ÎNZESTRAREA  CU  ARME  ŞI  ORGANIZAREA MILITARĂ

A  HAIDUCILOR  LUI  PINTEA. ANCHETELE OFICIALE DIN 1700-1701

Susana  Andea, Avram Andea

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

Purtatul armelor a constituit pentru haiducii lui Pintea o chestiune esenţială. Înarmarea era vitală atât pentru atacul convoaielor de negustori şi a curţilor nobiliare, cât şi pentru apărarea în faţa forţelor militare şi civile care îi urmăreau. În plus, recrutarea multora dintre haiduci din rândul categoriilor mic nobiliare sau cel puţin aspiraţiile unora dintre căpeteniile lor la acest statut social i-a determinat să se preocupe de întregirea costumului “domnesc” sau nemeşesc, pe care îl îmbrăcau, cu accesoriile în arme, purtate obişnuit în epocă. Pentru mulţi, în calitatea lor de dezertori din armată sau doritori să fie înrolaţi în rândurile acesteia, procurarea de arme şi purtatul acestora reprezenta în acelaşi timp o necesitate şi o aspiraţie, în pofida faptului că legislaţia vremii avea reglementat riguros şi extrem de restrictiv asemenea aspecte ale vieţii sociale[1].

Confruntările militare de la sfârşitul secolului al XVII-lea, legate de războaiele creştinilor cu turcii, îndeosebi ale austriecilor şi polonezilor din vecinătatea sau chiar din cuprinsul ţărilor noastre, au adus cu sine periclitarea activităţii comerciale prin sporirea nesiguranţei drumurilor. Prezenţa trupelor de ocupaţie cu obişnuitele silnicii şi abuzuri, cu frecventele dezertări ale unora dintre militari şi implicarea acestora în acţiuni de jaf la drumul mare au sporit grija negustorilor pentru angajarea de slujitori înarmaţi care să-i apere în caz de atac.

Nu a lipsit, din aceleaşi cauze conjuncturale, nici chiar schimbarea unor trasee tradiţionale ale marilor rute comerciale. Astfel s-a întâmplat, în condiţiile ocupaţiei militare polone din nordul Moldovei, şi cu drumul comercial ce venea din Polonia şi străbătea această ţară de-a lungul Siretului, pentru a ajunge în Ţara Românească şi, de aici, la sud de Dunăre. De acum, s-a ajuns ca legăturile Europei de Sud-Est cu Polonia şi Germania să se realizeze peste Transilvania Răsăriteană, pe drumul ce sosea din aceste ţări la Sighetul Marmaţiei, de unde, peste ţara Maramureşului şi oraşele Bistriţa şi Braşov, la Târgovişte şi Bucureşti[2]. Această schimbare geografică a uneia dintre cele mai însemnate axe comerciale europene de tranzit cu Orientul a atras după sine o intensificare a acţiunilor de brigandaj în noile regiuni străbătute de negustorii orientali, cunoscuţi sub numele generic de “greci”.

Deplasarea negustorilor în aceste condiţii de nesiguranţă a vieţii şi a mărfurilor avea loc în mari convoaie, însoţite de numeroşi slujitori înarmaţi, capabili să le apere de eventuale atacuri tâlhăreşti. Succesul acţiunilor de brigandaj ale haiducilor în asemenea situaţii reclama gruparea acestora de pe vaste întinderi în cete numeroase, întreprinderea de acţiuni la fel de cuprinzătoare, înarmarea şi organizarea lor militară. Aşa apare fenomenul nou al alianţelor cetelor de haiduci, al permanentizării acţiunilor transfrontaliere, care depăşesc hotarele politice şi limitele etnice, cetele încetând tot mai mult în a se manifesta izolat şi local.

Un asemenea caz de atac înarmat, impresionant prin complexitatea pregătirii şi amploarea dimensiunilor sale, a fost şi cel realizat sub conducerea lui Pintea, la 10 iulie 1699, asupra negustorilor “greci” ai lui Constantin Brâncoveanu în hotarul satului Hordou, pe drumul ţării ce ducea de la Sighetul Marmaţiei spre Bistriţa şi Ţara Românească. Cu acest prilej atacatorii în număr de circa 120-130 au avut de înfruntat atât forţa slujitorilor angajaţi de negustori, cât şi a unor efective ale armatei apărută la scurt timp după săvârşirea atacului, primejduind însuşirea şi împărţirea prăzii între răufăcători. Întâmplarea a dovedit odată în plus necesitatea folosirii armelor, motiv pentru care cele ale negustorilor şi slujitorilor acestora au fost cu grijă capturate şi, mai apoi, dată fiind marea lor valoare, vândute între jefuitori în pădurea dintre Larga şi Groşii Ţibleşului prin strigare la licitaţie (kottyavettye). Din răspunsurile unor haiduci captivi şi a celor care au avut de-a face cu ei şi au fost audiaţi la anchetele din anii 1700 şi 1701[3], organizate de autorităţile comitatului Satu Mare în legătură cu acest atac, cunoaştem destul de bine preocupările de a se înarma ale tâlharilor înainte şi după jaful de la Hordou, inclusiv organizarea lor militară.

După propriile sugestii ale negustorilor păgubiţi, unul dintre chestionare, cel datat la 12 iulie 1701 şi adresat haiducilor participanţi la jaf şi întemniţaţi de autorităţi la Satu Mare, cuprindea, din totalul de 30 de întrebări, şi două despre arme. Răspunsurile la acestea trebuiau să precizeze “dacă atunci când au fost arestaţi aceşti hoţi (praedones) de domnul comandant din Satu Mare armele acestora au fost noi (arma eorum nova fuerunt) sau dacă aceşti hoţi le-au procurat sau cumpărat înainte sau după jefuirea grecilor (depredationem Graecorum)”, respectiv “unde au pus sau cui au oferit <hoţii> acele săbii preţioase (pretiosis illos gladios) şi în special aceea purtată de Lupu <Ravasz> când au intrat în oraşul Baia Mare; cât au fost de preţioase acele lucruri” [4].

