CERCETAREA ISTORICĂ PRIVIND VOIEVODATUL TRANSILVANIEI

 

Nicolae Edroiu

 

            Instituţia voievodatului Transilvaniei a preocupat istoriografia română cu deosebire în secolul al XX-lea, când şi baza documentar-istorică a cercetării era solid aşezată prin publicarea volumelor din marele corpus românesc de izvoare istorice medievale. Îndeosebi prin Seria C. Transilvania din colecţia de Documente privind istoria României (DIR) din anii 1950–1960), devenită apoi Documenta Romaniae Historica (DRH), în desfăşurare, i-a fost oferită cercetării istorice documentaţia esenţială referitoare la realităţile istorice din spaţiul intracarpatic din secolele XII–XIV. Realităţi care însemnau în primul rând organizarea acestui teritoriu românesc ca voievodat aflat în relaţii speciale cu regalitatea maghiară. Se impun, deasemenea, a fi menţionate cercetările arheologice desfăşurate sistematic după cel de al doilea război mondial în perimetrul centrelor fortificate ale primelor voievodate româneşti, din perioada secolelor IX–XI, multe dintre acestea devenite ulterior, după cucerirea lor de către Regatul Ungariei, în secolele XI–XII, cetăţi regale, dându-li-se acestora importante rosturi în organizarea administrativ-politică a teritoriului intracarpatin.

            În acest context istoriografic, un aport esenţial la studierea voievodatului Transilvaniei l-a avut istoricul Ştefan Pascu, concretizat în eforturi ştiinţifice deosebite, pe care dorim să le trecem în revistă acum. Ele au fost prefaţate de câteva cercetări anterioare, prin care s-a deschis în fapt calea acestor cercetări istorice.

 

*

 

            În perioada interbelică s-a dezvoltat la Cluj, în ambianţa creată prin întemeierea Institutului de Istorie Naţională în cadrul noii universităţi din principalul oraş al Transilvaniei, direcţia de cercetare a istoriei voievodatului transilvănean. Iniţiatorul ei a fost însuşi profesorul şi academicianul Ioan Lupaş, unul dintre întemeietorii Institutului de Istorie Naţională şi a Catedrei de Istorie veche a Românilor de la Universitate. Până atunci cercetările istoriografice săseşti/germane au vizat mai mult viaţa şi rolul comunităţilor săseşti după colonizarea lor în spaţiul transilvan şi mai puţin instituţia voievodatului ca atare, iar cele maghiare subordonau instituţia exclusiv regalităţii ungare, fără a-i discuta originile, care erau anterioare aşezării ungurilor în Europa şi constituirii statului de tipul regatului în Panonia. Cercetările istorice şi cele de slavistică, nu în ultimul rând din perimetrul istoriografic european, au documentat însă încă înainte de primul război mondial anterioritatea instituţiei voievodale şi existenţa de structuri politico-instituţionale de acest fel în spaţiul intracarpatic şi cel învecinat din vest, inclusiv în Câmpia Panonică, prin participarea elementelor romanice/româneşti şi slave vechi.

            Încă prin Lecţia de deschidere a Cursului de Istorie a Transilvaniei din 11 noiembrie 1919 rostit la noua universitate a Clujului, privind Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti^[1], şi apoi în Lecţia de introducere la cursul "Politica externă a Transilvaniei", ţinut studenţilor în istorie la 21 octombrie 1920, intitulată Individualitatea istorică a Transilvaniei, profesorul Ioan Lupaş demonstra particularităţile formei de organizare a teritoriului intracarpatic chiar după subordonarea lui regalităţii ungare, faptul că voievodatul a reprezentat cadrul autonom de viaţă al acestuia^[2]. Prin cercetările întreprinse de istoricul Ioan Lupaş erau reconstituite la o nouă dimensiune istoria instituţională^[3] şi realităţile istorice din voievodatul Transilvaniei în forma în care el fusese organizat în cadrele Regatului Ungariei, fiind prezentate mai întâi realităţile anterioare: cnezatele şi ducatele/voievodatele existente la venirea ungurilor în spaţiul învecinat. Principalele concluzii la care se ajunge prin studiile istoricului erau hotărâtoare pentru cercetările ulterioare: Voievodatul este particularitatea cea mai caracteristică a organizării politice a ţărilor române, neexistând diferenţe fundamentale între organizarea voievodală a Transilvaniei şi cea a Munteniei şi Moldovei. A existat o separaţie seculară între Voievodatul Transilvaniei şi Regatul Ungariei, după cum rezultă din analiza atribuţiilor voievozilor transilvăneni, şi din cea a competenţelor congregaţiilor voievodatului Transilvaniei^[4]. Era vorba de o instituţie românească, creaţie a civilizaţiei româneşti, aflată în permanentă legătură cu voievodatele de la sud şi est de Carpaţi, linie interpretativă inaugurată de I. Lupaş care va fi continuată de discipolii săi medievişti^[5].

