GEORGE BARIŢ DESPRE ÎNTEMEIEREA

BISERICII ROMÂNE UNITE

 

Remus Câmpeanu

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

În studiile sale de istorie confesională[1], Bariţ s-a arătat reticent faţă de orice formă de prozelitism care a pigmentat trecutul societăţii româneşti, dar, fără a-şi apăra propria confesiune, respectiv cea catolică, a manifestat o mare aversiune mai cu seamă faţă de presiunile calvine ce i-au împins pe „toleraţi” într-o situaţie socio-politică, economică şi spirituală greu de suportat. În acest sens, în materialul intitulat Catehismul calvinesc impus clerului şi poporului românesc sub domnia principilor Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea, autorul producea o cascadă de dovezi, pe care le aducea în sprijinul ideii potrivit căreia protestanţii i-au persecutat mai rău pe ortodocşi decât catolicii. Cu deosebită patimă, el exagera pierderile suferite de „toleraţi” prin calvinizare şi vehicula cifre exagerate în ceea ce privea procesul de maghiarizare a etniei majoritare, trecând, totodată, cu vederea aportul pozitiv al Reformei la evoluţia culturii române şi evitând să se refere la traducerea cărţilor bisericeşti ca la o iniţiativă ce a pus piatra de temelie a limbii literare şi a stimulat coeziunea culturală. Istoricul explica, oarecum naiv, preluarea rapidă a Reformei de către Stările ardelene prin apelul la trăsăturile etnice ale maghiarilor (un popor nordic, preciza el, cu predilecţie pentru un ceremonial religios mai sobru şi mai puţin costisitor), însă, cu toată critica adusă protestanţilor, nu ierta nici credinţa răsăriteană pentru incapacitatea ei de a bloca ofensiva calvină. În optica sa, ura dintre „greci” şi „latini”, indolenţa Fanarului şi mentalitatea nesănătoasă, indusă de stăpânirea otomană, argumentau excesiva toleranţă, dezordinea şi moliciunea ierarhiei ortodoxe[2].

Spre deosebire de alţi uniţi din generaţia sa, precum Bărnuţiu, Maiorescu, Treboniu Laurian sau Papiu Ilarian, care au criticat excesiv Unirea religioasă, compătimind soarta ortodocşilor ardeleni, Bariţ, deşi nu s-a erijat în avocat al catolicizării „valahilor”, a dat dovadă de mai multă exigenţă în a stabili locul religiei „greceşti” în istoria românilor şi în a-i estima valenţele naţionale. În articolul Confesiunile religioase în politică şi în viaţa naţională, el sublinia că ar fi fost o fabulă să se creadă că biserica orientală, clerul ei şi patriarhul Constantinopolului ar fi favorizat cândva întemeierea aşa-numitelor biserici naţionale. Din contră, „grecii”, ca şi papii de-altfel, s-au străduit să împiedice, pe cât a stat în puterile lor, cristalizarea structurilor ecleziastice etnice şi le împiedicau, în continuare, şi atunci. Nu răsăritenii, specifica autorul, ci mai degrabă reformaţii au început să dea viaţă bisericilor naţionale, în adevăratul înţeles al cuvântului. În ceea ce îi privea pe „toleraţi”, ei, din nefericire, au căzut sub influenţa viţei slave şi, mai ales în teritoriile unde s-au aflat mai vârtos amestecaţi cu sârbii, au fost infectaţi de confesionalismul lor, hrănit de bizantini şi prea adesea metamorfozat în „bigoterie” şi în fanatism. Au fost aşadar destui, constata Bariţ cu amărăciune, care s-au îngrijit ca „valahii” să fie dominaţi pe parcursul secolelor de o întunecime aproape absolută[3]. Se poate sesiza că, deşi emise de pe aceeaşi poziţie anticonfesională caracteristică generaţiei paşoptiste, judecăţile sale justificau în bună măsură aderarea românilor la Biserica Romei şi transferau unele dintre păcatele atribuite de numeroşi autori ai epocii Bisericii Unite pe seama Bisericii Ortodoxe, cu o detaşare pe care multe personalităţi greco-catolice ardelene, legate prin carierele lor de mediul extracarpatic, nu puteau să o manifeste.

