EPISCOPUL IOAN BOB ȘI BIBLIA DE LA BLAJ DIN 1795
Ioan Chindriș
Institutul de Istorie "George Bariț" din Cluj-Napoca
Reeditarea în condiții monumentale a Bibliei de la Blaj din 1795, prin amploarea demersului, a impus printre altele radiografierea tuturor factorilor socio-culturali care au condus la realizarea Bibliei naționale a românilor, tocmai atunci și tocmai la Blaj, precum și evidențierea rolului pe care și l-au asumat personalitățile vremii în acest cel mai important eveniment cultural românesc din toate timpurile[1]. Rezultă concluzia că, după traducătorul Samuil Micu, cel mai implicat personaj a fost Ioan Bob, episcopul blăjean pe care istoriografia noastră și l-a disputat în tonuri contradictorii.[2] În contrast cu imaginea subiectivă acreditată de contemporanul Petru Maior[3], iar în secolul al XX-lea de Zenovie Pâclișanu[4], Ioan Bob a manifestat de la începutul păstoriei sale o înțelegere accentuată a culturii și a necesității promovării acesteia în rândul românilor ardeleni. În anul instalării sale, 1783, noul vlădică blăjean înaintează împăratului Iosif II un amplu memoriu, conținând revendicări pe seama românilor. Gestul în sine nu este o noutate metodologică, episcopii anteriori începându-și fiecare în parte păstoria cu asemenea documente programatice, prin care se justificau în fața poporenilor din dieceză[5]. Noutatea demersului lui Bob constă în faptul că revendicările sale sunt toate de ordin exclusiv cultural. Este unicul act cu caracter de Supplex Libellus pur cultural din arealul Școlii Ardelene, fapt evidențiat cu ocazia recentei editări în premieră, după manuscris, și consemnat în toată importanța lui de istoricul D. Prodan[6].
Este tocmai anul în care Samuil Micu începe traducerea Bibliei, cartea Facerii fiind încheiată la 19 ianuarie 1784[7]. Timp de 12 ani, Micu a fost în centrul atenției confraților clerici, în atenția episcopului în primul rând, căci, după o remarcă a lui Petru Maior din 1793, "retipărirea Bibliei în limba noastră românească...nu suferă nici o amânare"[8]. Ca să-și poată duce munca la bun sfârșit, Bob îl scutește pe traducător de majoritatea îndatoririlor de călugăr și preot, după propria afirmație dintr-o adresă gătre Guberniu din 14 decembrie 1790[9]. Ideea unui regim aparte al eruditului ieromonah o sugerează, între altele, libertatea de mișcare, necaracteristică vieții monahale. Din însemnările anexe manuscriselor Bibliei sale reiese că Micu a lucrat la traducere mai mult în afara mănăstirii din Blaj, mai ales în casa nepotului său Efraim Klein din Sibiu, dar și în satul Lupu (aici a început traducerea) și la alte sălașe primitoare din Blaj și de prin localitățile apropiate[10]. Situația privilegiată a lui Micu între clericii Blajului răzbate – fără voia autorului – dintr-o altă scrisoare a lui Maior către Congregație, în care încearcă să-l compromită pe episcop în ochii puternicei instituții de la Roma[11]. Singur Samuil Micu are voie să predice din amvonul catedralei blăjene, informează protopopul din Reghin, și chiar de sărbătoarea Paștilor. Se mai poate lua în considerare un factor relevant în sensul scutirii lui Micu de pastorația obișnuită: numărul mare de alte lucrări, manuscrise și tipărite, realizate concomitent cu traducerea Bibliei, de neimaginat în afara unui timp de lucru la discreție.