Din mărturiile celor prinşi şi interogaţi, liber sau sub tortură, rezultă că armamentul din dotare al răufăcătorilor a fost mult sporit după jaful din 10 iulie 1699 de la Hordou. Dacă armele din înzestrarea haiducilor, de la săbii şi pistoale la flinte, nu au lipsit nici înainte, de acum posibilităţile financiare de a le procura au fost sporite considerabil, fiecare căutând şi reuşind să le cumpere de la armurierii şi lăcătuşii vremii. Tocmai deţinerea acestor arme, procurate în mare parte anterior, le-a permis haiducilor în frunte cu Pintea “să coboare în mantale roşii şi bine înarmaţi (veres kőpőnyegben és jo fegyveressen)”[5] pentru a angaja şi purta, în satul Şurdeşti din apropiere de Baia Sprie, tratative în legătură cu obţinerea graţiei imperiale. Aşa i-au văzut costumaţi, în nelipsita manta militară din postav roşu şi încinşi cu armele de lipsă, cei trei delegaţi băimăreni - anume croitorul Ştefan Debreczeni, cizmarul Ştefan Tholdi şi orfevrierul Ştefan Pap - trimişi să negocieze cu Pintea şi înzestraţi, pentru a impresiona mai puternic şi convinge mai uşor pe interlocutori, cu o scrisoare de protecţie adresată în numele comandantului militar Löwenburg şi dublu pecetluită cu sigiliile oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie.

Se ştie că una din condiţiile principale sub care a fost tratată şi acordată haiducilor graţia imperială în vara anului 1699 prevedea într-adins predarea armelor. Într-adevăr, în ziua convenită între părţi Pintea şi cu ceata sa au apărut în Baia Mare pentru dezarmare, fiind văzuţi pe străzi de orăşeni în aceleaşi veşminte amintite la Şurdeşti şi înzestraţi cu armele pe care urmau să le predea colonelului Löwenburg, comandantul militar din Satu Mare. Astfel, cizmarul Ştefan Tholdi şi orfevrierul Ştefan Albert, consuli în conducerea oraşului Baia Mare, mărturiseau, la interogatoriul din 22 februarie 1700, că “i-au văzut venind în mantale roşii şi bine înarmaţi (veres kőpőnyegben es jo fegyveressen)”[6], fapt confirmat întru-totul anchetatorilor şi de orăşenii Ioan Palfy, Ioan Modra, Ştefan Lakatos[7] şi Ioan Kupas. Despre haiduci, acesta din urmă ar fi auzit “din gura lui Ştefan Csiszar că pentru lucratul armelor (fegyver csinalasért) au dat postav englezesc, dar nu ştie câţi coţi”[8]. Croitorul Gheorghe ştia că “unul dintre ei şi-a făcut un paloş (pallos) pe care l-au dus cu ei la Satu Mare”[9]. Lăcătuşul Ioan, un tânăr de 27 de ani, care i-a văzut pe haiduci la fel de îmbrăcaţi şi “bine înarmaţi”, dezvăluia în plus comisiei că “el a reparat puştile lor (puszkajokat)”[10].

Dar informaţiile cele mai bogate şi exacte în această privinţă le datorăm chiar mărturiilor haiducilor, numiţi în acte răufăcători publici (publici malefactores). Astfel Ionaş Petraş alias Kukurucz din Stoicenii Lăpuşului arăta că “după ce au jefuit pe greci şi apoi au venit la Satu Mare pentru graţiere, începând de la moşia Hordou şi peste tot, atât în oraşul Baia Mare, cât şi în târgul Baia Sprie şi în Satu Mare, au cumpărat arme (arma) cei ce nu au avut, şi atunci când domnul comandant <Löwenburg> i-a arestat, le-a luat armele, care şi azi sunt la acest domn comandant, adică puştile, săbiile şi altele ce ţin de ele (videlicet sclopeta, gladii et alie appertinentiae)”[11]. Aşadar, unii dintre răufăcători au avut arme şi înainte de jefuirea negustorilor “greci”, dar mulţi şi-au permis să le procure doar după această dată.

Constatarea este confirmată întocmai şi de depoziţiile haiducilor Ladislau Tőkes din Negreia şi Ioan Sipos din Târgu Mureş. Primul dintre aceştia mărturisea despre tovarăşii săi: “chiar şi înainte de obţinerea prăzii unii dintre ei aveau arme, dar nu toţi, şi totuşi cei mai mulţi, după obţinerea prăzii de la greci, şi-au cumpărat arme”[12]. Un răspuns asemănător, dar mai sintetic, oferea şi cel de al doilea: “unii dintre ei au avut arme bune, dar cei mai mulţi dintre ei şi-au cumpărat pentru sine arme după jefuirea grecilor”[13]. Aceeaşi situaţie o surprindea în declaraţia sa, obţinută liber şi prin tortură (spontanee et mediante tortura)[14] de anchetatori, şi haiducul de condiţie iobăgească Toma Fodor din Firiza, care “ar fi auzit că unii dintre ei avuseseră arme, dar că totuşi cea mai mare parte, după ce le-a revenit prada de la greci, s-au îngrijit să-şi procure în oraşul Baia Mare şi în târgul Sătmarului flinte, săbii, cutii pentru praf de puşcă numite popular loding şi altele asemănătoare (sclopetas, gladios, techas pulveraris vulgo loding et his similia), etc. pentru 6-7 sau mai mulţi florini”[15]. Un alt haiduc, de aceeaşi condiţie socială, pe nume Nicolae Baba, spunea despre tovarăşii săi că “unii dintre ei au avut arme chiar şi înainte de jefuirea acestor greci, totuşi şi după aceea unii s-au îngrijit să-şi facă pentru sine noi flinte, săbii, cutii păstrătoare de praf de puşcă şi altele aparţinătoare (sclopeta, gladios, techas pulverarias et alias pertinentias novi)”[16]. Iosif Nicoară din Ardusat, haiduc şi iobag al baronului Samuel Haller, dezvăluia prin tortură (mediante tortura)[17] anchetatorilor, chiar proporţia în care tovarăşii săi şi-ar fi procurat arme de tip nou, mărturisind că “mai mult de jumătate dintre tâlhari s-au îngrijit să-şi procure arme (arma) în Satu Mare, în Baia Mare, adică flinte numite popular pulhak, săbii (sclopeta vulgo pulhak, gladios) şi chiar însuşi acel Pintea şi-a cumpărat pentru sine cu 15 florini o flintă numită popular pulhak în târgul Sătmarului (et iam ille ipse Pintye quindecim florenis comparavit sibi sclopetum vulgo pulhak in oppido Szatthmar)”[18].