Că românii nu aveau vreo altă şansă de a evita persecuţiile religioase decât catolicizarea, reiese şi din excelentul său studiu Biserica românească în luptă cu reformaţiunea[4]. Coborându-şi aici analiza până în epoca disputelor generate de infiltrarea protestantismului în Transilvania, autorul şi-a construit expunerea pe contribuţiile documentare şi investigaţiile lui Vasile Pop, Treboniu Laurian, Andrei Şaguna, Micu-Moldovan şi, cu deosebire, Timotei Cipariu, ale cărui informaţii masive, cumulate în Acte şi fragmente latine româneşti şi în Arhiva pentru filologie şi istorie, le-a apreciat foarte mult şi le-a exploatat din plin[5]. Pe lângă aceste surse, a fructificat date din Cronica lui Şincai, din manuscrisul lui Petru Bod, din consemnările lui Bethlen Farkas, din colecţia de articole dietale ale lui Kemény József (copiate parţial de Ştefan Moldovan), din lucrarea lui Fiedler şi din sinteza Erdélyország története a lui Szilágyi Sándor şi a folosit textul Approbatae-lor.

Cercetarea intitulată Biserica românească în luptă cu reformaţiunea impresionează din mai multe motive. În primul rând, datorită bogăţiei şi varietăţii surselor (e drept, multe edite), care situau, în general, demersurile lui Bariţ în fruntea investigaţiilor de istorie confesională din vremea sa. Apoi, pentru că -spre deosebire de Bărnuţiu, Maiorescu, Treboniu Laurian, Papiu Ilarian şi mulţi alţii- autorul extrăgea Unirea religioasă din „galantarul” argumentelor istorice menite a justifica poziţiile antimaghiare, adoptate în epocă de o parte consistentă a intelighenţiei române din Ardeal, desprinzând-o din ambientul discursului revoluţionar paşoptist şi plasând-o în locul ei firesc, adică printre acele problematici ale trecutului nostru de care specialiştii oneşti ar fi trebuit să se apropie cu detaşare şi imparţialitate. Studiul depăşea clişeele istoriografice raportate atunci tematicii transferului confesional şi prin aceea că refuza să definească opţiunea „toleraţilor” de a se catoliciza ca variantă amăgitoare de evitare a persecuţiilor protestante, demonstrând că nu a fost vorba de o soluţie nefericită, ci de unica soluţie viabilă pentru „valahi”, în împrejurările politico-sociale de la interferenţa veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Mai mult decât atât, sublinia Bariţ, credinţa romană nu s-a răspândit printre români numai datorită spaimei lor faţă abuzurile calvine, ci şi din cauza slăbiciunilor regretabile ale Bisericii Ortodoxe, reflectate în incapacitatea ei de a se fi situat, pe parcursul evului mediu, în interesul şi în apărarea neamului. Era o constatare reală, pe care, în genere, autorii paşoptişti de confesiune greco-catolică -şi, desigur, nu numai ei- au evitat să o exprime, pentru a nu tulbura, supărându-i pe ortodocşi, solidaritatea naţiunii şi pentru că ea contrazicea imaginea atât de mobilizatoare din perspectivă revoluţionară a Unirii religioase ca şi creaţie a „ungurilor cei mişei”.

Nici în alte materiale ale sale consacrate raportului dintre „toleraţi” şi autorităţile calvine în principatul medieval al Transilvaniei, Bariţ nu a pus starea critică a bisericii „greceşti” de la finele evului mediu doar pe seama persecuţiilor protestante. Spre exemplu, în studiul intitulat Biserica românească din Transilvania şi Biserica reformată, deşi acorda atenţia cuvenită substanţialelor imixtiuni calvine în spiritualitatea etniei majoritare (pe care le trecea în revistă cu migală, ataşându-le chiar o prezentare a Reformei încă de la data transformării ei în credinţă receptă), autorul adăuga că eforturile protestanţilor de a-i câştiga pe români de partea bisericii lor s-au soldat cu rezultate minime şi nu au lăsat o amprentă de durată asupra evoluţiei religiei „tolerate”. Nu acelaşi lucru se putea însă spune, completa el, despre infiltrarea masivă a grecilor şi sârbilor în structurile ecleziastice româneşti, pe filieră ortodoxă, un fenomen nefast şi dificil de neutralizat, pe care asumându-şi-l, biserica „valahilor” s-a văzut nevoită să plătească un tribut extrem de greu. În raport cu daunele provocate de ierarhia ortodoxă străină care a prins cheag pe meleagurile noastre, Unirea religioasă, fundamentată pe interesele comune ale suveranului şi ale etniei române, a avut numai efecte naţionale benefice. Pentru că a conservat ritul, canoanele, calendarul şi sărbătorile tradiţionale, noua confesiune i-a atras pe răsăritenii din Ardeal, prefigurându-le, totodată, câteva perspective politice[6].