Regimul privilegiat al traducătorului este contribuția de fond a episcopului la realizarea Bibliei de la Blaj. Odată încheiată traducerea în linii mari, Ioan Bob se implică energic în tipărirea ei. Este un moment marcat de unele asperități, cauzate de câteva încercări nerealiste ale lui Micu de a tipări marea operă în afara Blajului, concret: independent de sprijinul episcopului său. După mai multe eșecuri, cabale și ambiguități[12], între care atitudinea jignitoare a celor doi episcopi-cenzori, greco-catolicul Moise Dragoș de la Oradea și ortodoxul Moise Putnik din zona Illiricului[13] și încercarea colegului și comilitonului său Petru Maior de a opri, prin intervenție la Vatican, tipărirea Bibliei[14], Ioan Bob ajunge în posesia manuscrisului și hotărăște tipărirea. S-a bătut monedă falsă pe acest moment din odiseea Bibliei de la Blaj, considerat ca un act de samavolnicie din partea episcopului, de smulgere a manuscrisului Bibliei din mâna autorului ei[15]. În realitate, Samuil Micu a vândut manuscrisul Bibliei la un preț foarte ridicat, după cum însuși îl informează pe prietenul său Ignatie Darabant, episcopul de la Oradea, în 30 octombrie 1791: "Biblia, aflându-se în acest moment întregul cler în sobor, am dat-o seminarului de aici cu șase sute de florini"[16]. Suma era impresionantă pentru acea vreme, însemnând salariul episcopului pe un an întreg. Ce l-a determinat pe Bob să insiste a tipări Biblia lui Micu? Detractorii de serviciu ai lui Bob, blăjenii uniți interbelici Ioan Modrigan și Zenovie Pâclișanu, avansează ideea că episcopul voia neapărat "să aibă o Biblie românească tipărită în tipografia lui, care lui să-i aducă fală, iar tipografiei venituri"[17]. Afirmația este eronată și profund nedreaptă. Dacă Bob ar fi urmărit acest singur scop, nu era nevoie să tolereze vreme de 12 ani toate toanele de caracter ale unei personalități accentuate cum a fost Samuil Micu, nici să creeze un precedent de regim preferențial pentru traducător, cu atât mai puțin să achiziționeze la o sumă atât de ridicată manuscrisul. În posesia episcopului se afla, finisată aproape în întregime iar Vechiul Testament pregătit în copie curată pentru tipar, Biblia tradusă de Petru Pavel Aron și echipa lui de călugări între 1760 – 1761[18]. Pentru orgoliu personal insinuat mai sus, Bob putea pune sub teasc ori când aceată traducere, după un minimum de muncă în plus, care a fost necesară și la pregătirea pentru tipar a Bibliei lui Samuil Micu. De ce s-a îndârjit totuși episcopul să tipărească traducerea lui Micu?
Răspunsul logic aruncă o lumină în plus asupra rolului complex al lui Ioan Bob în elaborarea Bibliei noastre naționale. Se poate pune încă o întrebare: de ce n-a acționat Bob în nici un fel în anii când Micu umbla să-și plaseze tipografic Biblia abia în curs de traducere?[19] Un cercetător avansează ideea, întru totul acceptabilă, că episcopul blăjean a pus piciorul în prag abia când Biblia lui Micu "se profila ca o certitudine"[20]. Acestui geniu neegalat al rațiunii practice și oportunității în acțiune nu-i putea fi străin, pas cu pas, travaliul traducerii Bibliei de către Micu. În pofida relațiilor relativ reci dintre episcop și "cuviosul iromonah", cel dintâi era totodată conștient de faima uriașă de savant și teolog a lui Samuil Micu, în Blaj și în toată românimea, atât la uniți cât și la ortodocși. Episcopul nu putea să nu vadă în acest fapt o premisă importantă pentru reușita uriașei intreprinderi. Mai apoi, pe Ioan Bob îl cunoaștem ca pe un arhiereu de tip cezaro-crăiesc disciplinat, atent la așteptările stăpânirii de la Viena, în cazul de față interesată de realizarea unei Biblii pentru toți românii din Imperiu, uniți și ortodocși. Acestui scop ecumenic nu-i putea răspunde decât Septuaginta, Biblia tradițională a Bisericii Răsăritului, așa cum confesiuni răsăritene erau atât ortodoxia românească, cât și biserica românească unită cu Roma în cele patru puncte dogmatice de la Florența, însă rămasă cu ritul răsăritean neatins, prin chiar nomenclatorul Vaticanului. Samuil Micu traducea chiar Septuaginta, pe când Biblia lui Petru Pavel Aron, realizată cu 20 de ani în amonte, era o versiune a Vulgatei. Ioan Bob și-a dat prea bine seama că românii vor respinge cu repulsie Vulgata, așa cum se întâmplase în secolul al XVII-lea cu traducerile de influență reformat-calvină, detestate de aceștia și rămase