CONFRERIA CAPITLULUI DE SIBIU

Lidia Gross

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

Capitlul de Sibiu include 24 de comunităţi parohiale de pe cuprinsul scaunului Sibiu şi funcţionează în calitate de capitlu general în raport cu/asociat  cu  cele două surogaţii ale sale: de Cincu-Sibiu,a scaunului Cincu, şi de Nochrich-Sibiu, a scaunului Nochrich. Această structură organizatorică este reflectată şi de Statutele capitlului  din anul 1351, în care se face foarte limpede distincţia între dominis et plebanis ecclesiarum capituli in sede residentibus Cybiniensis şi dominis et plebanis sedis Schenk etiam capituli Cybiniensis diocesis Strigoniensis[1]. Potrivit aceloraşi Statute, în fruntea capitlului general de Sibiu se află un decan, ales dintre membrii capitulari a oricăreia dintre cele trei unităţi administrativ-teritoriale.

Am insistat asupra acestui aspect, doarece fraternitas sedis Cibiniensis este confreria capitlului de Sibiu, circumscrisă  scaunului  Sibiu; membrii confreriei sunt, în primul rând, clerici, dar şi reprezentanţi ai stării laice din acest scaun.

A. Descrierea cărţii confreriei

Principala sursă de informare privind confreria capitlului de Sibiu o constituie cartea confreriei (Liber specialis missarum), sub formă de manuscris pe pergamnent, format mic, cu iniţiale frumos ornate, căreia Gustav Seivert îi acordă o atenţie deosebită în studiul să consacrat “fraternităţilor “ din Sibiu[2].

Misalul, o comandă specială pentru confreria capitlului, realizată de Michael, parohul din Şura Mică, datează din anul 1394  şi cuprinde, înaintea textelor liturgice propriu-zise, lista membrilor clerici şi laici, precum şi sumarul indulgenţelor acordate confreriei de către scaunul apostolic.

Formula introductivă a cărţii liturgice conţine precizări esenţiale privind apartenenţa acesteia (liber…qui pertinet ad fraternitatem per Cibinium), destinaţia sa (ad honorem dei omnipotentis et beatae gloriosae virginis Mariae), făptuitorul ei (compilavit dominus Michael plebanus in Parvo Horreo) şi anul redactării. Valoarea cărţii în sine, dar şi importanţa ei pentru oficierea slujbelor religioase (respectiv a liturghiei) în cadrul confreriei, determină formula tranşantă a blestemului pentru orice tentativă de înstrăinare a acesteia.

Urmează numele membrilor (clerici şi laici) şi lista indulgenţelor a sancta sede romana datae et confirmatae…in remedium peccatorum. Este vorba de indulgenţe cu o durată ce variază de la 20 de zile la patru ani, acordate celor ce dovedesc o devoţiune putenică, exprimată prin rostirea zilnică a unor rugăciuni specifice. Este dificil de stabilit segmentul temporal din care provin aceste indulgenţe, deoarece numele papilor sunt înscrise fără specificarea cifrei care fixează locul acestora în lungul şir al pontifilor (de exemplu: Johannes, Clemens, Leon, Innocentius) şi, probabil, fără respectarea unei cronologii. De asemenea, este aproape imposibil să ne pronunţăm cu certitudine asupra naturii acestora, în lipsa surselor necesare pentru verificarea cuprinsului lor; potrivit opiniei lui G. Seivert, pe care o împărtăşim,  acestea reprezintă indulgenţele obişnuite acordate de scaunul apostolic diferitelor confrerii.