Despre soarta armelor haiducilor prezentate şi predate la Baia Mare colonelului german Löwenburg avem preţioase precizări din partea aceloraşi răufăcători întemniţaţi şi anchetaţi în vara anului 1701. Astfel nobilul Balaj alias Ioan Zab din comitatul Maramureş răspundea comisiei de anchetă că la data “când au intrat în Baia Mare la graţiere, domnul comandant aflat acolo a poruncit să se depună armele de care s-a îngrijit şi le-a încărcat pe toate în nişte care, ducându-le la Satu Mare”[19]. Întâmplarea a fost înfăţişată întocmai şi de Costin Pap din Ghilvaci, care ştia că “armele duse cu un anumit car la Satu Mare sunt chiar la mâna domnului comandant şi sunt şi acum la acesta şi nu la altcineva”[20]. Despre transportul armelor preluate de la haiduci şi care “toate au ajuns să fie duse cu un anumit car la Satu Mare” avea cunoştinţă şi amintitul Toma Fodor din Firiza[21].

Era de aşteptat ca evenimentul să impresioneze puternic pe băimăreni şi cu tot caracterul său discret să nu poată trece neobservat de curioşii vremii, ajungând rapid un subiect atrăgător de colportaj. Despre el s-a aflat curând şi la Satu Mare, acolo unde au ajuns armele. Astfel Ştefan Kőszegi cel Tânăr, un cunoscut al judelui Ioan Sárpataki din Baia Mare, cu care a avut prilejul să discute despre Pintea, arăta, în 21 februarie 1700, la comisia de anchetă că “măritul domn comandant adunând armele feciorilor lui Pintea încă la Baia Mare, le-a adus înăuntru în oraş <la Satu Mare> cu un car, dar martorul nu le-a putut vedea”[22].

Dezarmarea totală a haiducilor lui Pintea încercată în vara anului 1699 de colonelul Löwenburg nu s-a putut realiza deplin şi definitiv, aşa cum se dorea de oficialităţi. Mulţi dintre răufăcători fie că au adus şi au predat la Baia Mare numai o parte din armele pe care le deţineau, fie că, dimpotrivă, în condiţiile beneficierii de “graţiere” şi a promisiunilor de înrolare în armată[23], s-au preocupat de cumpărarea altora noi şi de confecţionarea unor veşminte pe măsura rosturilor militare la care aspirau. Aceste noi arme vor fi confiscate de comandantul Friedrich von Löwenburg de-abia cu prilejul “arestării pentru ultima oară” a lui Pintea şi a haiducilor săi, adică a revenirii acestora în grup pentru a treia oară în Satu Mare.

Nobilul Balaj alias Ioan Zab mărturisea, în iulie 1701, despre această confiscare că “atunci când domnul comandant a făcut ca ei să fie închişi ultima dată a luat toate armele şi bunurile lor şi că el însuşi a avut astfel de arme ce valorau pe puţin 30 de florini, şi că toate, atât ale lui cât şi ale celorlalţi, au avut model nou şi au rămas în mâinile aceluiaşi domn comandant”[24]. Un răspuns aproape identic dădea anchetatorilor şi răufăcătorul Samuil Pusztai din Hideaga, care arăta că “atunci când au fost arestaţi pentru ultima oară, toţi să fi avut arme de model nou, care şi acum sunt păstrate de domnul comandant, şi care <arme> şi le-au cumpărat după jefuirea grecilor, între care se află şi dintre pistoalele grecilor (ex pistoletis Graecorum); după cum s-a descoperit şi la acest martor, şi unele <pistoale> au fost aduse într-un fel sau altul din sate”[25]. Despre răspândirea în rândul haiducilor lui Pintea a procurării acestor arme noi, care au ajuns să fie confiscate de colonelul Löwenburg la Satu Mare, răufăcătorul Ladislau Magdan din Negreştii Oaşului arăta că “atunci când au fost deja ultima dată arestaţi toţi aveau arme noi (nova arma)”[26].

Într-adevăr, acestea nu puteau face decât o bună impresie asupra celor care le-au văzut la purtătorii lor care umblau îmbrăcaţi în frumoase costume militare pe străzile şi în piaţa din Satu Mare. După mărturia lui Mihail Doboş din Tătăreşti, slujitor împărătesc în cetate, Pintea şi feciorii săi “venind a treia oară în oraş au fost mai luxoşi”, înveşmântaţi în haine din postav străin, şi aveau “cornuri pentru praf de puşcă şi arme demne de luat în seamă (lodingokat es fegyvert)”[27]. Diferenţa între înzestrarea cu arme a haiducilor între prima şi ultima lor apariţie în Satu Mare a sesizat-o şi Ioan Lakatos din Mintiul Sătmarului, care preciza, la 25 februarie 1700, în faţa comisiei de anchetă, că atunci “când i-au prins erau mai îmbrăcaţi, mai înarmaţi (ruhassabak, fegyveressen voltak)”[28]. La fel i-a văzut prin oraş şi nobilul Ştefan Sadány[29].

Tot acest interes al oficialităţilor pentru armele haiducilor lui Pintea se explică, desigur, prin efortul lor de a afla şi recupera cât mai multe din bunurile şi banii jefuiţi pentru a putea despăgubi, aşa cum solicitase Constantin Brâncoveanu, pe negustorii săi păgubiţi. Aceeaşi raţiune stă şi la baza încercării de a afla soarta unor săbii de preţ şi pistoale tâlhărite şi cumpărate de unii răufăcători la licitaţia cu strigare, numită kottyavettye. Despre asemenea bunuri, a căror recuperare interesa pe anchetatori, răufăcătorul Ioan Sipos din Târgu Mureş arăta că “dintre săbiile (ex gladiis) pomenite în interogatoriu Ioan Varga a primit una şi un ceas din argint, un alt ceas şi o sabie a primit Gheorghe Tott, a treia sabie au cumpărat-o Todorca Zobul şi cu Lupu Ravasz; dar cum aceştia au fost arestaţi de domnul comandant din Satu Mare armele le-a luat şi au rămas la acesta”[30].