prin biblioteci, cu filele intacte și necitite, până în ziua de astăzi. Pariind pe geniul lui Micu și pe Septuaginta, Bob a mizat pe un succes în rândul tuturor românilor. Nu se știe cât a cheltuit episcopul blăjean cu tipărirea Bibliei, care a ieșit de sub stampă la 1795. Meritul său este cel puțin egal cu al lui Șerban Cantacuzino în cazul Bibliei de la București din 1688. El și-a pus legendara voință și invidiatele resurse materiale în slujba a ceea ce va deveni opera de căpetenie a Școlii Ardelene, apoi cea mai importantă carte sub raport socio-lingvistic din întrega noastră cultură[21]. A suportat, la fel ca principele valah, întregul cost al tipăririi, la o eleganță tipografică ce e drept inferioară, Bob nefiind stăpânitorul unei țări, ci doar ierarhul unei episcopii sărace a unui popor sărac, aflat sub o stăpânire străină și ostilă. Ce a rezultat, se știe și constituie unul din fenomenele majore ale istoriei culturii noastre. Biblia de la Blaj din 1795 a avut un succes fulgerător în toate zonele istorice locuite de români, încasările aducând un venit de 13.000 de florini până în anul 1821, pe care Bob i-a destinat Seminarului Teologic Diecezan. Însă succesul Bibliei astfel promovate de Ioan Bob transcede orice calcul material, vizând resorturile miraculoase ale genezei capodoperelor. Lucrată și scoasă de catolicii din Blaj, Biblia a fost însușită instantaneu de românimea ortodoxă, care a reeditat-o de trei ori în secolul al XIX-lea[22], cel al formării culturii românești moderne, a cărei expresie lingvistică a deteminat-o în măsură hotărâtoare. Cunoscând epoca și premisele alternative posibile, este sigur că Biblia lui Samuil Micu n-ar fi avut soarta miraculoasă pe care o cunoaștem, fără întâlnirea dintre geniul literar al lui Samuil Micu și cel managerial al lui Ioan Bob.
Dar cel mai interesant aspect sub raport cultural-istoric îl constituie intervenția lui Ioan Bob asupra textului Bibliei de la Blaj în sine. Samuil Micu a tradus după o ediție a Bibliei realizată de eruditul olandez Lambertus Bos și tipărită la Franeker în 1709[23]. Este o ediție de autor, așa cum intenționa și traducărorul român să realizeze. Ca atare, el urmează cu fidelitate modelul olandez, evitând orice adaus în afara texului net al Bibliei. Se pare că acest model nu era pe gustul lui Ioan Bob. Ca atare, lucrarea intră într-o nouă fază, în care Bibliei i se imprimă aspecte de metamorfoză spre o lucrare clectivă. Înaintea intrării sub tipar, prima grijă a episcopului a fost revizuirea textului. Se împlinea astfel dorința lui Petru Maior din amintita scrisoare către Propaganda Fide, că "o asemenea lucrare necesită o verificare atentă și îndelungată"[24]. O comisie se formează în acest scop, compusă din clericii blăjeni Dimitrie Căian[25], Gherman Peterlaki[26] și foarte tânărul Vasile Filipan[27], în frunte cu episcopul. O descoperire făcută cu ocazia lucrului la recenta ediție jubiliară a Bibliei de la Blaj dezvăluie faptul că Samuil Micu a lucrat cot la cot cu cei de mai sus, la retușul imagistic al operei sale. A ținut însă să ascundă acest fapt, după cum deducem din cuvântul său Cătră cetitoriu, plasat sub semnătură în fruntea tipăriturii de la 1795. Aici el pune pe seama unor "bărbați învățați", adică cei de mai sus, toate schimbările operate asupra manuscrisului, înaintea tipăririi. Patru sunt operațiunile efectuate de comisie, toate exprimând, firește, dorința lui Bob, și pe care le înșiră Micu la locul amintit: 1. că au confruntat manuscrisul său cu Septuaginta și cu Biblia de la București, "ca întru toate să fie aseamenea și întocma izvorului elinesc"; 2. că au adăugat note "dedesupt puse și pre laturi", adică au îmbunătățit notele lui și concordanțele marginale; 3. că au redactat texte introductive la cărțile Bibliei și rezumate la capitole; 4. că au scris introducerea la întreaga Biblie. Punctul al treilea reprezintă cel mai acut dorința episcopului și intervențiile din cadrul acestuia modifică cel mai mult forma originală a manuscrisului lui Micu. Ce a determinat această opțiune a lui Bob? Într-adevăr, Septuagintele anterioare Bibliei de la Blaj evită încărcarea edițiilor cu texte adiacente celui biblic. Biblia de la București din 1688 evită și ea asemenea intervenții. La românii ardeleni se crease însă tradiția Bibliei ajutătoare, prin modelul Noului Testament de la Bălgrad din 1648, care este împănat