Numeroşi alţi observatori contemporani semnalează „puternica mişcare politică din Principate” (s.n.)[51].
Bois le Comte, director în Ministerul de externe al Franţei, venit în misiune oficială în Principate, inaugurează aici noua politică externă a Franţei[52]. Într-un întins raport[53], realizat pe baza materialelor puse la dispoziţie de cercurile politice de la Bucureşti şi de la Iaşi şi fundamentat pe propriile sale observaţii, diplomatul înfăţişează, în detalii semnificative, programul politic al mişcării naţionale din Principate: unirea („expresia dorinţei celei mai generale”), independenţa, prinţul străin (de asemenea, o dorinţă generală), precum şi garanţia colectivă.
Diplomatul, ale cărui instrucţiuni au reprezentat, în continuare, „busola” potrivit căreia au acţionat reprezentanţii consulari ai Franţei în Principate[54], le-a indicat şi românilor linia politică ce trebuia imprimată mişcării naţionale în viitorul apropiat. A mai ţinut să le comunice domnitorilor celor două Principate, precum şi oamenilor politici că „atâta vreme cât pacea generală şi starea actuală de lucruri vor subsista în Europa, o necesitate mai puternică decât voinţa oamenilor va lăsa ţara sub influenţa absolută a Rusiei” (s.n.). Pentru a lupta împotriva acestei influenţe copleşitoare, românii vor trebui să facă mai bine cunoscute Europei politice şi opiniei publice trăsăturile identitare care-i definesc fiinţa. De asemenea, vor trebui să-şi popularizeze istoria, frumuseţile, bogăţiile pământului pe care-l locuiesc, pentru a le câştiga sprijinul şi simpatia. Când Europa va lua cunoştinţă de existenţa unei naţiuni române, Rusia nu va mai putea întreprinde nimic împotriva ei. Eforturile românilor, ale clasei conducătoare, trebuie orientate, programatic, spre acest obiectiv esenţial. „Restul” trebuie lăsat pe seama Providenţei[55].
Erau, acestea, singurele recomandări raţionale, pe care Franţa, cu simţul contigenţelor, le putea face în împrejurările date.
Important pentru problema care ne interesează rămâne faptul că, la începutul epocii regulamentare, indiferent de ideologia pe care o profesau, căuzaşii partidei naţionale alcătuiau o grupare puternică şi omogenă, având un program politic bine articulat. Bois le Comte înfăţişează şi acest program, nominalizând pe mulţi din purtătorii lui din cele două Principate[56].
Anul 1830, „anul slavei”, în accepţiunea lui Alecu Russo, când frământările politice din Europa au dus la independenţa Belgiei, la cea a Greciei, la schimbări în regimurile constituţionale ş.a., nu a rămas fără ecou în Principate. La revigorarea mişcării politice au contribuit boierii, oameni politici aparţinând unor curente ideologice diferite. Alecu Russo – el nu este singurul – îşi exprimă recunoştinţa faţă de aceştia, care, ca părinţii animaţi de sentimente naţionale, au sprijinit opera de luminare, trimiţându-şi copiii să înveţe în şcolile Occidentului[57].
Este limpede, aşadar, că atunci când a fost inaugurată epoca regulamentară, programul politic al mişcării naţionale româneşti era cristalizat. Înfăptuitorii lui alcătuiau masa principală a oamenilor politici ai vremii. Reprezentanţii noii generaţii, care au intrat în lupta politică, în deceniul ’40, i-au adăugat un mai pronunţat spirit liberal şi dimensiunea socială. În cursul anului 1848, Providenţa, la care se referise Bois le Comte, în 1834, a îngăduit românilor să se înscrie în „calendarul lumii”[58].
[1] André Mirambel, La litterature et la langue facteurs de la conscience nationale chez les peuples du Sud-Est européen, în „Les Lumičres et la formation de la conscience nationale chez les peuples du Sud-Est européen”, Bucureşti, publiés par le Sécretariat général de l’AISEE, 1970, p. 17.
[2] Pompiliu Teodor, Iluminism şi naţiune, în vol. Naţiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 298.
[3] Paul Cornea, Probleme ale epocii Luminilor în Sud-Estul Europei (Difuzarea “orizontală” şi “verticală” a modelelor culturii), în vol. Aproapele şi departele, Cartea Românească, Bucureşti, 1990, p. 50–54.
[4] Cf. Gheorghe Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, Junimea, Iaşi, 1980 (Ediţia a II-a, Edit. Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1999). Chiar dacă nu suntem de acord cu genericul, fenomenele care-l definesc acţionează puternic asupra societăţii româneşti.
[5] Ibidem.