Într-o serie de alte articole, Bariţ respingea, de asemenea, argumentele celor ce contestau meritele istorice ale Bisericii Unite şi îndreptăţirea catolicizării, opunându-le „păcatele” ortodoxiei şi neputinţa manifestată de „legea” veche în a asigura coeziunea socio-politică şi spirituală a neamului. În fond, preciza el, clerul şi credincioşii răsăriteni din Transilvania, în frunte cu Atanasie Anghel, au optat pentru Biserica Romei tocmai pentru a scăpa de nedreptăţile împotriva cărora ierarhia ortodoxă nu a reuşit să-i protejeze, dar pe care împăratul a promis că le va înlătura. Chiar dacă făgăduielile suveranului nu s-au împlinit în întregime, cine ar fi putut contesta, se întreba autorul, urmările pozitive în plan religios şi cultural-naţional ale transferului confesional? Anihilarea presiunilor calvine, accesul tinerilor români la instruire, posibilitatea frecventării reputatelor şcoli ale Romei (unde studioşii noştri şi-au însuşit nu numai învăţătura teologică, ci şi argumentele necesare susţinerii revendicărilor naţionale) etc. constituiau avantaje evidente, pe care, menţiona Bariţ, nici un autor de bună credinţă nu le putea omite atunci când se referea la Unirea religioasă[7]. Erau, desigur, consideraţii generale cu caracter de permanenţă în istoriografia greco-catolică, dar reluate atunci, într-o epocă în care atmosfera revoluţionară şi greşelile liderilor blăjeni proiectaseră asupra procesului aderării „toleraţilor” la Biserica romană o lumină nefavorabilă, ele aveau o cu totul altă rezonanţă şi consistenţă.

Dincolo însă de paravanul aprecierilor de ansamblu asupra Unirii religioase, destinate, în mod firesc, publicului larg care îi urmărea cu interes activitatea publicistică, Bariţ a rămas toată viaţa un cercetător profund al începuturilor Bisericii Greco-Catolice. Măsura maximă a capacităţii sale de a investiga acest subiect şi-a dat-o în cunoscuta sa sinteză Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă[8], în care, din dorinţa de a nu afecta calitatea travaliului depus, s-a limitat, după cum reiese chiar din titlul lucrării, la a fixa punctul de pornire al sondajului său într-o epocă situată cu doar câteva decenii înaintea catolicizării „valahilor”.

E din nou de menţionat faptul că, în paginile referitoare la presiunile calvine asupra răsăritenilor din Ardeal incluse în sinteza Părţi alese din istoria Transilvaniei, Bariţ a păstrat structura excelentului său studiu Biserica românească în luptă cu reformaţiunea, elaborat cu aproape un deceniu şi jumătate înainte, operând doar pe alocuri mici retuşuri în conţinut şi integrând câteva comentarii şi date suplimentare. Esenţa demonstraţiei sale viza însă etalarea aceleiaşi opinii pe care autorul o formulase demult, distanţându-se astfel de alte investigaţii ale reprezentanţilor greco-catolici ai generaţiei paşoptiste: dacă e de căutat vreo vină în aderarea „toleraţilor” la Biserica Romei, atunci să se ştie că ea se află nu numai în abuzurile protestante, ci şi în uriaşele slăbiciuni ale ierarhiei ortodoxe din interiorul şi mai ales exteriorul principatului transilvănean[9].

În pofida înclinaţiei sale de a acorda atenţie unor detalii cronicăreşti -de cele mai multe ori „picante”, dar nesemnificative pentru derularea evenimentelor şi a căror autenticitate era greu de dovedit-, autorul a surprins, în esenţă, atât încărcătura politică şi socială substanţială şi sensibilele implicaţii teologico-dogmatice ale fenomenului de aderare a românilor la Biserica Romei (trecute cu vederea sau evitate, în genere, de investigatorii de atunci ai tematicii), cât şi consecinţele sale benefice pentru evoluţia mişcării naţionale.