Cele trei săbii cu deţinătorii lor erau cunoscute şi lui Iosif Nicoară din Ardusat, Ladislau Tőkes din Negreia, Toma Fodor din Firiza, Ladislau Magdan din Negreşti şi Nicolae Baba, iobag al nobilului George Szirmay[31]. Acesta din urmă era în măsură să precizeze comisiei de investigaţie atât cumpărătorii celor trei săbii, cât şi anumite date despre pistoalele capturate de la negustorii greci: “dintre săbiile pomenite în interogatoriu una a cumpărat Gheorghe Tott, a doua Ioan Varga, a treia Todorca Zobul, care apoi au rămas la mâna domnului comandant şi sunt ţinute de către acesta; tot aşa <tâlharii> ungari primind partea din pistoalele luate de la greci (similiter partem pisztoletarum a Graecis acceptans Hungarici secum acceperunt), le-au dus cu ei, iar partea <din pistoale primită> de tâlharii români (partem vero Valachici praedones), zisul domn comandant a luat-o de la aceştia, atunci când au intrat pentru graţiere în Baia Mare, de acolo apoi a fost dusă împreună cu aceştia la Satu Mare şi de atunci se află sub puterea domnului comandant”[32]. Răufăcătorul Ladislau Magdan mai ştia amănuntul că “Todorca Zobul cerând graţierea pe această sabie, a luat-o domnul comandant şi o ţine la sine”[33].

O altă parte din cei 14 răufăcători audiaţi în iulie 1701 nu aveau cunoştinţă decât despre soarta a două dintre săbiile în discuţie. Astfel nobilul Balaj alias Ioan Zab, Ionaş Petraş alias Kukurucz, Samuil Pusztai din Hideaga şi Iacob Borşia din Ardusat nu ştiau decât despre săbiile cumpărate de Todorca Zobul şi Ioan Varga. Primul dintre aceşti audiaţi a mărturisit sumar că Todorca  “a cumpărat cu 9 florini o sabie frumoasă de argint” iar o alta Ioan Varga, “pe care a ascuns-o” [34]. Dimpotrivă, Ionaş Petraş alias Kukurucz ştia că “dintre săbiile pomenite în punctele interogatoriului, Todorca Zobul a cumpărat una în târg la kottyavettye şi când au venit pentru graţiere i-a luat-o pomenitul domn comandant şi o are şi acum la el; dintre tâlharii ungai, o altă sabie a cumpărat Ioan Varga, dar nu ştie acum unde a ascuns-o”[35]. Cât despre Iacob Borşa din Ardusat, acesta cunoştea că dintre săbii ”una se afla la Zobul Todorca, pe care, atunci când domnul comandant l-a arestat, a luat-o de la acesta şi care a şi rămas la preailustrul domn. A doua <sabie> a luat-o cu sine tâlharul ungar numit IoanVarga”[36].

Dacă unii dintre răufăcători, precum Laurenţiu Flora din Iadăra şi Costin Pap din Ghilvaci, susţineau că nu ştiau nimic despre săbiile în discuţie[37], în schimb Todor Batizay, iobag din comitatul Maramureş, declara comisiei de investigaţie că “săbiile pomenite în interogatoriu le-au cumpărat Gheorghe Tott şi Ioan Varga în locul licitaţiei sau kottyavettye şi pe care le-au luat apoi cu ei”[38].

O altă armă mult râvnită în epocă erau pistoalele, pe care fiecare haiduc dorea şi visa să le poarte la brâu. În timp ce unii le procurau prin cumpărare, alţii, mai norocoşi, reuşeau să le dobândească prin jaf. Aşa s-a întâmplat cu ocazia uciderii în mănăstirea Bixad a vicarului episcopal Isaia[39] sau a atacului din 1699 de la Hordou, când haiducii lui Pintea au reuşit să captureze mai multe perechi de pistoale. Dată fiind valoarea lor mare, nu au putut fi împărţite decât pe cete de haiduci, dobândirea individuală fiind posibilă doar prin amintita cumpărare la licitaţie. Astfel, potrivit declaraţiei amintite mai sus a răufăcătorului Nicolae Baba o parte din pistoalele jefuite de la negustorii “greci” au ajuns la grupul haiducilor ungari, adică din Partium, şi o alta la cel al românilor[40]. Din partea revenită acestora din urmă, haiducul Iacob Borşia din Ardusat a auzit “de la alţi tâlhari că Pintea ar fi oferit domnului inspector al minelor (inspectori banyaiensi) o pereche de pistoale (unum par pistoletarum) care aparţinea mai înainte acestor greci”[41].

Este de presupus că acest slujbaş cameral al domeniului minier Baia Mare a putut juca un rol însemnat în aprovizionarea haiducilor cu praf de puşcă, unul dintre cei implicaţi în această afacere fiind fratele hotnogului Lupu Ravasz. Despre acesta, răufăcătorul Nicolae Baba arăta anchetatorilor că “a dus în pădure pulberi şi altele la fel (pulveres et hec similia) mai marilor tâlharilor (maiorennis praedonibus)”.[42]

Înzestrarea cu arme era urmărită de fiecare haiduc, atât de cei cu funcţii, cât şi de cei de rând. Preocuparea avea un caracter general şi se explică, în plus, prin practica împărţirii prăzii în funcţie de gradul de înarmare şi de calitatea armelor personale. Astfel, răufăcătorul Mihail Manciu din Nadiş, districtul Chioarului, declara anchetatorilor că “deoarece nu avusese armele întregi i-au dat jumătate de parte”[43] din banii şi postavul jefuit de la negustorii greci. Pentru deţinerea de arme, mai trebuie avut în vedere şi faptul că mulţi dintre haiduci erau dezertori din armată sau, cazul lui Pintea şi a corifeilor săi, îşi petreceau iernile înrolaţi sub nume fals în oastea imperială sau presidială din cetăţile vestice, cu deosebire în cele din comitatele Bihor şi Zarand. Pentru toate aceste motive era de aşteptat ca haiducii să achiziţioneze şi să aibă atât arme, cât şi accesoriile necesare acestora, de la loding-uri pentru praful de puşcă la cămăşi de zale, etc.

Armele pe care le deţinea Pintea era firesc să atragă atenţia şi interesul haiducilor săi, a tuturor celor care au avut de-a face cu el, arme pe care mulţi le-au văzut asociate costumului său militar. Nu întâmplător arsenalul său era estimat, în iulie 1700, de tovarăşii săi Ioan Sipos din Târgu Mureş, Ladislau Magdan din Negreştii Oaşului, Toma Fodor din Firiza şi Nicolae Baba, iobagul lui George Szirmay, la însemnata sumă de 114 florini. Primul dintre aceştia, întrebat despre înzestrarea cu arme a haiducilor, mărturisea comisiei de cercetare că “însuşi Pintea şi-a procurat arme cu toate cele ce ţin de ele pentru 100 de florini; mai puţin flinta zisă popular «pulhak», pe care s-a îngrijit să o facă aici în Satu Mare, după graţiere, pentru 14 florini”[44].