Reţinem din această înşiruire textul unei indulgenţe care, pe lângă rugăciune, respectarea textelor evanghelice şi participarea la slujbele religioase, subliniază  şi  rolul artei vizuale în cadrul spiritualităţii evului mediu târziu: Qui arma Christi devote inspexerit et dixerit unum Pater noster,  ab Innocentio IV annos, a Leone tres et a Gregorio XL dies. Arma Christi sunt “semnele” venirii lui Isus Christos[3], care îndeamnă spre meditaţie şi reculegere, şi care, sub formă de imagini artistice, se  regăsesc în majoritatea bisericilor.  Această temă  face parte din aceeaşi categorie devoţională ca şi Pietà şi Vir dolorum,  fiind specifică  pietăţii  medievale târzii.

B. Datarea

Confreria capitlului de Sibiu este, probabil, cea mai veche asociaţie de acest tip din spaţiul transilvan, începuturile ei situându-se în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Primul pleban de Sibiu, ce figurează ca membru al confreriei, este Johannes atestat documentar în anul 1327. În cadrul aceluiaşi document mai  apar Conradus, parohul de Ocna Sibiului şi Ludovic, parohul de Roşia (Săsescă), ambii înscrişi în cartea confreriei[4].

Prezenţa laicilor este mai târzie, fiind consemnată începând cu mijlocul veacului XV şi încetează odată cu Reforma, în timp ce înscrierea clericilor continuă până la sfârşitul secolului al XVI-lea.  G. Seivert afirmă că, prin impunerea Reformei,  existenţa confreriei încetează imediat,  numele clericilor din a doua jumătate a veacului XVI fiind considerate o simplă înşiruire cu caracter continuativ, fără nici o legătură cu confreria. 

În opinia noastră, prelungirea confreriei în mediul clerical se explică prin perpetuarea tradiţiei şi mentalităţii catolice, greu de dislocat în câteva decenii. Reforma bisericii atrage după  sine sfârşitul  aşezămintelor  monastice şi asociaţiilor religioase catolice, magistratul oraşelor intervenind adesea în desfiinţarea mănăstirilor şi confreriilor; acest proces complex de dizolvare a unor instituţii, adânc înrădăcinate în viaţa şi conştiinţa societăţii, nu a fost uşor şi se impune o atentă nuanţare în interpretare.   

Chiar dacă preoţii din capitluri trec, prin actul formal de adeziune, la noua credinţă (după impunerea oficială a luteranismului), documentele mărturisesc păstrarea în bisericile săseşti, încă la începutul secolului XVII, a unor elemente ce ţin de practica religioasă catolică. Din această perspectivă, versiunea lui G. Seivert, potrivit căreia lista clericilor, până la Reformă, îi reprezintă pe membrii confreriei, în continuare fiind doar o simplă înşiruire de nume, până la finele veacului XVI, ni se pare puţin probabilă.

C. Membrii clerici ai confreriei

 Toţi  preoţii, din intervalul temporal specificat, sunt membrii ai confreriei, conform listei din cuprinsul Misalului. Comunităţile parohiale ce alcătuiesc capitlul  scaunului Sibiu sunt următoarele:  Avrig, Bungard, Bradu, Cristian, Cisnădie, Caşolţ, Cisnădioara, Cârţa (după desfiinţarea abaţiei, 1474), Daia, Guşteriţa, Hamba, Nou, Ocna Sibiului, Roşia,  Ruşcior,  Sibiu, Săcădate, Slimnic, Şura-Mare, Şura-Mică, Şelimbăr, Tălmaciu, Turnişor şi Vurpăr (toate în judeţul Sibiu), numele clericilor fiind înscrise pe localităţi şi în ordine cronologică. Reţinem câteva figuri reprezentative din rândul plebanilor sibieni care, indiferent de faptul că îndeplinesc sau nu funcţia de decan, se bucură de un statut aparte în cadrul capitlului.

Johannes, preot paroh al bisericii Sf. Fecioare Maria, în a doua jumătate a  secolului al XIV-lea, este unul dintre iniţiatorii confreriei Corpus Christi din Sibiu, ale cărei Statute datează din anul 1372.

Antonius, doctor în  teologie, este atestat în calitate de pleban al oraşului şi, în acelaşi timp, canonic al capitlului de Alba-Iulia, în anii 1442-1457.

