Comunitatea și unitatea de popor și apoi de națiune la români a fost conștientizată și formulată ca descriere, ulterior ca concept și demonstrație științifică în succesiunea istorică a secolelor XVI-XX.
Funcție de dezvoltarea culturală, de civilizație, de cunoașterea socială și de motivația istorică a sporit gradul de percepție socială de apartenență la aceiași limbă, la același teritoriu, la aceiași etnie, la aceleași tradiții și cultură, la aceiași soartă istorică.
În primele faze ale formării poporului român și ale apariției primelor sale structuri statale, întâele conștientizări privesc, probabil, identitatea limbii vorbite în teritoriile, țările locuite de români; circulația populației pe spații tot mai întinse în jurul organizărilor administrative și domniei ca și luptele de apărare împotriva dușmanilor externi au generat și amplificat conștiința comunității de teritoriu la nivel zonal și de țară, concomitent cu acea de origine istorică, de etnicitate. Acestea au fost conștientizate, atunci, în masa populației pe cale empirică iar în straturile sociale superioare și pe cale rațională și din izvoare scrise. Treptat acestea au devenit subiecte de cunoaștere, de studiu, în diferite forme de instruire, în special prin primele scrieri istorice întrând în conștiința și convingerea generală; iar cu întâiele demersuri de cercetare comunitatea și unitatea de popor și națiune a românilor a devenit științifică.
Până la mijlocul secolului XIX, elementele principale ale determinărilor și caracterelor națiunii române, provenite și îmbogățite din cele ale poporului român, descifrate și argumentate în plan istoric și conceptual, dobândesc înțelegerea închegată și de luptă în viziunea gândirii cărturarilor și revoluționarilor dela 1848, gândire alimentată teoretic și practic și de istoria și dezvoltarea națiunilor occidentale.
În acest stadiu al înțelegerii națiunii române în constituire, a componentelor și caracterelor conceptului însuși, viața economică nu apărea distinct ca un factor important sau determinant. Considerăm că explicația constă în perceperea caracterului și rolului de atunci al producției și schimburilor de mărfuri în viața socială. Economia agrar-pastorală, dominantă în viața economică, prioritar naturală, de autoconsum, nu evidenția întinse relații, legături între diferitele comunități de populație; o producție relativ slabă de mărfuri agricole, prezentă la piețe și iarmaroace periodice avea mai mult importanță locală; însă târgurile și orașele, mai ales cele cu producție de mărfuri industriale, de breaslă și manufactură, mai vechi și mai dezvoltate în Banat și Transilvania, cunoșteau schimburi mai vii, permanente, cu legături mai îndepărtate și peste granițe. Cu toate acestea, atâta timp cât ecomonia marfară bănească și reprezentanții săi principali-negustori, meșteșugari, industriași manufacturieri, cămătari, transportatori, căruțași, etc.nu se impuneau, sau participau cu influență redusă în viața și gândirea socială, chiar și poltică și culturală, nu determinau și nu cuprindeau interese largi ale populației, aceste manifestări ale vieții economice nu apăreau cu împortanță în conștiința socială generală, deși obiectiv exercitau o funcție importantă, Ca urmare nici în gândirea publică și a cărturarilor nu se reflectau ca determinări majore în judecăți și construcții teoretice.
După elaborarea conceptului de națiune și a determinărilor sale, istorici, economiști, sociologi, filozofi și alți specialiști români, înzestrați cu metodologie adecvată cercetării subiectului au abordat, atât în plan teoretic cât și în cel al realităților prezente și în retrospectivă istorică tematica națiunii române prin numeroase studii, cărți, tratate; în plan istoric s-au desfășurat largi cercetări prin care fapte și procese economice, ignorate de contemporani, au fost clasificate și sistematizate, grupate pe criterii științifice și învestite cu atribute de comunitate, de elemente economice de unitate națională.