cu "predoslovii" la începutul cărților biblice și cu largi rezumate la capitole. Cercetătorii prozeliți au exagerat ulterior importanța acestor predoslovii, făcând din ele obiectul unei hermeneutici cu miză culturală accentuată[28]. Este mai verosimilă însă presupunerea că aceste mult lăudate texte nu au avut alt rol decât de a-i "duce de mână" pe românii ardeleni, prea puțin cunoscători ai scrierilor teologice, în lectura textului biblic. Metoda populistă se pare că i-a fost pe plac lui Ioan Bob, teolog mediocru, însă păstor cu un simț practic ieșit din comun. Și astfel, prin comisia numită de el, Biblia lui Samuil Micu capătă forma cu care a intrat în istorie, respectiv bine dotată cu texte extrabiblice explicative: un studiu introductiv amplu la început, precuvântări lămuritoare asupra genezei fiecărei cărți și rezumate facile la capitole. Aceeași familiarizare cu manuscrisele arată că introducerea și "predosloviile" au fost scrise chiar de Samuil Micu, în faza pregătirii de tipar, desigur peste voia lui, care dorea o Biblie de linie conținând textul net al scripturii. Voința episcopului Bob a fost însă determinantă și a impus forma pe care o cunoaștem, atrăgându-l și pe autor în această acțiune. Singura contribuție străină masivă este aceea a rezumatelor de capitole, egale cu numărul acestora, scrise toate de aceeași mână, care este probabil a lui Dimitrie Căian, cel mai experimentat dintre membrii comisiei instituite de Bob. Micu a avut însă grijă ca precuvântările sale să depășească caracterul școlăresc al modelului de la 1648, făcând din ele tot atâtea microstudii erudite asupra cărților Bibliei. Merită reprodus textul ce precede Cântarea cântărilor, nu cel mai bine realizat, dar remarcabil prin turul de forță realizat, pentru a interpreta în spiritul Bisericii acest text controversat al Bibliei: "Au fost eritici carii zicea că această cântare nu trebuie să se puie întră dumnezeieștile Scripturi, pentru că numele lui Dumnezeu într-însa nicăiri nu să pomeneaște, și lucrul despre care se grăiaște nu sfânt, ci lumesc easte, nici să veade că Solomon au fost însuflat de duh prorocesc. Împrotiva acestora, Teodoret, în cuvântul înainte la Cântarea cântărilor, bine pune înainte predaniia Besearicii, cum că la jidovi în tot veacul întră cărțile ceale de la Dumnezeu însuflate au fost priimită, și toată Besearica totdeauna întră Scripturile ceale dumnezeiești o au numărat. Și aceasta luminat easte, că supt numele mirelui totdeauna Hristos să înțăleage, cu carele sufletul cel sfânt cu iubire curată doreaște să se desfăteaze; și acesta easte dorul lui cel mai mare, ca întru această cântare să arate că făr' de despărțire să se unească cu iubitul său și cu el să se desfăteaze, și aceasta easte iubirea cea curată, carea pururea stăpâneaște. Că acolo caută cuvintele ceale de la început ale cântării aceștiia: «Sărute-mă cu sărutarea gurii sale». Aceasta easte simțirea sufletului cucearnic și a iubirii ceii desăvârșită, dintru aceasta sânt laudele ceale de atâtea ori poftorite ale iubitului, care sufletului celui înalt, sau Besericii, întru cât cuprinde sufletele ceale cucernice, să cuvin, nu celor ce să tăvălesc în păcate: «Iată, tu frumoasă ești, iubita mea, iată, tu frumoasă ești». Iară cuvintele surorii și a frățiorului, duhovniceaște, nu după iubirea cea necurată, trebuie a le înțeleage. Titulușul cărții arată cine easte scriitoriul cărții. «Cântarea cântărilor lui Solomon» s-au zis pentru pentru că au fost foarte frumoasă cântare, întru carea Solomon foarte frumos scrie cereasca iubire și unirea lui Hristos și a Besearicii"[29]. Fără intervenția lui Bob, Biblia de la Blaj ar fi fost lipsită de aceste texte, care toate împreună se încadrează în opera teologică, vastă, a lui Samuil Micu. Cât despre rezumatele de capitole, acestea nu depășesc stadiul unor punctări amănunțite ale textului pe care îl preced. Episcopul le-a crezut însă necesare, din același impuls de a valorifica o tradiție acceptată de credincioșii din Ardeal de peste un veac. Până la urmă, pornirea savantă a lui Samuil Micu și cea pastorală a lui Ioan Bob s-au contopit într-un compromis, care însă nu scade cu nimic valoarea Bibliei. Contemporanii nu au lăsat mărturii în acest sens, dar se poate deduce din marele succes al Bibliei de la Blaj că ea a fost acceptată de ei în această haină, datorată în bună parte episcopului Ioan Bob.