Într-adevăr, actele vremii consemnează pasiunea şi interesul lui Pintea pentru această armă de foc, stăruinţa sa pentru procurarea unei asemenea flinte de tip nou. Povestea acestei “pulhak”, mai deosebită şi mult râvnită de Pintea, dobândită în cele din urmă nu fără dificultăţi, o cunoaştem din însăşi mărturia lăcătuşului Nicolae din Satu Mare. Acesta confecţionase fiului său o asemenea armă, văzută într-una din zile de Pintea, care şi-a dorit-o foarte mult. Deţinătorul ei s-a lăsat însă greu convins să o vândă, tranzacţia încheindu-se, după multe negocieri reluate cu insistenţă, tocmai în satul Vetiş de lângă Satu Mare, la preţul de 13 florini. Întâmplarea a fost astfel relatată comisiei de anchetă: “feciorul <martorului> şi-a fost făcut o flintă pe care Pintea, când a venit în oraş, a vrut să o ia cu forţa, pentru că i-a plăcut, dar pe care martorul atunci nu a vrut să o dea; ci atunci când martorul s-a dus în satul Vetiş, Pintea iarăşi a mers la el şi i-a dat preţul, respectiv 2 galbeni, aşa ştie; dacă i-a dat sau nu şi taleri nu-şi aminteşte, şi aşa a dus acele flinte în 13 florini” [45].

Achiziţionarea armei de către Pintea îi adusese acesteia faima în cetatea oraşului, ajungând să fie cunoscută şi discutată în rândul haiducilor imperiali, încât unul dintre aceştia, Petru Nagy din Dobrocina, declara anchetatorilor că “a auzit că Pintea ar fi luat o flintă (pulhak) de la lăcătuşul Nicolae din Satu Mare, dar nu ştie cu ce fel de bani a plătit”[46]. Acelaşi meşter a mai vândut o armă asemănătoare şi unui alt haiduc: “la fel şi alt fecior, dintre cei ai lui Pintea, a mai cumpărat o flintă cu 14 florini, în preţ era un galben, restul mariaşi”[47].

Pentru folosirea flintei pe care şi-o procurase şi alimentarea ei cu praful de puşcă necesar, Pintea şi-a procurat un loding cu catarama şi agăţătoarea aurite de Samuil Őetvőes, unul dintre pricepuţii meşteri orfevrieri ai oraşului Baia Mare. În legătură cu executarea acestei lucrări, meşterul Samuil recunoştea, la 22 februarie 1700, în faţa comisiei de anchetă că [v1] “a făcut lui Pintea catarama şi agăţătoarea la cornul pentru praful de puşcă, pentru aurirea cărora i-a dat o bucată dintr-un pocal de aur încărcat cu mărgele şi pietre (loding csattot es szoritot Pintyenek, aranyozására adott egy pohar darabot aranyat ki gjőngyel is kővel volt rakva)”[48]. Pocalul oferit de Pintea provenea tocmai dintre bunurile jefuite la Hordou, fiind cumpărat la licitaţia cu strigare, numită kottyavettye, din pădurea dintre Larga şi Groşii Ţibleşului. Cât despre loding-ul realizat de orfevrierul Samuil, acesta nu putea trece neobservat, atrăgând atenţia cu deosebire a militarilor. Astfel, Mihail Doboş din Tătăreşti, slujitor împărătesc în cetatea Satu Mare, arăta în depoziţia sa că “Pintea a adus cu el un corn frumos pentru praf de puşcă cu cureauă şi cingătoare (szep majcson s boglaros lodingot); a văzut şi la ceilalţi cornuri pentru praf de puşcă şi arme demne de luat în seamă (tisztesseges lodingokat es fegyvert)”[49].

Pe lângă o preţioasă egretă sau panaş (plumas vulgo forgo), păstrat la judele sătesc Alexa din Lăpuşul Românesc, costumul militar al lui Pintea este posibil să fi cuprins, drept accesorii, şi un paloş (pallos), eventual o sabie (kard) de epocă, purtate la şold şi cingătoare, la fel cu a corifeilor săi Lupu Ravasz, Iuon Todorca Zobul alias Sarga Longa, Ioan Varga sau Gheorghe Tott, dar pe care actele vremii nu le consemnează în preţul celor 114 florini, cât se ştie că ar fi costat împreună toate armele sale.

Pentru protejarea sa de gloanţe, Pintea probabil că a avut, întocmai ca alţi militari împărăteşti ai vremii, şi o cămaşă de zale. Credem că aceasta a putut constitui piesa vestimentară care să dea naştere, în imaginaţia populară, tradiţiei despre puterea supranaturală şi invulnerabilitatea lui Pintea. Deocamdată însă nu dispunem de vreo informaţie documentară care să confirme tradiţia perpetuată în Maramureş despre pretinsele cămăşi de zale ale lui Pintea. Una dintre acestea este păstrată cu veneraţie în biserica din satul Budeşti, o alta, de provenienţă de la Baia Sprie, se află azi în custodia Muzeului Judeţean Maramureş din Baia Mare. Într-un mod asemănător se pune şi problema buzduganului de la Chiuzbaia, considerat de localnici ca aparţinător lui Pintea, fapt rămas deocamdată neprobat de vreun izvor istoric[50].

Preocuparea pentru procurarea de arme, cu deosebire a celor de foc, a ajuns să fie generală în rândul haiducilor lui Pintea şi a sporit în intensitate odată cu acordarea graţiei imperiale şi cu promisiunile şi tentativele colonelului Löwenburg şi ale Consiliului de Război (Consilium Bellicum) de a-i înrola în armată. Problema înzestrării cu arme, adesea făcute la comandă, constituia pentru haiduci un subiect preferat în discuţiile din crâşme la un pahar de băutură. Astfel s-a întâmplat în crâşma împărătească a lui Mihail Dobi, care a auzit, printre altele, de la “un hoţ (tolvaj) îmbrăcat în verde <militar>, că aici la Satu Mare şi-au făcute flinte, paloşe (pulhakok, pallosok) dar nu ştie la cine”[51]. Aceeaşi fugă după procurarea de arme o sesizase şi Ştefan Kőszegi cel Tânăr care “ştia că unii dintre haiduci (hajduk) au cumpărat câte o flintă (egy pulhakót) pe 9 florini, dar nu ştia cu ce fel de bani au plătit, fiindcă nu a fost de faţă la plata banilor”[52].