Johannes Dewr, artium et decretorum baccalaureus, figurează ca pleban în anii 1471-1486. În acest interval are loc şi desfiinţarea mănăstirii cisterciene de la Cârţa, ale cărei bunuri şi venituri revin bisericii  parohiale din Sibiu.

Johannes de Alţîna, atestat ca pleban şi decan al capitlului, în anul 1505.

Martin Huet (Pileus), doctor în telogie şi arte, protonotarius et causarum auditor generalis, devine pleban în Sibiu, în anul 1521, fiind un adversar înverşunat al ideilor reformiste.

Petrus Woll, doctor în teologie, decan general de Mediaş în anul 1529,  pleban în Sibiu după anul 1530, rămâne până la moartea sa (1536) un constant apărător al bisericii romane/catolice.

Urmărind şirul plebanilor ce alcătuiesc capitlul scaunului Sibiu de-a lungul anilor, constatăm că mulţi dintre ei poartă titlul de baccalaureus sau magister, fiind absolvenţi ai teologiei şi artelor liberale. Ei formează în mare măsură elita intelectuală a vremii, din rândul căreia unii se ridică la înalte funcţii pe tărâm eclesiastic: Gobelinus, paroh în Cristian,  devine episcop al Transilvaniei, între anii 1376-1386, iar Petrus, paroh în aceeaşi localitate, ocupă în timpul episcopului Ladislau Gereb, funcţia de vicar general.

Acceptarea ideilor Reformei, în mediul clerical, este un proces de durată, care întâmpină dificultăţi ce ţin de o anume mentalitate; nu lipsesc însă cazurile de “adoptare” foarte rapidă a noii credinţe, în capitlul scaunului Sibiu, fiind înregistraţi doi plebani (membrii ai confreriei), care au suportat repercusiuni datorită convingerilor luterane: Petrus Pilleator, pleban în Bungard, este destituit în anul 1522 din oficiul său de paroh, iar Simon, pleban în Vurpăr, în anul 1524 este inculpat în faţa întregului capitlu.

D. Membrii laici ai confreriei

După şirul membrilor clerici ai confreriei, sub titlul Haec sunt nomina laycorum, figurează cei laici, după cum urmează:

a) Dominus Nicolaus Wice Vaywoda de Salisfodis

Nicolae, fiul lui Gheorghe, de Ocna Sibiului (Vizakna), vicevoievod al Transilvaniei, în anii 1439–1440, 1441–1444, 1446, 1462–1465 (singur sau alături de alţii), castelan de Bran, jude regal al oraşului Sighişoara şi comite de Sibiu, este una din figurile însemnate ale societăţii transilvane din a doua jumătate a veacului XV. Funcţiile deţinute, în timp, i-au dat posibilitatea să reprezinte adesea interesele comunităţii săseşti în faţa lui Ioan/Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei şi al regilor Ladislau al V-lea şi Mathia Corvinul.

Testamentul său, întocmit la data de 7 august 1465[5], dovedeşte grija celui aflat în faţa morţii, pentru mântuirea propriului suflet, donaţiile ad loca pietatis ocupând un spaţiu important în economia documentului: un cal, bisericii Sf. Anton din Gusu (jud. Sibiu), casa din Sibiu şi un brâu aurit, bisericii parohiale din Sibiu, pro perpetua missa, un heleşteu şi o curte în Sic (jud. Cluj), conventului dominican din Cluj, jumătate din moşia Albeşti (jud. Mureş), fraţilor predicatori din Sighişoara, 24 de florini,  capelanului personal pentru un pelerinaj la Roma şi Aachen. Prezenţa sa în confreria capitlului apare ca o garanţie, în plus, pentru obţinerea mântuirii veşnice, fapt firesc într-o epocă în care contabilizarea slujbelor religioase, cu rol comemorativ, înregistrează cifre fabuloase[6].