[6] Aşa cum, pe drept, s-a spus, procesul de occidentalizare se realizează într-o structură socio-culturală unitară, complexă, însă; în Transilvania, cultura este deschisă către structurile largi ale poporului, fiind destinată a lumina masele de iobagi; în Ţara Românească era pe cale de a se lărgi bazele populare; în Moldova, cultura începuse a ieşi din cercul restrâns al aristocraţiei greco-române (s.n.). Cf. Alexandru Niculescu, Unitatea lingvistică a românilor, în vol. Naţiunea română …, p. 183.
[7] Amploarea migraţiei transilvane peste Carpaţi legitima exclamaţia formulată de unii oameni ai timpului: “Tota Transilvaniae ad nos venit”. Iată câteva strofe, semnificative, ale scrierii Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului: “Şi neamul nostru din vrăjmăşie/Să se întoarcă iarăşi la frăţie/Căci precum românii prin viţă se alege,/Se cade să fie toţi la o lege/La legea cea strămoşească/Iar nu la legea papistăşească/Căci nu va fi de vreun folos/Uniaţia ce s-au scos/Ci numai ca să ne răsnească/De fraţii din Ţara Românească/Şi din Ţara Moldovenească,/Ba încă şi între noi din Ardeal/Să bage pe cel viclean/Să nu ne mai putem înţelege/Nici din saşi şi din unguri a ne mai alege”. Apud D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 217, 221.
[8] Idem, Les migrations des Roumains au delŕ des Carpathes au XVIII-čme sičcle. Critique d’une théorie, Sibiu, 1945 (Centrul de studii şi cercetări privind Transilvania).
[9] Cf. Acad. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 278 şi urm.
[10] Mai nou, vezi C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-XIX, Edit. Academiei, Bucureşti, 1976; Tudor Mateescu, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Edit. Academiei, Bucureşti, 1988.
[11] “… În acest timp mai mult a trăit Moldova decât în cele 500 istorice, de la descălecarea lui Dragoş la 1359 până în zilele părinţilor noştri. Viaţa … părinţilor a trecut ca şi viaţa strămoşilor lor … adică lină ca un râu ce cură prin livezi şi grădini şi să perde fără huet în Siret … Întâmplările lumii de prin pregiur murea la graniţă, vălmăşagul veacului îi găsea, şi-i lăsa liniştiţi”; ei “au deschis ochii în leagănul strămoşesc, oamenii de la 1835, care inaugurează generaţia de faţă, au răsărit în larma ideilor nouă; ochii şi gândul părinţilor se învârtea la Răsărit a noştri sunt ţintiţi spre Apus, deosăbire de la cer la pământ …” . Alecu Russo, Cugetări, ediţie de Mihai Zamfir, Edit. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 16–17, 32–33.
[12] „Ideea unităţii române -notează el- înainte de a fi propoveduită de scriitorii români ai veacului acestuia de deşteptare, au fost în inima căpitanilor şi a domnilor viteji şi în neobosita muncă şi străduinţă a ţăranului. Cu cât vom desluşi mai bine şirul faptelor româneşti de la început, cu atât mai tare ne vom încredinţa că ai noştri s-au luptat pentru ideea unităţii mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă şi adevărat sublimă în literatură (s.n.) … mişcarea literară veni târziu … în urma atâtor străduinţe eroice făcute în Ţara Românească şi Moldova pentru necurmarea tradiţiilor istorice …”. O apreciere a unui observator avizat, care a trăit în epoca de regenerare; ea reliefează traiectoria firească a conştiinţei naţionale, explicată doar în valenţele ei teoretice de elita intelectuală a timpului. Loc. cit., p. 76–77.
[13] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Edit. Academiei, Bucureşti, 1972.
[14] Les Lumičres et la formation de la conscience nationale ..., p. 117.
[15] Petre V. Haneş, Manuscriptele de la Blaj ale Hronicului lui Cantemir, în “Studii şi cercetări”, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p. 164.
[16] N. Bălcescu aprecia că “deşteptarea poporului”, care a avut drept consecinţă revoluţia din 1821, şi “măturarea fanarioţilor din ţară a fost pregătită, în parte, de acea lucrare înţelegătoare ce eşi din mintea învăţatei Transilvanii, azil vecinic al naţionalităţii române” (Mersul revoluţiei în istoria românilor, în Opere, II, Scrieri istorice, politice, economice 1848-1852, ediţie G. Zane şi Elena G. Zane, Edit. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 108–109. Pentru M. Kogălniceanu, P. Maior este “un nou Moise … care a deşteptat duhul naţional, căruia-i datorăm impulsul patriotic ce de atunci s-a pornit în tustrele provincii a vechii Dacii”. În prefaţa ediţiei pe care o publica în 1834, Iordache Mălinescu aprecia că P. Maior “a învăţat românii a-şi cunoaşte trupina şi fiinţa sa … să deştepte … iubire de naţiune şi de patrie … a dat laudă şi mărire şi a intrat epoca naţiunii române…” C. Negruzzi mărturiseşte că a “învăţat româneşte” citind cartea. (Apud Vasile Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român, Bucureşti, 1980, p. 97–98).