Interesul anchetatorilor pentru cunoaşterea meşterilor care au confecţionat sau vândut arme haiducilor, precum şi pentru felul de bani, obişnuiţi sau străini proveniţi din furt, cu care acestea au fost plătite se explică prin efortul găsirii şi recuperării banilor jefuiţi de la negustori în vederea despăgubirii acestora. Unii dintre meşterii bănuiţi că au vândut şi executat arme haiducilor, solicitaţi să răspundă anchetatorilor, ne dezvăluie informaţii de cel mai mare interes despre tipurile de arme care erau folsite şi circulau în epocă. Astfel, meşterul lăcătuş Ştefan din Satu Mare declara că “fiind calfă la lăcătuşul Nicolae, un fecior de a lui Pintea, pe nume Molnár, a cumpărat de la el o flintă nouă cu tăiş (egy ujvago pulhakot) pentru 10 florini şi 2 mariaşi; pentru care a dat 2 galbeni şi de restul a plătit în mariaşi”[53].

Alteori armele erau procurate din Satu Mare haiducilor de persoane oarecum specializate, consacrate acestei îndeletniciri primejdioase, cum a fost cazul românilor din familia Albotenilor din Sâi, respectiv a lui Găvriluţ din Răteşti[54] sau, în anul 1700, a lui Moga din Sâi şi Harmuly din Beltiug[55].

Nu au lipsit cazurile, fiind chiar frecvente, când haiducii lui Pintea schimbau arme şi încheiau diverse tranzacţii -precum vânzarea de postav, piese vestimentare, fireturi de aur şi argintării - cu militarii de sub comanda colonelului Löwenburg. Un schimb de arme era dezvăluit comisiei de anchetă şi de Gheorghe Iluţ, temnicerul din cetate, care a recunoscut că “feciorul (legeny) Ladislau Csordas i-a dat lui o flintă (pulhak) în schimb pentru un paloş (pallos) şi care paloş ar fi valorat mai mult decât o flintă şi acum este la el”[56]. Slujitorul împărătesc Mihail Dobos ştia şi “declara că trâmbiţaşul (sipos) a cumpărat un paloş (pallos) de la organist (organista) pe un anume galben, ce se află şi acum la Csiszar în Mintiu”[57]. Tranzacţia a fost recunoscută şi de nobilul Ioan Terebessi alias Organistul, care a confirmat anchetatorilor că “trâmbiţaşul haiducilor (hajduksipossa) a cumpărat de la martor un paloş pentru un galben ce se află şi acum în Mintiu la Csiszar. Mai adaugă că a văzut şi în cetate la tunar (pattyantus), lângă sopronul dogarilor (kadar), un pistol (pisztol) ce fusese al haiducilor (haiduké)” [58].

Relaţiile oamenilor lui Pintea cu armata imperială au fost mult mai complexe decât aceste schimburi şi vânzări de arme, datorându-se atât provenienţei din cadrele acesteia a unora dintre haiducii de codru, cât şi faptului că însăşi Pintea şi o parte a corifeilor săi au revenit de repetate ori, cel puţin pe timpul iernii, în sânul unităţilor presidiale şi de haiduci imperiali din Partium. Prin cariera şi viaţa sa dedublată de haiduc social şi militar, Pintea era de aşteptat să păstreze numeroase legături cu armata, să cunoască suficiente elemente de strategie ostăşească şi să promoveze în rândurile tovarăşilor săi nu puţine din principiile de organizare militară ale vremii.

Documentele păstrate în legătură cu mişcarea lui Pintea lămuresc suficient de bine atât structurile de conducere şi organizare militară a acesteia, cât şi principiile, de aceeaşi natură, după care a funcţionat. Avem în vedere statutul şi costumarea celor cu funcţii sau slujbe (tisztek) în cadrul cetelor de haiduci, modul de luare al deciziilor, realizarea efectivă a jafurilor şi criteriile de împărţire ale prăzilor, nelipsind nici purtarea de nume duble sau conspirative.

Acţiunile de brigandaj sau tâlhărie ale lui Pintea nu au constituit simple acte de furt, legându-se nu de jefuirea unor persoane singulare, ci de atacul convoaielor de negustori sau al curţilor nobiliare. Cum în asemenea situaţii haiducii se confruntau de regulă cu însemnate forţe înarmate, paza militară a  negustorilor în trecere prin pasul (passuss) Maramureşului fiind strict reglementată din anul 1688[59], era necesar ca ei să acţioneze în număr mare şi înzestraţi cu arme. În plus, adăugându-se prezenţa în teritoriu a armatei imperiale, s-a impus asocierea cetelor de răufăcători şi, implicit, preocuparea specială pentru organizarea acestora după principii militare.

Depoziţiile haiducilor la ascultările de martori din iulie 1701 ne dezvăluie ierarhizarea existentă şi resimţită puternic în rândurile lor. Astfel, iobagul Nicolae Baba se referea, la un moment dat, în declaraţia sa la “mai marii tâlharilor (maiorennis praedonibus)”[60], formulare care presupunea şi masa răufăcătorilor de rând. Aceeaşi diferenţiere o surprindea şi Samuil Pusztai când arăta, cu o vădită nemulţumire, în legătură cu pregătirea atacului de la Hordou, că “numai cei mai mari dintre tâlhari (potiores ex praedonibus) s-au vorbit iar cei care erau din starea mai de jos (qui inferioris ordinis erant) au fost înlăturaţi şi siliţi să stea deoparte”[61].

Acelaşi răufăcător, Samuil Pusztai, înfăţişând problema împărţirii banilor jefuiţi, preciza că “pentru cei de rând (pro simplicibus)” nu a fost făcută parte decât din banii mici şi că “nu ştie ce sumă de ducaţi a revenit tâlharilor aflaţi sub un caporal (sub uno corporali), ştie doar că caporalul a primit mai mult decât i s-a dat martorului, şi că caporalii au înşelat pe ceilalţi tâlhari din ceată” [62]. Din depoziţia unui alt haiduc, iobagul Toma Fodor din Firiza, care a participat la jaful de la Hordou sub conducerea caporalului Gheorghe Grumaza din Hodişa, aflăm că acesta din urmă i-a dat doar o parte din banii şi postavul cuvenit. În schimb, caporalul “l-a asigurat întotdeauna că doreşte să-i dea chiar şi mai mult, dar între timp a fost omorât în alt sat şi toate bunurile acestuia au pierit”[63]. Rezultă, aşadar, o împărţire a prăzii după criteriul deţinerii de funcţii în organizarea militară a cetelor de haiduci şi cu avantajarea caporalilor, aceştia beneficiind, se pare, chiar de atribuirea printr-un prim partaj a anumitor bunuri pe care urmau să le redistribuie ulterior celor din subordine.