În acest context, dorim să facem o rectificare legată de persoana lui Nicolaus iunior de Vizakna considerat, în mod eronat, fiul vicevoievodului Nicolaus. Din testamentul lui  Nicolae senior, de Ocna Sibiului, rezultă că el are doar  două fiice: Magdalena şi Potenţiana, acestea fiind, alături de soţia sa Christina, principalele beneficiare ale donaţiilor testamentare.

Probabil, tocmai lipsa unui moştenitor pe linie masculină îl determină pe Nicolae senior să îi doneze lui  Nicolea junior, denumit în testament cu termenul de frater, titlul ereditar de greav al Ocnei Sibiului, precum şi numeroase moşii în afara Pământului regesc tam in partibus Transilvanis quam in regno Sclavonie.

Două documente sunt relevante pentru stabilirea gradului de rudenie ce îi legă pe cei doi Nicolae. Este vorba de actul emis în anul 1447, de către Ioan/Iancu de Hunedoara, prin care solicită capitlului de Alba-Iulia să-i introducă pe Nicolaus de Vyzakna, vicevoievodul Transilvaniei şi, prin el, pe alteri egregio Nicolao de eadem, frater suo patrueli, în posesia moşiei Boian (jud. Sibiu)[7]. Este unul dintre puţinele izvoare în care apare specificată relaţia de familie existentă între cei doi, prin sintagma frater patruelis fiind desemnat fie vărul, fie nepotul pe linie paternă (nepot de frate). Că este vorba de nepotul lui Nicolae senior, o confirmă şi documentul din  anul 1480,  prin care regele Mathia Corvinul solicită voievodului  Transilvaniei să rezolve cererea lui Franciscus, fiul lui Nicolae junior, privind jumătatea moşiei Albeşti, donată de către Nicolae senior  dominicanilor din Sighişoara şi în care acesta figurează drept  alter Nicolaus, frater progenitoris ipsius exponentis (id est Franciscus) maior natu[8]. Considerăm că formula frater progenitoris ipsius este relevantă pentru a recunoaşte că, Nicolae senior este frate cu bunicul lui Franciscus, de unde rezultă că Nicolae junior (tatăl lui Franciscus), este nepot al vicevoievodului.

b) Schoren Jacob magister civium cum uxore sua Anna

Jacobus magister civium este atestat documentar, în această calitate, între anii 1449–1453 şi 1459–1462.  Reţinem ca fiind mai semnificative, documentul din 13 iunie 1449, în  care reprezentanţii celor Şapte Scaune Săseşti, printre care figurează şi Jacobus, confirmă un act mai vechi privind ordinea breslelor la procesiunea organizată cu prilejul sărbătorii Corpus Christi; actul din 29 august 1449, prin care sfatul oraşului adevereşte vânzarea unei case (ce i-a aparţinut) capitlului de Sibiu şi cel din 3 februarie 1453, în care Jacobus, alături de Nicolaus de Vyzakna, de comes Johannes Lemmel iudex regius, obţine întărirea vechilor privilegii săseşti,  din partea regelui Ladislau al V-lea.

c) Oswaldus magister civium cum uxore sua Anna

Wenczel Oswaldus de Alţâna apare confirmat începând cu anul 1439, drept civis al oraşului Sibiu, în 1440, ca iuratus, iar din anul 1453, în calitate de magister civium, funcţie pe care o deţine până în 1459.

Împreună cu Nicolaus de Wagio, fiul lui Mathias Baldi (comitele cămării de sare din Ocna Sibiului) şi Christopherus Italicus de Florencia preia, în anul 1456, administraţia cămării monetare şi miniere din Sibiu.