Dorinţa lui Bariţ de a cuprinde în naraţiune toate amănuntele pe care sursele documentare i le ofereau a imprimat discursului său câte ceva din stilul de redactare al vechilor cronici şi dintr-un mod oarecum baroc de a transmite mesajul, specific mai curând reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Relativa desuetitudine a exprimării şi aparenta patină a expunerii erau amplificate nu numai de tendinţa sa de a aglomera detaliile, ci şi de excesiva lejeritate (uneori chiar superficialitate) manifestată în selectarea critică a informaţiilor în funcţie de autenticitatea lor.

După cum s-a mai precizat, Bariţ nu este un autor uşor de lecturat. Paginile alerte, spumoase şi atractive alternează frecvent în lucrările sale cu o naraţiune densă, lentă şi abundentă în detalii, care lezează pe alocuri coerenţa discursului. Tentaţia -extrem de onestă de altfel- de a reda cât mai amplu substanţa izvoarelor şi de a exploata în amănunţime conţinutul cronicilor diluează uneori vigoarea şi limpezimea analizei, determinându-l chiar pe harnicul cercetător să preia, în anumite momente, stilul scriitorilor la textele cărora face trimitere. Se mai întâmplă, de asemenea, ca interpretarea critică a datelor şi informaţiilor pe care le include în expunere să aibă câteodată de suferit.

Peste toate acestea însă, meritele lui sunt mult mai mari decât scăderile. Într-o epocă dominată de un spirit secularizat, civic şi politic, de mitul solidarităţii naţionale, de modernism şi de anticonfesionalism, în care o mare parte a personalităţilor greco-catolice ardelene, absorbite de rapida metamorfoză a societăţii româneşti, nu mai găseau răgazul de a-şi investiga conştiinţa religioasă şi de a zăbovi profund asupra trecutului bisericii lor, Bariţ a adoptat o cu totul altă atitudine, una extrem de onestă faţă de propria credinţă. În primul rând, el nu s-a arătat dispus să menajeze trecutul ortodoxiei, sub pretextul frecvent invocat atunci că o asemenea atitudine ar fi putut dăuna cauzei naţionale. În anii în care şi-a redactat sinteza, se manifesta deja intens, mai cu seamă printre românii din spaţiul extracarpatic, tendinţa de a aprecia credinţa răsăriteană ca pe unul dintre factorii principali de definire a spiritului naţional, optică tot mai răspândită, ce i-a adus nu o dată pe intelectualii uniţi care activau în regat în situaţii stânjenitoare pentru demnitatea lor. Bariţ a repudiat întotdeauna un asemenea punct de vedere şi, nu numai în demonstraţiile sale istorice, ci şi în scrieri de altă natură, s-a străduit să convingă, fără a proiecta o lumină apologetică asupra Unirii religioase, că ambele biserici româneşti au avut, în fond, contribuţii importante la dezvoltarea societăţii româneşti, că era inutilă competiţia în care „surorile” au intrat pentru a-şi atribui merite istorice sau naţionale mai mult sau mai puţin imaginare şi că nici una dintre ele nu avea un trecut lipsit de umbre şi de slăbiciuni.

După cum s-a putut observa şi în sinteza Părţi alese din istoria Transilvaniei, poate şi ca reacţie la reţinerile tot mai vizibil manifestate faţă de greco-catolici şi faţă de trecutul bisericii lor, dar şi dintr-o firească dorinţă de a contura o imagine obiectivă asupra problematicilor de istorie ecleziastică, Bariţ a demolat toate miturile pe care istoriografia ortodoxă începuse să le cultive în legătură cu rezistenţa „valahilor” faţă de catolicizare. Astfel, eroii luptei împotriva transferului confesional erau scoşi de pe piedestalul monumental pe care i-au plasat autorii anticatolici, conturându-li-se imaginea mai apropiată de realitate a unor personalităţi care prin atitudinea lor nu şi-au apărat în primul rând idealurile, ci interesele.

Bariţ a lăsat să se înţeleagă în studiile sale că dezbaterile asupra Unirii religioase erau, oricum, inutile, deoarece greco-catolicismul, cu bunele şi relele lui, rămânea un fapt istoric şi religios împlinit, demult asimilat de corpul social, naţional şi cultural al românilor. Ţinând cont de o atare evidenţă, orice discuţie legată de măsura în care catolicizarea „toleraţilor” era sau nu îndreptăţită, nu putea avea decât o valoare istorică. Bariţ a exploatat această valoare cu luciditate şi detaşare, pe baza uneia dintre cele mai bogate documentaţii realizate în vremea sa, anunţând peste timp, prin obiectivitatea şi argumentarea discursului, excepţionalele analize ale lui Pâclişanu.