Aceeaşi diferenţiere în favoarea caporalilor şi, evident, generatoare de nemulţumiri printre haiducii de rând a fost promovată şi în legătură cu împărţirea anumitor bunuri, cum au fost pieile de jder. Astfel Iosif Nicoară din Ardusat, răufăcător de condiţie iobăgească, declara anchetatorilor că “fiecare caporal a primit pentru partea sa din pieile de jder ca şi slujbaşi (quilibet corporalis acceperit pro se parte pellium mardurinarum qua officialis)”[64]. Practica este confirmată şi de Costin Pap din Ghilvaci care, la ascultarea de martori, arăta că “nu ştie ca altcineva să fi dat altcuiva piei de jder decât decurionului (mardurinas pelles quam decurioni) numit Flora”[65]. În legătură cu acesta, nobilul Balaj alias Ioan Zab din Maramureş arăta, la ascultarea de martori din iulie 1701, că “Todor Floras, de fel din districtul Lăpuşului, este mare tâlhar (magnus praedo)”[66]. Despre decurioni şi avantajarea acestora la împărţirea bunurilor prădate ne relatează şi martorul Ladislau Magdan din Negreştii Oaşului, iobag al nobilului Mihail Virkag, care, înfăţişând soarta bunurilor jefuite, a declarat anchetatorilor că “fireturile de aur le-au luat de la ei decurionii (aurea fila decurionis acceperunt ab ipsis)”[67].

Prin urmare, dezvăluirea modului de partajare a bunurilor jefuite este de natură să arunce lumină asupra inegalităţii din sânul cetelor de haiduci, relevându-ne diferenţierea acestora atât după funcţii şi arme, cât şi după partea de pradă ce se acorda fiecăruia. Legat de aceeaşi inegalitate între haiduci, nu ar fi de ignorat nici apartenenţa socială a unora dintre ei, precum Balaj alias Ioan Zab din comitatul Maramureş, Ioan Pogăciaş din Hideaga Chioarului etc., care proveneau din familii nobiliare. În structura şi organizarea militară proprie oricăror grupări de haiduci dedaţi acţiunilor de brigandaj era firesc ca membrilor de rând, caporalilor şi decurionilor amintiţi să le corespundă şi un număr mai restrâns de căpetenii mai mari, numite în epocă hotnogi sau ductori.

Astfel, multe din actele care pomenesc numele lui Pintea însoţit de un determinativ adjectival, îl prezintă pe acesta drept conducătorul “faimos al tâlharilor (hires tolvaj sau famosus praedo)”, respectiv mai marele tâlharilor (archipraedo). Desigur, avem de-a face cu acte şi un limbaj părtinitor al oficialităţilor, îndeosebi civile, care era departe de a fi întru-totul concordant cu practica şi realitatea. Documente emise de Guberniu în luna mai 1701 îl surprind pe Pintea, în baza mărturiei unui haiduc executat de autorităţi, nu numai în calitatea sa de răufăcător, ci şi de angajat cu soldă în rândurile armatei imperiale, de conducător al unor unităţi de călăreţi cantonate în cetăţile din Partium.

În condiţiile în care Pintea  a fost eliberat sub jurământ şi chezăşie de colonelul Löwenburg, pentru aducerea bunurilor jefuite de la negustorii greci, dar nu a respectat înţelegerea convenită, se ştie că a ajuns să fie proscris, împăratul Leopold oferind, la 23 aprilie 1701, o recompensă de 500 de taleri pentru capul său[68]. Autorităţile civile şi militare au intensificat eforturile de urmărire a lui Pintea, Guberniul adresându-se, la 8 mai 1701, comitelui Zarandului, Mihail Szává, şi comandantului militar al cetăţii Ineu, pentru a solicita prinderea şi pedepsirea sa. În porunca trimisă comitelui se vorbeşte despre prezenţa lui Pintea la Ineu în calitate de “hotnog al călăreţilor maghiari sau sârbi şi români (magyar vagy ratz s oláh lovasoknak hadnagya)”[69]. În actul adresat comandantului cetăţii Ineu, invocându-se declaraţiile unui tovarăş (socius) executat în Maramureş, Pintea este numit “ductor huszarorurm Hungarorum seu Valachorum”[70].

Dacă în oştirea imperială încartiruită în cetăţile comitatelor din Partium, Pintea avea funcţia militară de hotnog sau “ductor” de călăreţi, e de presupus că deţinea cel puţin acelaşi rang şi se bucura de un prestigiu similar şi în rândul haiducilor săi de codru. De altfel, se ştie că avea un slujitor personal, pe nume Vasco, care îi purta mantaua şi, desigur, grija calului[71]. Credem că nu întâmplător, ci tocmai legat de acest rol al său, actele guberniale din lunile august-octombrie 1699 îl numesc pe Pintea “hotnogul tâlharilor (tolvajok hadnagja)”[72] şi archipraedo[73]. Acesta avea un fel de locţiitor în persoana lui Lupu Ravasz, tovarăş de mare încredere, pe care, la ascultarea de martori din iulie 1701, crâşmarul împărătesc din târgul Satu Mare, Mihail Dobi, îl numea, drept “hotnog” al tâlharilor[74].

În legătură cu desfăşurarea atacului de la Hordou, cunoaştem că cei peste 120 de tâlhari au acţionat pedestru, cu excepţia a şase căpetenii călări[75], de presupus cu rang de hotnogi, dintre care actele nominalizează doar patru, anume pe Pintea, Lupu Ravasz, un oarecare Simion din districtul Lăpuş şi Gheorghe Tott din Seghedin[76]. Despre acesta din urmă cunoaştem că făcea parte din armata imperială a lui Vizslay[77], fapt care nu l-a împiedicat să se alăture “haiducilor ungari” pentru a participa la diverse acţiuni de brigandaj, inclusiv la aceasta din 10 iulie 1699.