El este membru şi al confreriei Corpus Christi din Sibiu, potrivit documentului din 2 octombrie 1460, în care circumspectus vir Oswaldus pridem Cybiniensis magister civium, figurează între confraţii aceştia[9].

d) Magister Thomas cum uxore sua Anna

G. Seivert consideră că magister Thomas nu poate fi decât Thomas Altemberger, una dintre personalităţile marcante ale istoriei săseşti medievale, care a îndeplinit funcţia de magister civium a oraşului Sibiu, aproape 20 de ani, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1470-1490,  în 1481 cumulând şi funcţia de jude regal[10].

Din Registrele de socoteli ale oraşului reiese că este, în această perioadă, al doilea om din Sibiu din punct de vedere al veniturilor sale, provenite în mare parte din investiţii miniere, el deţinând, la un moment dat, şi funcţia de camerarius al cămării din Sibiu. Prin întreaga sa activitate reuşeşte să ridice Provincia Sibiului la o mare înflorire economică şi importanţă politică. Ca un triumf personal, în data de 6 februarie 1486, primeşte din mâinile regelui Mathia Corvinul, la curtea regală din Buda, o nouă confirmare a Diplomei din 1224, sub formă de privilegiu solemn[11]. În anul 1481, la iniţiativa sa,  se realizează ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de Codex Altemberger, respectiv, o culegere de texte privind dreptul oraşelor germane.

Din testamentul său (1485) rezultă că prima sa soţie a fost Braxeda, fiica lui Oswaldus Wenczel, fostul magistru al oraşului, cu care are trei copii: Michael, Anna şi Thomas, la data redactării documentului fiind recăsătorit cu Affra de Ocna Sibiului, văduva lui Emeric de Bogath/Bogata (jud. Mureş). În acest context ne punem întrebarea, de ce în lista confreriei numele soţiei sale este Anna? Este puţin probabil să fie o greşeală de lectură datorată lui G. Seivert, ţinând seama că şirul membrilor laici este scris de aceeaşi mână  şi că apar cinci soţii care poartă acest nume, situaţie în care evaluarea comparativă (a modului de scriere a acestui nume) este posibilă.  Credem că este vorba de o eroare a scribului, care a inserat aceste nume şi, care în loc de Affra, a notat Anna.

Acest personaj foarte puternic, chiar despotic, potrivit aprecierii lui G. Seivert, moare la Buda în prima parte a anului 1491. Testamentul său este printre puţinele acte de acest fel, care nu conţine nici o dispoziţie pro salute animae. Din această perspectivă, înscrierea în confreria capitlului, făcută fie in articulo mortis, fie post mortem de către urmaşii săi, apare ca un ultim gest salvator/reparator  pentru  asigurarea mântuirii veşnice.

e) Dominus Jacobus magister civium

Identificarea lui dominus Jacobus ridică numeroase probleme şi rămâne sub semnul incertitudinii. Faptul că este precedat de apelativul dominus denotă că acest personaj se bucură de o înaltă consideraţie, în lista laicilor doar patru membri fiind apreciaţi în acest fel. Din punct de vedere cronologic trebuie să ne circumscriem secolului al XV-lea şi primei jumătăţi a celui următor, toţi membrii laici fiind atestaţi în acest interval. Din această perspectivă, identificarea lui dominus Jacobus cu Jacob Hentzmanisse, primul magister al oraşului Sibiu, din veacul XIV, o remarcabilă personalitate, este puţin probabilă.

Dominus Jacobus trebuie căutat în lungul şir al magiştrilor oraşului, numiţi Jacob, care, pe tot parcursul veacului XV, apar în documente fără un cognomen, ceea ce îngreuneză foarte mult identificarea lor. Pornind de la supoziţiile lui G. Seivert, optăm pentru două personalităţi, respectiv Jacobus Sachs, atestat ca magister civium sau  proconsul la cumpăna secolelor XIV-XV, şi, Jacobus, magister al oraşului, în primele decenii ale veacului XV, căruia, în anul 1444, i  se atribuie de către Îoan/Iancu de Hunedoara cameram et cusionem monetae regalis in civitate Cibiniensis[12].