[17] Mărturia lui Al. Papiu-Ilarian privind activitatea lui Gh. Lazăr în Ţara Românească. Cf. Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca, Bucureşti, 1869, p. 2–4.
[18] Mişcarea din Transilvania, orientată spre interior, este democratică, se adresează poporului, ţărănimii, care reprezenta partea esenţială a societăţii moderne. Receptorii, mai numeroşi, se recrutau dintr-o societate mai puternic structurată, mai aptă să primească ideile, conceptele fiind mai variate şi mai bogate, cu o mai largă circulaţie. În Principate, mişcarea este, mai mult, elitară, îndreptată spre exterior, în condiţiile în care legăturile Transilvaniei cu Ţara Românească erau mai diverse şi mai puternice (Pompiliu Teodor, op.cit., passim; Paul Cornea, op.cit., passim). Această mutare succesivă a centrului de greutate a mişcării politice naţionale a fost numită transculturaţie. Cf. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, 1984, p. 35.
[19] Paul Cornea, op.cit., p. 33–41.
[20] O expunere detaliată, de excepţie, la D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1984.
[21] Perioada dintre Supplex şi revoluţia din anul 1848 este tratată, cu deosebită acribie, de Ladislau Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania. 1790–1847, Bucureşti, 1986.
[22] Pompiliu Teodor, op.cit., p. 321–322.
[23] Vlad Georgescu, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele române. 1750–1830, Bucureşti, 1972, p. 177–178.
[24] Ibidem, p. 183.
[25] Ibidem.
[26] Enumerarea acestora, la Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Iaşi, Edit. Junimea, 1975, p. 29 şi urm.
[27] Vlad Georgescu apreciază, cu dreptate, că purtătorii gândirii politice socoteau progresul general al ţării în strâns raport cu gradul ei de independenţă, iar ameliorările interne durabile şi fecunde numai după dezangajarea de orice influenţă străină, politică sau economică. Această mentalitate, continuă el, a dat naştere unui fenomen “nu lipsit de curiozitate, anume acel al existenţei unei orientări politice externe dinamice şi liberale, potrivit intereselor întregului popor, paralel cu o orientare internă conservatoare, favorabilă numai intereselor unei clase sau categorii sociale”. Op.cit., p. 177.
[28] Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, I, Edit. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 91.
[29] Acad. Andrei Oţetea, op.cit.
[30] Referindu-se la maniera în care Ipsilanti a fost întâmpinat la Iaşi, el notează că “acei mai puternici dintre boierii cei mari au ştiut mai înainte de împărecherea grecilor şi acu, prin vicleşugul lor, au urmat dintru-ntăi pre toţi ceilalţi …”. Op.cit., ediţia Mihai Zamfir, p. 140.
[31] Gh. Platon, Revoluţia de la 1821. Opinii în jurul unor controverse, în vol. De la constituirea naţiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, I, Edit. Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1995, p. 103–117; Idem, Istoria modernă a României, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 31–43.
[32] Alecu Russo, Cugetări, ediţia Mihai Zamfir, p. 134.
[33] Apud Andrei Oţetea, op.cit., p. 393.
[34] Loc.cit.
[35] În anul în care scrie (1855), Alecu Russo raportează situaţia din 1821 la cea existentă în anii în care a pornit revoluţia din 1848 şi au precedat Unirii; din punct de vedere social şi politic, aceasta era cu totul alta. “Suntem la Cernăuţi, notează el, Domnia cvasinaţională a lui Ioan Sandu Sturdza a început. Ambiţiile domniei sunt în fierbere, partizele se şoptesc, constituţiile şi proiectele plouă, prieteniile politice se desfac, transacţiile şi trădările se lovesc, se înţăleg şi se prifac ziuă spre ziuă, eteriştii şi turcii nu mai sunt în ţară, dar retraşi pe culmile Cernăuţului, ca pe muntele Aventinului arhondologia cea de frunte, ce se numeşte însuşi proh, nu se întoarce acasă … că nu frica Eteriei, nici a turcilor a adus bejănia … dar glasul străbătător al lui Vladimirescu, ce deşteptase politica nouă a românilor …“. Op.cit., ediţia M. Zamfir, p. 134–135.
[36] Memoriul atribuit lui Alexandru Villara, în decembrie 1822, în Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, III, p. 210–239.