            Astfel, în anii '30–40 ai secolului trecut istoricul Ioan Moga dezvolta această direcţie de cercetare, având câteva contribuţii notabile. Erau mai întâi prezentate pe larg consistenţa şi rolul elementului etnic românesc din spaţiul transilvan, dimensiunea lui numerică şi contribuţia economică, în baza documentaţiei istorice acumulată între timp^[6]. După notele critice la adresa unei istoriografii interesată politic^[7], cel care l-a urmat pe Ioan Lupaş la directoratul Institutului de Istorie Naţională din Cluj şi la catedra universitară a acestuia după 1945 dezvolta direcţia de cercetare a înaintaşului prin noi contribuţii^[8]. De altfel, numărul X pe anul 1945 al "Anuarului Institutului de Istorie Naţională" din Cluj-Sibiu, ultimul pe care l-a îngrijit directorul Institutului, Ioan Lupaş, era edificator, prin cele trei studii din deschidere, pentru direcţia de cercetare promovată de acesta în privinţa investigării istoriei Transilvaniei şi a voievodatului intracarpatic. Astfel, Ioan Lupaş publica studiul privitor la Fazele istorice în evoluţiunea constituţională a Transilvaniei, în fapt textul unei conferinţe susţinută în februarie 1944 la Cercul Juridic Transilvan din Braşov^[9], în care erau distinse mai întâi faza prenatală a statului transilvan (până în a doua jumătate a secolului al IX-lea) şi apoi faza ducatelor şi a voievodatului transilvan (secolele IX–XVI); aceasta era pe larg dezbătută în studiul următor datorat lui Ioan Moga intitulat Voievodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări istorice, la bază stând textul Lecţiei de inaugurare a Cursului de Istoria Transilvaniei rostit în faţa studenţilor în istorie de la Universitatea Cluj-Sibiu la 1 decembrie 1942.

            Cel de al treilea studiu anunţa un alt istoric al instituţiei voievodatului transilvan, care avea să fie Ştefan Pascu^[10].

            În acelaşi timp erau investigate aspectele principale referitoare la voievodatul Maramureşului, prin cercetările lui Alexandru Filipaşcu^[11], care aduceau unele puncte de vedere la cunoaşterea lui, acestea fiind net depăşite, ulterior, din punct de vedere ştiinţific şi al metodologiei de abordare, de Radu Popa, care va introduce, în esenţă, argumentul arheologic în câmpul dezbaterii prin teza sa de doctorat privind Þara Maramureşului, care analiza şi cnezatele româneşti maramureşene care au premers forma de organizare voievodală a teritoriului şi apoi au constituit componentele lui^[12]. Rămâne semnificativă străduinţa de abordare istoriografică a instituţiei Voievodatului Maramureşului sincronic cu dezbaterea celei privind Voievodatul Transilvaniei, originate în acelaşi mediu românesc.

 

*

 

            Cele dintâi preocupări ale istoricului Ştefan Pascu asupra instituţiei voievodatului survin în timpul cercetărilor sale din Italia, din perioada cât a fost membru al Şcolii Române din Roma. La solicitarea profesorului său, Ioan Lupaş, a cercetat registrele papale în vederea stabilirii autenticităţii Diplomei Cavalerilor Ioaniţi din 1247. Era vremea când originea şi caracterul românesc al instituţiilor cnezatului şi voievodatului era contestată de o istoriografie învecinată interesată în cel mai înalt grad să-şi asigure cu orice preţ stăpânirea politică şi militară în regiune, în pofida realităţilor istorice şi a celor etnodemografice şi statistice. În dreptul anului 1250 textul diplomei ioanite, în care erau menţionate instituţiile respective în spaţiul românesc sud-carpatic, se găsea introdus în registrul respectiv.

            Din aceste cercetări a rezultat volumul publicat de tânărul istoric după revenirea în ţară, prin care erau aduse notabile Contribuţiuni documentare la istoria românilor în secolele XIII–XIII^[13]. Ele sunt bazate pe informaţiile istorice conţinute de registrele pontificale: Regesta Vaticana (pentru anii 1198–1403), Regesta Avinionensia (1305–1394), Regesta Lateranensia (1389–1403), pe alte manuscrise din Biblioteca Apostolica Vaticana şi dădeau ştiri despre formele de organizare politico-instituţională şi bisericească ale românilor transilvăneni pentru secolele respective. Cercetarea istorică era astfel aşezată treptat pe terenul sigur al documentaţiei istorice irefutabile.