f) Dominus Johannes Lulay quondam judex regius civitatis Cibiniensis et camerarius  unacum uxore ejus Clara

Ascensiunea  lui Johannes Lulay, atestat în anii 1492-1494 ca notar al oraşului Sibiu, activitate care necesita o pregătire intelectuală deosebită, este remarcabilă, ţinând seama că, în scurt timp, devine proprietarul unei averi impresionante. Jude al scaunului Sibiu (1504–1506), jude regal al oraşului Sibiu (1507), magister al aceluiaşi oraş în anii 1513–1514, comite al saşilor[13], el deţine mult timp şi funcţia de comite al cămării din Sibiu, fiind unul dintre cei mai activi întreprinzători în domeniul exploatărilor miniere (aur şi argint) din Transilvania. În lista confreriei figurează cu cea de-a treia  soţie, Clara Thabiassy, fiica greavului de Aţel care, după moartea lui  J. Lulay (1521), se recăsătoreşte cu Markus Pempfflinger, îndârjitul partizan al Habsburgilor, în perioada imediat următoare anului 1526.

g) Dominus Paulus Remzer magister civium civitatis Cibiniensis, Anna uxor eius

Adeverit ca magister al oraşului în anii 1506-1507, iar în calitate de jude al scaunului Sibiu, în anul 1503. În 1522 mai figurează pentru scurt timp ca magister al urbei, în data de 29 august a aceluiaşi an,  fiind  deja răposat[14].

h) Jacobus Sneyder magister civium cum uxore Anna

Jacobus Sartoris, Szabo sau Medwischer este magister al oraşului în anii 1500-1503, 1505, 1510, 1514–1515 şi după moartea lui Paulus Remzer, din  1522 până în 1523[15]. El apare ca membru şi al confreriei capitlului de Sebeş, alături de soţia sa Gertruda, şi, dacă nu avem de-a face cu o greşeală de consemnare, în unul dintre cazuri, reiese că a fost căsătorit de două ori. 

g) Nicolaus Proll cum uxore sua

Este de origine italiană; tatăl său, Zanobius Italicus de Florencia, prin căsătoria sa cu Anna, fiica lui Nicolaus Zaz, comite de Sebeş, a reuşit să-şi asigure alianţe influente cu familii importante din rândul patriciatului transilvan.

Nicolaus Zanobii, care poartă şi numele german de Proll, este foarte activ în exploatarea metalelor preţioase din Transilvania  (Munţii Rodnei), domeniu în care, la un moment dat, colaborează cu Johannes Lulay  (ca asociat) şi,  de asemenea, în valorificarea sării, în calitate de comite al cămării pentru întreaga Transilvanie.

Spre sfârşitul vieţii sale îndeplineşte funcţiile de jude al scaunului Sibiu (1494–1495) şi de magister al oraşului (1498–1499). Moare în anul 1499, fiind înmormântat în biserica parohială din Sibiu. Moştenitorii săi, respectiv copiii fratelui său Antonius, sunt reprezentaţi până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în pătura conducătoare locală. Văduva sa, Elisabeta, devine prima soţie a lui Johannes Lulay.

h) Anthonius Proll cum uxore

Frate al lui Nicolaus, cu o existenţă mai puţin cunoscută; în anul 1496 îl regăsim atestat în Registrul de socoteli al oraşului Sibiu[16].

i) Georgius Hecht cum uxore

Acesta este un reprezentant tipic al patriciatului întreprinzător: negustor, cu legături comerciale până în Turcia, el este activ şi în mineritul metalifer şi administrarea vămilor. În anii ’70 ai  veacului  XV, devine membru în sfatul oraşului, pentru ca, din 1491–1492, să deţină funcţia de magister civium până la sfârşitul vieţii (1496)[17].

