UN DESTIN ISTORIOGRAFIC ÎMPLINIT: GEORGE BARIȚ
George Bariț a fost o personalitate dăruită cu mai multe haruri. Dintre ele, gazetăria a fost, fără îndoială, cel mai important – a scris mii de pagini pe sute de probleme – un adevărat enciclopedist. Multe din temele abordate l-au dus, de-a lungul timpului, spre subiecte de istorie pe care trebuia să le lămurească publicului cititor al gazetelor sale. Acest fapt l-a obligat la cercetări mai largi și apoi la o susținută campanie de adunare și publicare a documentelor, iar o dată cu înaintarea în vârstă, cam pe la 1870, hotărăște să răspundă defintiiv și celei de a doua chemări a destinului său – să se realizeze ca istoric.
Pentru acel om de talie mijlocie, așezat și modest, dar care se afirmase deja ca un „Nestor al presei românești” din Transilvania, răspunsul pe care-l va da la provocarea destinului pe care l-a acceptat, trebuia să fie, în concepția sa, un răspuns la fel de grandios cum i-a fost și activitatea ziaristică. Și așa a și proiectat, ca o încununare a activității sale culturale, politice și ziaristice, să editeze o lucrare monumentală – o istorie a Transilvaniei pe ultimii 200 de ani.
Hotărârea de a se înhăma la împlinirea acestui proiect gigantic nu apare spontan, la 1885 sau chiar mai înainte când a început să vorbească despre el, pe la 1870; acest proiect s-a născut oarecum organic, din activitatea sa gazetărească, din postura sa de observator și cronicar al vieții atât de complexe a locuitorilor Transilvaniei. Apoi, să nu uităm că în epocă dispunea de pregătirea necesară împlinirii ambițiosului său plan. Avea o concepție istoriografică formată încă din tinerețe în urma unor variate lecturi. Cele mai importante opere care și-au pus amprenat asupra gândirii sale istoriografice au fost cele ale lui Karl von Rotteck, ale interzisului Félicité Lammenais, ale lui Guizot, Gibbon, Johann Müller, Leopold Ranke și, evident, scrierile Școlii Ardelene, pe care le cunotșea ca nimeni altul. Scrisul său se inspira așadar din trei curente cultural-ideologice: luminismul secolului al XVIII-lea, romantismul primei jumătăți a secolului al XIX-lea și pozitivismul celei de a doua jumătăți a aceluiași secol.
Doctrina sa este cea naționalistă a epocii, cu un crez obstinat în drepturile omului. Concepția sa istorică se întemeiază pe un robust optimism de genul „românul nu piere” și pe convingerea fermă că nimic nu poate împiedica progresul românilor pe tărâm economic, politic și cultural. Pentru optimismul său a fost criticat uneori, spunându-i-se că, în cazul uniunii Transilvaniei cu Ungaria, s-ar putea ca românii să nu trăiască cât Carpații, iar pe parcursul activității sale de după 1848 a avut de destule ori plolemici fie cu cei ce așteptau să fie mai incisiv și mai temerar, dar și cu așa-zișii renegați care vedeau în el o căpetenie a dacoromânismului. Cine îi cunoaște însă opera mai în profunzime, nu poate ajunge decât la concluzia că, atât în politică, gazetărie, cât și în istoriografie, Bariț a fost un foarte prudent bărbat de centru, moderat, mai ales după 1867. Și, cu toate acestea, avea ceva roluționar în sufletul și ideile sale. Așa se explică de ce a avut de suferit și la 1848–49 și în timpul neoabsolutismului, dar mai ales după instaurarea dualismului. Era mereu urmărit, spionat, cenzurat, împrocesuat.
Dincolo de aparenta sa moderațiune, din numeroase pagini și scrisori ale sale transpare totuși credința sa nestrămutată în unirea inevitabilă a românilor.