Acest Gheorghe Tott apare, în depoziţiile diferiţilor martori, precum în cea a lui Ioan Sipos din Târgu Mureş, ca făcând parte - alături de un Ioan Varga din districtul Beiuşele, Istok Pap din târgul Diosig, caporalul Ioan Csenalossi din Kecskemet, Ioan Vekony din Sâniob şi Peti Nagi din districtul Orăzii - din grupul aşa-zişilor “tâlhari ungari (Hungarici praedones)”, formulare care ni se pare că trebuie luată mai degrabă în înţeles geografic, şi nu etnic, adică de haiduci din părţile Ungariei şi Partium. Alături de acest grup, şi în asociere cu el, sunt frecvent amintiţi “tâlharii români ai lui Pintea” (Valachici praedones Pintyeiani), în acelaşi înţeles teritorial, dar şi cu o oarecare acoperire etnică, de haiduci din părţile Transilvaniei de Nord[78]. Aceste două grupuri de haiduci, “români” şi “ungari”, erau constituite din unităţi separate, care au acţionat la Hordou sub aceeaşi comandă a lui Pintea, dar aveau căpetenii proprii şi patru steaguri de luptă distincte, câte două la fiecare grupare, confecţionate de haiduci din năfrămile pe care le purtau la gât.

În această privinţă mărturiile haiducilor Laurenţiu Flora din Iadăra, districtul Chioarului, şi Ionaş Petraş alias Kukurucz din Stoiceni, districtul Lăpuşului, sunt mai mult decât lămuritoare. Primul arăta că “înşişi tâlharii şi-au făcut steag din năfrămile lor de gât, două steaguri cu aceeaşi formă (ipsi praedones fecerunt vexillum ex collariis suis, duo quiam vexilla unius ejusdemque forme)”[79]. Din mărturia celui de al doilea rezultă, în plus, că aceste două steaguri erau în fapt ale unei singure grupări, cea a transilvănenilor, totalul steagurilor fiind în număr de patru: “acele steaguri le-au făcut înşişi tâlharii <români ai lu Pintea> din năfrămile de la gât, după cum şi tâlharii ungari aveau două steaguri (vexilla illi ipsi praedones fecerunt ex collariis prouti et Ungarici praedones duo vexilla habebant)”[80].

Pe lângă steaguri, haiducii lui Pintea s-au folosit în luptă şi de un alt element auxiliar, de serviciile unor trâmbiţaşi (sipos, furullyás) ale căror rosturi erau indispensabile comenzilor militare. Martorul Ioan Terebessi alias Organistul, care a vândut unui haiduc un paloş, îi spunea în depoziţia sa, fără a-i da numele, “fluieraşul haiducilor (hajduksipos)”[81]. Îndeletnicirea se regăseşte probabil şi în numele pomenitului Ioan Sipos din Târgu Mureş, dar mai ales în cel al “numitului între tâlhari Török alias Fluieraşul sau Ioan Sipos din familia Pogăciaş din Hideaga (Pusztahidekuti Pogácsás familiabol valo az tolvajok között Tőrők alias Furullyás vagy Sipos János)”[82].

Calităţile de strateg şi militar ale lui Pintea se desprind cu pregnanţă din felul în care a adunat informaţiile despre convoiul de negustori, a perfectat asocierea haiducilor din Partium şi Ungaria celor din Transilvania, respectiv cum a pregătit, organizat şi condus marele atac armat de la Hordou. Desfăşurat în dimineaţa zilei de 10 iulie 1699, după o noapte de somn a haiducilor de rând şi de sfătuire a căpeteniilor într-o casă din Bichigiu, el s-a asemănat mai mult cu o confruntare militară în miniatură. Ar pleda pentru acest caracter numărul mare al participanţilor, aproximativ 120-130, dintre care vreo 30-45 “ungari”, înzestrarea lor cu arme, în primul rând de foc, procurarea pentru căratul prăzii a circa 60-70 de cai, folosirea în luptă de steaguri şi de trâmbiţaşi după toate regulile artei militare. Samuil Pusztai din Hideaga descrie astfel implicarea personală a lui Pintea în atacarea negustorilor: “în cele din urmă Pintea a intrat în zisa moşie <Hordou> şi, după ce a alergat deajuns în toate părţile cu tovarăşii săi peste apă <Sălăuţa>, s-a reîntors la tâlharii (praedones) rămaşi, aceştia apoi s-au unit şi apoi năpustindu-se asupra grecilor i-au jefuit în preajma satului zis Hordou”[83]. O descriere mai sumară avem şi din partea lui Constantin Pap din Ghilvaci[84]. Proporţia încleştării, soldată şi cu victime omeneşti, rezultă indirect şi din paguba pricinuită negustorilor greci, bunurile jefuite fiind estimate de Guberniul ţării la uriaşa sumă de peste 80.000 de florini[85].

Într-un fel, această “lovitură” dată de haiducii lui Pintea a fost, fără îndoială, cea mai mare din “cariera” lor. Dar, în condiţiile noii evoluţii marcate de pregătirile viitoarei participări a împăratului Leopold la războiul de succesiune din Spania şi fără a ignora intervenţia personală a domnitorului Constantin Brâncoveanu, autorităţile au recurs la măsuri represive de excepţie care au dus treptat la prinderea şi executarea multora dintre corifeii şi haiducii lui Pintea. Mişcarea a ajuns să fie în mare parte decapitată şi dezorganizată în teritoriul său tradiţional, iar pentru a supravieţui a fost obligată să se replieze pe un vast front geografic, din Carpaţii Nordici ai Poloniei până în sudul Transilvaniei şi Secuime. Practic a intrat într-o etapă nouă, în care va constitui, din vara anului 1703, un punct de plecare şi un însemnat sprijin pentru insurecţia nobiliară a lui Francisc Rákóczi al II-lea.

Pentru sprijinirea acesteia, haiducii lui Pintea erau în măsură să ofere un număr însemnat de luptători înarmaţi, bine cunoscuţi şi cooperanţi între ei, într-un fel profesionişti şi obişnuiţi cu organizarea şi disciplina militară, unii foşti angajaţi în armata imperială şi ajunşi între timp dezertori căzuţi în dizgraţie. Nu întâmplător tocmai aceste calităţi, deloc neglijabile pentru o mişcare politică insurecţională, au fost sesizate şi valorificate deplin de curuţii maghiari, care au rezervat haiducilor lui Pintea un loc de frunte în rândurile lor[86].