[37] I.C. Filitti, Frământări politice şi sociale în Principatele române de la 1821 la 1828, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 112–113; N. Bocşan, Opţiuni sociale şi democratice în procesul constituirii solidarităţii naţionale moderne. 1821–1848, în vol. Stat, societate, naţiune, p. 343 şi passim.
[38] I.C. Filitti, op.cit., p. 178–179; N. Bocşan, loc.cit., p. 348. Documentul, publicat de N. Iorga, este datat 1828; menţiunea iniţială, “cererile ce ar fi putut face Valahia şi Moldova la un congres de prinţi creştini pentru siguranţa lor cea din afară şi statornicirea cea din lăuntru”, sugerează drept dată 1822, congresul de la Verona. Cf. Hurmuzaki, Documente, vol. X, p. 1.
[39] Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 328–394 (Raportul lui Bois le Comte).
[40] Pompiliu Eliade, La Roumanie au XIXe sičcle. Les trois présidents plenipotentiaires (1828–1834), Paris, 1914, p. 273.
[41] Acte şi documente privitoare la istoria renaşterii României, vol. V, p. 633, 1024–1034 şi vol. VI/2, p. 57, 139.
[42] A se vedea I.C. Filitti, Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusă şi Regulamentul organic, Bucureşti, 1937.
[43] Ştefan Kieniewicz, Révolutions et reformes en Europe. Comité International des Sciences Historiques, XVe Congrčs International des Sciences Historiques, Bucarest, 10-17 aoűt, 1980, Bucureşti, 1980, Edit. Academiei, p. 453–462.
[44] Alecu Russo, Cugetări, ediţia M. Zamfir, p. 127.
[45] I. C.Filitti, Corespondenţa consulilor englezi din principatele române. 1828–1836, Bucureşti, 1916; N. Iorga, Histoire des relations anglo-roumaines, p. 108–109.
[46] N. Iorga, op.cit.
[47] Radu R. N. Florescu, The Struggle against Russia in the Romanian Principalities 1821–1854, în “Acta Historica”, t. II, Monachii, 1962, p. 172.
[48] Elias Regnault, Histoire sociale et politique des Principautés Danubiennes, Paris, 1855, p. 196. Thiers a fost ministrul care a iniţiat o asemenea politică. După expresia lui N. Iorga, consulii francezi au devenit „importanţi agenţi politici”. Hurmuzaki, Documente, vol. X, p. LXXVII.
[49] Adevăratul nume al acestuia, reprodus greşit în colecţia de documente Hurmuzaki (Lagan) a fost corectat de un student francez de la Universitatea din Anvers, care a susţinut o disertaţie asupra activităţii consulare la Iaşi, în perioada anterioară Regulamentului organic. (Cf. Mickaël Garry, L’image des Principautés Roumaines dans la correspondance consulaire française 1821–1834, suivi de Notice statistiques sur la Moldavie (1828) par Charles Lagau, viceconsul de France ŕ Iaşi, Mémoire de maîtrise de l’histoire contemporaine, sous la direction de M. Jacques Guy-Petit, Université d’Anvers, Faculté des Lettres et Sciences Humaines, p. 43. Tânărul istoric a cules materialul la Iaşi sub îndrumarea noastră).
[50] Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 303–305 (Lagau către Broglie, 23 august, 3 noiembrie 1833).
[51] Sunt însemnaţi Laurençon, Reccordon, Marc Philippe Zallony. Cf. Vasile V. Haneş, Formarea opiniunii franceze asupra României în secolul al XIX-lea, vol. I, Craiova, 1929, p. 66.
[52] Diplomatul defineşte în următorii termeni politica Franţei, în raport cu cea a Angliei şi Austriei: “Fără să pretindă un rol dominant, pe care situaţia nu le-o îngăduie pe acest teatru, în raport cu rolul jucat de Rusia, agenţii Regelui în Principate au refuzat să arate naţiunii moldo-valahe indiferenţa completă pe care o manifestă Anglia sau să le dea, precum Austria, speranţe mereu înşelate în ziua venită pentru împlinirea lor …”. Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 333.
[53] Ibidem, p. 328–395.
[54] Ibidem, p. 448–449 (Cochelet către Rigny, 22 iunie 1835).
[55] Ibidem, p. 398–399, 402–403.
[56] A se vedea lucrarea noastră Societatea românească la începutul epocii regulamentare. Atmosferă, stări de spirit, în vol. Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid Boicu, la împlinirea vârstei de 65 de ani, coordonator Gabriel Bădărău, Iaşi, 1996, p. 401–414.
[57] Alecu Russo, loc.cit., p. 125–127.
[58] Expresia îi aparţine lui Jules Michelet. Cf. C.A. Rosetti, Note intime. 1844–1854, II, 1848–1849, Bucureşti, 1903, p. 23.