            Aceste cercetări erau continuate, în noul context istoric, prin abordarea mişcărilor sociale din Transilvania voievodală^[14]. Apărea străduinţa de a lărgi aria de investigare ştiinţifică a istoriei voievodatului transilvan, subliniindu-se  acum necesitatea de a se acorda mai multă atenţie elementelor de jos ale societăţii, "care prin numărul, şi deci prin importanţa lor economică şi socială, constituia însăşi baza vieţii de stat"^[15].

            Răscoala de la Bobâlna din anii 1437–1438 avea să fie în continuare o preocupare a istoricului, acesteia dedicându-i mai multe studii şi o monografie apărută în două ediţii în anii 1957 respectiv 1963^[16], cu o ediţie în limbile germană şi franceză din 1964^[17], în care era prezentată starea ţărănimii şi evoluţia iobăgiei până în preajma primei marii răscoale ţărăneşti din cuprinsul voievodatului Transilvaniei.

            Rezultatele mai vechi şi cele proprii referitoare la istoria voievodatului Transilvaniei le găsim sintetizate de istoric în capitolele respective din tratatul academic de Istoria României apărut în anii 1960–1964. Era realizată o amplă frescă a evoluţiei istorice a societăţii transilvănene şi instituţiei voievodatului, de la cristalizarea raporturilor feudale şi apariţia primelor formaţiuni politice în secolele IX–X şi până la intrarea sub dominaţie otomană la mijlocul secolului al XVI-lea^[18].

            Problematica respectivă era tratată şi în sinteza complementară Din istoria Transilvaniei, apărută în trei ediţii între anii 1960–1963^[19] şi într-o ediţie maghiară.

            De numele istoricului Ştefan Pascu este legată însă cea mai amplă reconstituire ştiinţifică a istoriei Voievodatului Transilvaniei. Cele patru volume apărute la Editura Dacia din Cluj-Napoca între anii 1971–1989, primul în două ediţii în ani succesivi^[20], tratau pe larg istoria şi instituţiile acestuia, viaţa politică derulată în cuprinsul voievodatului transilvan, în Banat şi Părţile Vestice, care au gravitat înspre acesta. Subliniind importanţa procesului de formare a statelor medievale româneşti, în care se încadra şi formarea Voievodatului Transilvaniei, istoricul îşi anunţa intenţia, în Cuvântul înainte la primul volum, de a trata materia în două volume: istoricul voievodatului transilvan, formarea şi organizarea lui, până la mijlocul secolului al XIV-lea, şi apoi, într-un al doilea, de la mijlocul secolului al XIV-lea până la transformarea Voievodatului în Principat.

            Cercetările efectuate între timp - din 1971/72 până în 1979, când apărea cel de al doilea volum - au impus lărgirea considerabilă a tratării problematicii. Astfel, după cadrul istoric mai larg urmărit până la mijlocul veacului al XIV-lea, când se constituiau şi celelalte două voievodate româneşti de la sud şi est de Carpaţi, cu care a stat în permanentă legătură, erau înfăţişate detaliat, în cel de al doilea volum, habitatul şi populaţia, probleme de interes major pentru istoria Transilvaniei voievodale, iar în cel de al treilea relaţiile şi structurile social-economice şi social-juridice (proprietatea, clasa feudală, ţărănimea, orăşenimea şi oraşele, minerii şi mineritul, mişcările sociale), precum şi instituţiile social-politice şi social-juridice (cnezi-cnezate, voievozi-voievodate, crainici-crăinicii).

            În sfârşit, în cel de al patrulea volum, apărut 1989, trata organizarea politico-administrativă a voievodatului transilvan, a justiţiei, armatei şi bisericii, cultura şi viaţa politică în secolele XIV–XVI. Dezvoltările prin reluare au însemnat şi aduceri de precizări noi, pe măsură ce materia tratată era amplificată în scopul realizării acestei impresionante reconstituiri istoriografice a istoriei unei instituţii de însemnătatea celei pe care o avea Voievodatul Transilvaniei.

            Astăzi putem afirma că în problematica Voievodatului Transilvaniei Profesorul şi Academicianul Ştefan Pascu a creat o adevărată şcoală istorică, fiind numeroşi discipolii care îi continuă cercetarea ştiinţifică în planul arheologiei, al instituţiilor, evoluţiei demografice şi a habitatului, al istoriei sociale şi culturii. Repertorii arheologice şi volume de documente medievale transilvănene continuă să apară pe direcţiile stabilite şi urmate de Întemeietor, precum şi studii, monografii istorice care îi duc mai departe eforturile ştiinţifice pe care vreme de o jumătate de veac Istoricul le-a consacrat unei problematici de o asemenea importanţă pentru istoria naţională şi deopotrivă cea europeană.