Încă din 1845, în articolul din Foaie pentru minte ... intitulat Istoria, inspirat din ideile lui Rotteck, își fixează programul său istoriografic, constituind, totodată, și un îndreptar etic pentru istorici. Un istoric autentic, susține Bariț, nu are voie să se lase orbit de prejudecăți, iar adevărul să-l recunoască de adevăr pretutindeni și în tot timpul. Inima sa trebuie să bată pentru fericirea oamenilor – mai scrie el – să „simtă fierbinte pentru patrie și libertate, să fie înflăcărat de tot ce e mare și bun și să cuteze a spune în fața lumii adevărurile de care e străbătut”.
Pășind în arena istoriografiei cu o asemenea profesiune de credință, nu este de mirare că a avut de suferit în toate regimurile politice sub care a trăit. Dar tocmai dârzenia sa de a practica adevărul în orice împrejurări i-a adus perenitatea monumentului pe care și l-a ridicat prin tot ceea ce a scris, dar mai ales prin opera sa de căpătâi, cele trei volume masive de Părți alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, operă care-l situează printre marii istorici ai vremii sale. O astfel de lucrare nu era numai o chestiune de orgoliu personal, nici nu poate fi vorba de așa ceva, pentru că era o necesitate și era așteptată cu nerăbdare de publicul românesc și nu numai. A venit vrema să o spunem deschis de-acum – această operă a constituit și un răspuns al său la provocarea pe care a simțit-o dureros, aceea a falsificării istoriei românilor de către străini. Ori dragostea sa de adevăr ar fi fost cu totul abstractă dacă el n-ar fi formulat punctul de vedere românesc, pe baza documentelor pe care le cunoștea.
Pe marginea falsificării istoriei românilor practicată copios în vremea sa are cuvinte antologice care au rămas, din nefericire, îngropate în colbul studiilor publicate în „foile” sale. Să fie însă clar, nu vom înțelege Părțile (sale) alese ... ca RIPOSTĂ dacă nu vom reproduce măcar un mic fragment din această poziție a lui George Bariț în slujba aceluiași adevăr la care făcea mereu apel. Iată interesanta sa formulare: „Nu numai interesul public, ci și onoarea fiecărui român iubitor de adevăr și care se știe stima pe sine, îi impune datoria imperioasă de a înfrunta neadevărul oriunde-l întâmpină, a demasca minciuna de câte ori cutează a seduce lumea. Este constatat în mii de cazuri că istoria Ungariei și a Transilvaniei, așa precum s-a scris aceea până acuma de către neromâni, este încărcată de neadevăruri; iară cea scrisă de români are multe lacune, goluri mari, din care lipsesc documentele necesare. Politicii și politicaștri, turburătorii de profesiune, agitatorii fanatici se folosesc de acele defecte ale istoriei și scriu oamenilor cai [verzi] pe pereți în ziarele și pamfletele lor. Nu e însă nici un popor, a cărui istorie să o falsifice ei cu pasiunea cu care [o] falsifică pe a românilor; știți, con amore. Și românii să mai și tacă la atâtea impertinențe și să mai sufere a fi prostituați în ochii lumii civilizate? Niciodată! Pozițiunea în care suntem noi aruncați este de apărare; a nu ne apăra, ar însemna că suntem poltroni, nu merităm viață”.
Și, pe baza unui număr impresionant de documente față de care avea un adevărat cult, elaborează, într-un timp record (6 ani și jumătate), cele trei volume din Părți alese ...., utilizând modalitatea biografiilor și monografiilor premergătoare unei istorii sistematice, sintetice, bogăția informațiilor fiind impresionantă.