În pofida succeselor pe tărâm economic, care asigură fiilor săi, Johannes (baccalaures al universităţii din Viena), Michael şi Nicolaus, o avere impresionantă, ce permite familiei exercitarea influenţei în oraş vreme de încă un secol, Georgius Hecht a rămas în istorie, în primul rând, ca miles aureatus al războaielor cu turcii. Aceasta deoarece numele lui e legat de două victorii împotriva otomanilor: cea de la Câmpul Pâinii (1479), unde a condus o trupă de 600 de cavaleri şi cea  de la Turnu Roşu (1493). 

j) Magister Michael cum uxore

Potrivit opiniei lui G. Seivert este vorba de Michael  Altemberger, unul dintre fiii lui Thomas. Atestat în anul 1507 ca jude regal, în 1511 ca magister civium şi în 1514 ca notar al oraşului[18], el reprezintă adesea interesele comunităţii săseşti la congregaţiile nobiliare ale voievodatului.

k) Laurentius Hoen judex regius condam cum uxore Anna

 Laurentius Hoen (Kakas) este, probabil, fiul lui Ladislaus Hoen, următorul membru înseriat în lista confreriei; deţine funcţia de jude regal în anii 1488–1490, 1492–1499[19]   şi 1500–1507.

l) Ladislau Hoen judex regius cum uxore Agnetha

Ladislaus Hoen (Hähnlein, Kakas sau Parvus) este atestat în 1452 ca han al oraşului Sibiu, în anii  1457, 1459–1462, ca jude al scaunului, în 1463–1466, ca magister civium, iar între 1467–1480, în calitate de jude regal[20].

m) Petrus Wolf  magister civium cum uxore Maria

Petrus Wolf (Farkas) este atestat ca han al oraşului în anii 1505, 1507 şi 1508, jude al scaunului în 1509–1510, magister al urbei în anii 1519–1521 şi 1526, şi membru al magistratului (1529)[21]. Prezenţa sa în confreria capitlului apare ca un fapt insolit deoarece, afirmă G. Seivert, Petrus Wolf este cunoscut, alături de Markus Pempflinger, ca un susţinător dinamic al Reformei. Or, apartenenţa sa la o asociaţie religioasă catolică, menită să asigure mântuirea veşnică, pune sub semnul îndoielii sinceritatea “convingerilor” sale luterane.

n) Georgius Sneyder magister civium cum uxore Barbara

 Ultimul pe lista laicilor, Georgius Sneyder (Szabo) figurează ca jude al scaunului Sibiu în anul 1472 şi ca magister al oraşului în 1492, 1496 şi 1497. În 1485, an în care este atestat ca vitricus al bisericii parohiale din Sibiu, face o substanţială donaţie pro honore dei et animarum salute. Este vorba de 42 iugăre de pământ arabil, 2 iugăre de vie, un fânaţ, o grădină, două heleşteie şi o casă, cedate pentru instituirea unui altarist care să oficieze, în exclusivitate, la altarul Sf. Fecioare Maria de Recanati;  dreptul de patronat asupra acestei fundaţii urma să revină,  după moartea sa,  sfatului orăşenesc[22].

Făcând o retrospectivă a membrilor laici, constatăm că cele mai de seamă şi influente personalităţi ale oraşului Sibiu, din veacul XV, sunt prezente în confreria capitlului, fapt ce l-a determinat pe G.Seivert să constate că aceasta se bucura de o înaltă consideraţie în epocă.  Nu negăm importanţa confreriei capitlului de Sibiu şi importanţa ei în epocă, dar credem că prezenţa doar a unei elite din mediul laic (asemeni confreriei capitlului de Sighişoara) se datorează caracterului restrictiv al confreriilor clericale; constituite, în primul rând, pentru preoţii din capitlu, ele sunt deschise şi laicilor, dar, după cum o dovedesc şi exemplele din spaţiul european, doar membrii păturii privilegiate au acces la binefacerile spirituale ale acestora.