[1] Vezi Ioan Chindriș, Secolele Bibliei de la Blaj, studiu introductiv la Biblia de la Blaj – 1795, ediție jubiliară, Roma 2000, p. 2339–2416.
[2] O bibliografie selectivă despre Ioan Bob ar cuprinde, ca obligatorii, cel puțin următoarele lucrări: Cuvânt care Exțelenția sa prealuminatul și peaosfințitul domn Ioan Bobb, vlădicul Făgărașului, l-au avut la zioa instalației,...în anul Domnului 1784, iulie, zile 30..., Blaj, 1812; Vasile Aron, Versuri veselitoare la zioa numelui Ecțelenției sale domnului Ioan Bobb..., Sibiu, 1806; Dimitrie Vaida, Cuvântări în cinstea Exelențiii sale Ioann Bobb..., Blaj, 1813; Petru Maior, Istoria bisericii românilor, I, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, București, 1995, p. 247–253; idem, Protopapadichia, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1997; Teodor Pop de Uifalău, Tristă predică...la îngroparea Exțelenței sale prealuminatului și preamăritului domn Iohann Bobb...etc., Blaj, 1830; Timotei Cipariu, Acte și fragmente românești pentru istoria besericei române, mai ales unite, Blaj, 1855, p. 21–38; Ioan Micu Moldovan, Acte sinodali ale bisericei române de Alba Iulia și făgăraș, I, Blaj, 1869, p. 105–135; Alexandru Papiu Ilarian, Viața, operele și ideile lui Georgiu Șincai, București, 1869, pass.; Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandum historiam ecclesiae orientalis in terris Coronae S. Stephani, I–II, Oeniponte, 1885, apud indice sub voce; George Bariț, Părți alese din istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889, p. 535–545; Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, București, 1900, p. 257–259; Șematismul veneratului cler al Arhidiecesei metropolitane române de Alba Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900, de la Sânta Unire 200, Blaj, 1900, p. 3–63; Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688 – 1821), ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, II, București, 1969, apud indice sub voce; Ilie Dăianu, Biserica Bob în Cluj, Cluj, 1906; Ioan Bălan, Biblia de la Blaj, în "Cultura creștină", IV, 1914, nr. 5, p. 133–141; nr. 6, p. 176-182; Ioan Modrigan și Zenovie Pâclișanu, Cum a apărut Biblia lui Clain? – Pe bază de documente inedite, în "Cultura creștină", VIII, 1919, nr. 5–6, p. 96–102; Giorge Pascu, Istoriea literaturi române din secolul XVIII, III, Iași, 1927, p. 70–96; Nicolae Lupu, Episcopul Ioan Bob de la Blaj, în "Blajul", I, 1934, p. 335–352; Zenovie Pâclișanu, Un vechi proces literar. (Relațiile lui I. Bob cu S. Klein și P. Maior),București, 1935; Octavian Popa, Un nedreptățit – episcopul Ioan Bob, în "Blajul", II, 1935, p. 341–346; Octavian Bârlea, Ex historia romena : Ioannes Babb, episcopus Fogarasiensis (1783–1830), Freiburg, 1951.
[3] În Istoria pentru începutul românilor în Dachia (Buda, 1812; vezi dimensiunile exacte ale răfuielii sale cu Bob, în această carte, la Petru Maior, Scripra minora, ediție îngrijită de Ioan Chindriș, București 1997, p. 305, n. 1), Răspuns la cârtire...(Buda, 1814; ediție recentă ibidem, p. 55–69) și mai ales în Istoria besearicei românilor (Buda, 1813; nefinisată, cu ediție recentă: Petru Maior, Istoria bisericii românilor, ut supra, p. 247–253).
[4] Un vechi proces literar..., pass.
[5] Vezi, foarte sintetic, Alexandru Nicolescu, Arhiereii Blajului și activitatea lor pentru neam, în
"Cultura creștină", XVII, 1937, nr. 4–5, p. 218–229.
[6] Ioan Chindriș, Un Supplex Libellus românesc inedit – 1783, în "Satu Mare. Studii și comunicări", V–VI, 1981–1982, p. 235–246; D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, București, 1984, p. 243.