Fără a trece în revistă cele trei volume, e bine de știut că volumul pe care l-a scris cel mai greu nu a fost cel de al doilea, cu revoluția de la 1848-49, care se estompase bine la 1885, și se detașase mult de ea, ci tocmai volumul trei, care cuprindea evenimentele de după 1860 și până la celebrul său Memorial din 1882, perioadă în care a trebuit să fie și actor și spectator, și regizor și autor. Și comentează, sfătos cum îi era felul, că nu din lipsă de documente îi este greu să scrie despre epoca sa contemporană, ci tocmai pentru că erau prea multe și își și dădeau „în capete unele la altele” pe de o parte, iar pe de alta, fiindcă „patimile încă tot mai fierb și colcăie în mulți contemporani din câți se află în viață: interese de familii, aroganța unora, vanitatea personală și fantezia prea înfocată a alotra, iar mai vârtos urile personale învechite turbură judecata oamenilor și nu sufere ca ei să fie drepți către sine și către alții”. Nu cred că ar putea fi cineva care să nu admire actualitatea extraordinară a formulării și să nu-și spună în sinea sa: „Se pare că nu este nimic nou sub soare!”. Ar mai trebui să menționăm, măcar în treacăt, că pentru a realiza cele trei volume atât de apreciate de A.D. Xenopol, I. Bianu, C. Diaconovici, N. Iorga și atâția alții, Bariț a trebuit să facă și sacrificii. Mai întâi, în 1885, să sisteze Observatoriul, ultima sa întreprindere gazetărească la care ținea mult, iar, în 1887, la jubileul de 75 de ani să iasă definitiv din viața politică.
Cu modestul cec, dar mai ales cu celebra pană de aur primită de la comilitonii săi (V. Lucaciu) și-a mobilizat puterile, și-a drămuit timpul cu o sârguință și o răbdare de benedictin, pentru a-și împlini destinul istoriografic și a realiza opera vieții sale – sau „ultima problemă a vieții” cum o numea Bariț într-o scrisoare către I. Bianu, în 1889, pe care o și rezolvă în 1891 când îi apare volumul al III-lea.
Și-a iubit mult opera – în testamentul său scria cu duioșie: „Opul meu Părți alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, în trei volume. Din acest op, la care am lucrat 6 ½ ani aproape necurmat și cu încordare obositoare de puteri, ar mai fi până când scriu acestea vreo 800 exemplare nevândute. S-au tipărit din fiecare volum 1300 exemplare. Din acelea s-a împărțit gratis 100 de exemplare, anume la toți membrii actuali ai Academiei Române, cari îmi făcuseră mult bine cu voturile lor, apoi la biblioteci și la institutele științifice române și la unele persoane particulare, cari au știut să-mi prețuiască laboarea mea”. Ei bine, veniturile din vânzarea opului, în continuare, le lasă moștenire, iar condeiul de aur, Bariț îl testează muzeului de la liceul din Blaj, în semn de recunoștință că la acel liceu a învățat să rămână român și să scrie românește ...
Parcă-l vezi pe bătrânul de 80 de ani, mijlociu de statură, subțire, filigranat aproape, cu un cap fin, cu fruntea dăltuită de multele-i gânduri, cu ochi vioi, aplecat peste pergamentul testamentului, cumpănind cum să-și mulțumească mai bine herezii.
Și-ntru-n final, în mai 1893, Al. Ciura ni-l descrie cu admirație și uimire, cum l-a văzut ultima dată pe Bariț – întins pe catafalc „zăcând între flori, cu fața senină, ca săpată în bronz, cu mâinile subțiri, ca ale unui copil, încrucișate pe piept”. Era împăcat, era senin și mulțumit că urmându-și destinul de istoric și l-a împlinit. Volumele sale nepieritoare vor trăi după el și cei ce se vor apropia de ele vor cunoaște corect o epocă, dar îl vor cunoaște și pe Bariț așa cum a fost.
Fie ca amintirea patronului Institutului nostru să rămână veșnic vie în inimile noastre.
BIBLIOGRAFIE:
1848–1849 în Transilvania, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj”, XXI, 1992, p. 17–30.
p. 452–455.
92–94.