IN  MEMORIAM

            Într-o zi posomorâtă de început de noiembrie a anului 1998 a părăsit această lume o personalitate care, pentru decenii, fusese emblematică învăţământului universitar şi ştiinţei istorice a ţării.

            Vreme de şaizeci de ani, profesorul, istoricul, academicianul Ştefan Pascu şi-a ilustrat vocaţia printr-o neobosită şi valoroasă activitate.

După promovarea licenţei la Universitatea din Cluj, şi-a adâncit pregătirea de speicalitate printr-o fructuoasă perioadă de studii la Roma. A revenit, după trei ani, la catedra şi la Institutul de Istorie Naţională, ambele aflate atunci, temporar, la Sibiu.

            A urmat, an cu an, suita impresionantă de studii, articole şi cărţi, ajunse în final la peste o mie. Încă de la cele dintâi şi-a  atras aprecierea profesorilor săi, din rândul cărora a avut o veneraţie aparte pentru Ioan Lupaş. În timp cam de trei decenii, Ştefan Pascu a străbătut întregul parcurs al ierarhiei universitare; a fost ales membru-corespondent şi membru titular al Academiei Române, preşedinte al secţiei istorice a acesteia, a ocupat funcţiile de şef de catedră, decan al Facultăţii de Istorie, Rector al Universităţii din Cluj, director al Institutului de Istorie al Academiei, toate acestea asociate în permanenţă cu prezenţa sa în publicistică, la manifestaţii culturale şi ştiinţifice pe plan local, naţional şi mondial. Meritele lui s-au bucurat de recunoaştere internaţională pe întreg continentul, până pe îndepărtatul ţărm lusitan şi chiar dincolo de Atlantic.

            Evocăm aici nu atât articulaţiile singulare mult prea bine cunoscute din care s-a alcătuit impunătoarea operă a magistrului, ci o sinteză a valorilor fundamentale pe care le-a cultivat prin operă, ca şi prin întinsele disponibilităţi ale fiinţei sale: valori care le rămân exemplare celor formaţi de el - urmaşii pe traiectul său spiritual.

            Acad. Ştefan Pascu şi-a iubit profesiunea. A iubit-o cu o pasiune calmă, neabătută, pe care n-a exprimat-o prin efuziuni răsunătoare, ci printr-o convieţuire intimă cu ea, printr-o trăire a ei în toate fibrele cugetului şi simţirilor sale. De aci, pilduitoarea lui asiduitate, prezenţa zilnică în cabinetul de lucru, de la primele ore ale dimineţii, înaintea multor altora; de aci lumina care, singură, până târziu spre noapte, mai lucea doar la geamul său din clădirea Institutului de Istorie. Într-un înţeles simbolic, dar exprimând o indelebilă realitate, am spune că această lumină continuă, nevăzută, să ardă mai departe...

            Adagiul antic “Nulla dies sine linea” i-a fost călăuzitor conduitei, religiei sale a muncii.

            Prin profesiunea de istoric, precum şi printr-o înzestrare sufletească nativă, acad.Ştefan Pascu şi-a iubit, cum puţini alţii, poporul şi ţara. În aceasta a pus

într-adevăr şi multă şi nobilă pasiune. Dar nu una iscată dintr-o pornire subiectivă, nu din dorinţa ostentaţiei sentimentului, ci din convingerea de nezdruncinat că apără în faţa judecăţii lumii cauza dreaptă a unui popor mult şi multă vreme urgisit, ameninţat întruna de lănci otrăvite care încercau să-i rănească şi să-i ucidă destinul abia înfiripat.

            Din aceste două finalităţi majore ale gândurilor şi sentimentelor sale, cărora le-a alăturat calda dragoste pntru familie, a izvorât apropierea sa de studenţi, de colaboratori, de oameni, dăruirea neprecupeţită pentru tot ce-i părea a fi bun şi drept.

            A avut harul de a şti cum să stimuleze şi să organizeze pe cei din jur. O făcea fără severitate, în pofida marii autorităţi de care se bucura, ci numai cu o blândeţe ce-i era proprie; ea nu însemna spirit concesiv, lipsă de fermitate: îi creiona o formă specifică a capacităţii de persuasiune.

            Aceleaşi calităţi le-a pus în valoare în coordonarea unor mari lucrări colective, elaborate sub egida Secţiei istorice a Academiei Române.

            Viaţa i-a fost lungă, bogată în împliniri şi satisfacţii. Nu i-au fost însă cruţate nici loviturile, nici nerecunoştinţa din partea multora de la care ar fi avut motive să spere într-o cu totul altă atitudine faţă de el.

            Din depărtarea tărâmului senin al împăcării cu sine şi cu alţii, înţelepciunea sa răspunde tuturora cu laconica înţelepciune a sentinţei evanghelice: “Quo judicio judicabitis, judicabimini”.

            În spiritul unui adânc meditat respect şi al unei statornice admiraţii, cei chemaţi să-i continue opera - discipolii şi colaboratorii din Institutul de Istorie căruia i-a fost atât de devotat - sunt conştienţi că din strădania sa, la fel ca din a noastră, a tuturora, timpul şi posteritatea vor alege, după criterii pe care n-avem cum să le mai punem în cumpănă, realizările durabile ale investiţiilor sale spirituale, lăsând mai în umbră pe altele.

            Omagiindu-le pe toate, cât şi în chip de angajare fermă de a continua drumul trasat de marele magistru, Institutul de Istorie “George Bariţ”, sub semnăturile membrilor săi şi ale mai multor personalităţi reprezentative ale mişcării istorice româneşti, precum şi toţi cei care l-au cunoscut şi l-au stimat, păstrându-i neştearsă amintirea, îi dedică suita de studii din acest volum al Anuarului Institutului al cărui mentor a fost.

Acad. Camil  Mureşanu