[7] Vezi Ioan Chindriș, Cultură și
societate în contextul Școlii Ardelene,
[8] În scrisoarea sa către Congregația de Propaganda Fide din 1 octombrie 1793, la Petru Maior, Scripta minora, p. 227-234
[9] Vezi Ioan Modrigan și Zenovie Pâclișanu, Cum a apărut Biblia lui Clain? ..., p.99; cf. și Ioan Chindriș, Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene, p. 334.
[10] Ibidem, p. 330.
[11] Vezi nota 8, supra.
[12] Analizate punctual la Ioan Chindriș, Cultură și societate..., p. 332–333.
[13] Ioan Modrigan și Zenovie Pâclișanu, op. cit., p. 98.
[14] Vezi nota 8, supra.
[15] În mod paradoxal, această interpretare profund eronată este opera a doi blăjeni greco-catolici, Ioan Modrigan și Zenovie Pâclișanu, care au publicat documentele "litigiului", însoțite de comentarii sentimentale, neprofesioniste, ostile la adresa lui Ioan Bob (Cum a apărut Biblia lui Clain? – Pe bază de documente inedite, în "Cultura creștină", VIII, 1919, nr. 5–6, p. 96–102). De această interpretare surprinzător de puerilă a profitat apoi o pletoră întreagă de scribomani prozelitiști, interesați de calomnierea Bisericii Române Unite, ale căror nume nu-și au rostul aici.
[16] Vezi Ioan Chindriș, Idei, oameni, fapte, în "Manuscriptum", XX, 1988, nr. 1, p. 91; cf. și idem, Cultură și societate..., p. 331.
[17] Op. cit., p. 99.
[18] O clarificare exactă a realizării textului și situației manuscriselor Bibliei lui Petru Pavel Aron, ignorată în mod surprinzăror până acum, vezi la Ioan Chindriș, Cultură și societate..., p. 307–314.
[19] Ibidem, p. 332–334.
[20] Serafim Duicu, Pe urmele lui Samuil Micu-Clain, București, 1986, p. 146; cf. și Ioan Chindriș, Cultură și societate..., p.334.
[21] Fapt demonstrat de noi în studiul Secolele Bibliei de la Blaj, la loc. cit., p. 2406, fără contrazicere din partea specialiștilor.
[22] Sankt Petersburg,
1819 (mitropolitul Gavril Bănulescu al Basarabiei);
[23] H PALAIA DIAQHKH KATA TOUS EBDOMHKONTA. VETUS TESTAMENTUM EX VERSIONE SEPTUAGINTA INTERPRETUM, secundum exemplar Vaticanum Romae editum, accuratissime denuo recognitum, una cum scholiis ejusdem editionis, variis manuscriptorum codicum veterumque exemplarium lectionibus, nec non fragmentis versionum Aquiae, Symmachi et Theodotionis. Summa cura edidit Lambertus Bos, L. Gr. in Acad. Franeq. Professor. Franequerae, excudit Franciscus Halma, Illustr. Frisiae Ord. atque eorundem Academiae typogr. ordinar: MDCCIX. Vezi despre această ediție Ioan Chindriș, Cultură și societate..., p. 323.
[24] Petru Maior, Scripta minora, p. 232; Ioan Chindriș, Cultură și societate...,p. 336.
[25] Despre el în Șematismul veneratului cler...1900, p. 36; Nicolae Comșa, Dascălii Blajului, Blaj, 1940, p. 36.
[26] Despre el la Timotei Cipariu, Acte și fragmente..., p.122; Nicolaus Nilles, Symbolae..., II, p. 646; Nicolae Comșa, Dascălii...,p. 34; Octavian Bârlea, Ex historia romena...,p. 13, 119, 142–145, 153, 402; I. Dumitriu Snagov, Românii în arhivele Romei, Cluj-Napoca, 1999, apud indice sub voce.
[27] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II, București, 1969, p. 322; Ioan Rațiu, Dascălii noștri, f.l., f. a., p. XLVIII-XLIX; Nicolae Comșa, Dascălii..., p. 38.
[28] Grigore T. Marcu, Valoarea isagogică și biblică-teologică a celor 24 de predoslovii, în Noul Testament. Tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ștefan. Reeditat după 340 de ani dininițiativa și purtarea de grijă a presfințitului Emilian, episcop al Alba Iuliei, Alba Iulia, 1988, p. 68–76.
[29] Biblia de la Blaj, ediție jubiliară, Roma 2000, p. 1133–1135.