Încercând o sistematizare a datelor privind confreria capitlului de Sibiu, reţinem următoarele:

1) Este cea mai veche confrerie din Sibiu şi spaţiul transilvan, ale cărei începuturi datează din primele decenii ale secolului XIV, cu o continuitate până la finele veacului XVI. Este consacrată, asemeni celorlalte confrerii capitulare, Sf. Fecioare Maria.

2) Beneficiază de recunoaşterea autorităţii spirituale, dovadă stând şi numeroasele indulgenţe din partea scaunului apostolic.

3) Alături de membri clerici figurează şi cei laici, din secolul XV şi primele decenii ale celui următor, aceştia fiind reprezentanţii  elitei urbane.

4) Este o confrerie de rugăciuni, cu caracter funerar, al cărei rol se îndreaptă spre mântuirea sufletescă după moarte, prin rugăciuni specifice de comemorare; în acest sens, este ilustrativă formula sub care apar înscrişi membrii acesteia: Haec sunt nomina plurimorum defunctorum de fraternitate sedis Cibiniensis. Faptul că “fraţii” obişnuiesc să se întrunească pentru a-şi celebra morţii, reiese şi din Statutele capitlului din anul 1448,  în care se impune ca textul acestora să fie citit şi in qualibet congregatione fraterna qualem fratres in suis fraternitatibus ob salutem animarum celebrare consueverunt[23].

Studiul de faţă face parte dintr-o cercetare mai amplă, care urmăreşte reconstituirea fenomenului confraternal din Transilvania, pornind de la premisa că acesta se integrează fenomenului european, recuperarea istoriografică făcându-se în folosul, atât al istoriei sociale, cât şi al istoriei vieţii religioase.

---

[1] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt 1897, p. 81 (În continuare: Ub.)

[2] Gustav Seivert, Die Brüderschaft des heiligen Leichnams in Hermannstadt, în „Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde”, N.F., X/1872, 3. Heft, p. 315–319.

[3] Simbolurile specifice temei Arma Christi sunt: crucea, cununa de spini, giulgiul lui I. Christos, lancea, cuiul, zarurile, ciocanul, mormântul lui I. Christos etc. 

[4] Ub., I, p. 414. 

[5] Ub., VI, Bukarest, 1981, p. 219–220.

[6] Jacques Chiffoleau, L’usage obssesionel de la messe pour les morts à la fin du Moyen Age, în Faire croire. Modalités de la diffusion et de la réception des messages réligieux du XIIe au XVe siècles, Rome, 1981, p. 235–256.

[7] Ub., V, Bukarest, 1975, p. 202.

[8] Karl Fabritius, Urkundenbuch zur Geschichte des Kisder Kapitels vor der Reformation, Hermannstadt, 1875, p. 98.

[9] Ub., VI, p. 87–89.

[10] Georg Seivert, Chronologische Tafel der Hermanstädter Plebane, Oberbeamten und Notare, în “Archiv”, N.F., 12/1874, 2. Heft, p. 212.

[11] Gustav Gündisch, Thomas Altemberger, în „Taten und Gestalten”, I, Cluj-Napoca, 1983, p. 36.

[12] Ub., V, p. 135-136.

[13] Konrad G. Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln, Weimar, Wien, 1993, p. 245.

[14] Friedrich Zimmermann, Chronologische Tafel der Hermannstädter Plebane, Oberbeamten und Notare (1500–1884), în “Archiv”, N.F., XIX/1884, 3. Heft, p. 531–532.

[15] Ibidem, p. 532.

[16] Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, I. Band, Hermannstadt, 1880, p. 210.

[17] Konrad G. Gündisch, op.cit., p. 252.

[18] Friedrich  Zimmermann, op.cit., p. 532.

[19] Georg  Seivert, op.cit., p. 212–213.

[20] Ibidem, p. 211.

[21] Friedrich  Zimmermann, op.cit., p. 532.

[22] Ub., VII, Bukarest, 1991, p. 406.

[23] Ub., V, p. 237.