Astfel relațiilor economice, practicate secole la rând între țările române, între provinciile intra carpatice și extra carpatice, sub înterpretarea metodologiei națiunii, li s-au relevat caracter de legături economice comunitare, naționale. Studiile istorice au cercetat și dezvăluit asemenea relații și legături pe teritoriul țării noaste încă din antichitate și în evul mediu.
Referatul meu nu-și propune să reia problematica elaborată până acum de specialiști asupra legăturilor economice intreprovincii românești. Acestea au fost tratate sub toate aspectele esențiale în sute de studii și lucrări, cea mai bogată examinare aparținând celei de a doua jumătăți a secolului XX. Însă secolul XIX deschide preocupările frecvente asupra subiectului.În scrieri speciale, în periodice sociale și economice se vorbește în deosebi de comerțul diferitelor orașe și centre industriale ale Transilvaniei cu Muntenia și Moldova, se dezbat problemele libertății și stimulării acestor schimburi avantajoase, problemele păstoritului transhumant, ale îmbunătățirii drumurilor, ale construirii căilor ferate, etc. Se pleda pentru promovarea comerțului interprovincii în articoledin periodice de largă răspândire ca Gazeta Transilvaniei, Telegraful Român, Observatorul și Revista Economică din Sibiu în care scriau George Barițiu, Visarion Roman și alții, în Analele Economice ale lui D.P. Marțian, în Economia Națională a lui P.S. Aurelian, în Românul lui Ioan Ghica, în toate marile publicații naționale. Aceleași idei se discută în operele economiștilor români din această perioadă.
În prima jumătate a secolului XX relațiile economice inerprovincii românești sunt examinate mai larg și explicit cu încărcătură și funcție națională, ca legături organice de unitate națională.Pe această direcție se înscriu lucrările istoricilor I. Moga, I. Lupaș, A. Veress, Ioan Bogdan, N.G. Gologan, Șt. Meteș, I. Ghelase, țoți ardeleni dar și Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, C. Giurescu, Gr. Tocilescu, C. I. Băicoianu, etc. De menționat că literatura interbelică, după formarea statului național unitar, a abordat, tema legăturilor economice interprovincii, numai în plan istoric, în vederea demonstrării comunității naționale. Cu deosebită valoare de erudiție, se impune în prima jumătate a secolului XX, Victor Jinga, prin opera sa Problemele fundamentale ale Transilvaniei, la anversarea căruia Comisia de istorie economică și istorie a gândirii economice i-a consacrat, în anul 2001, la Academia Română, o sesiune de comunicări.
La rândul lor contemporanii noștri, din a doua jumătate a sec. XX, au extins și adâncit sfera cercetărilor punându-se în valoare nu numai scrierile înaintașilor, dar și noi și numeroase documente de arhivă ale autorităților din Transilvania, de la Budapesta și Viena, ale instituțiilor patronale – camere de comerț, asociații economice etc din provincia intracarpatică, care se preocupau intens de soarta și extinderea variatelor forme de legături economice dintre Transilvania și provinciile române dunărene, respectiv România. Aceste documente au adus în judecățile cercetării informații și argumente inedite, convingătoare despre rolul și importanța raporturilor economice ale Transilvaniei cu provinciile române de la sud și est de Carpați.
În limitele acestui referat nu avem posibilitatea să reproducem nici o parte din aprecierile documentelor menționate; ca exemple concludente, doar, vom arăta câteva. În general ele se referă la dezideratele organizațiilor, asociațiilor economice, ale instituțiilor publice din această provincie către forurile superioare ale monarhie. Astfel, memoriul Societății de comerț din Sibiu, din ianuarie 1848, arată că între cauzele care periclitează comerțul Transilvaniei cu Valahia și Moldova este și concurența mărfurilor engleze ce vin pe Marea Neagră și Dunăre; „această conjunctură- arată memoriul-, la o durată mai îndelungată este cu atât mai distrugătoare pentru exportul transilvănean cu produse proprii, deoarece acesta avea pe cele două principate ca sursă de desfacere”. Memoriul se închee cu ideia că „s-ar putea reînvia comerțul cu produse transilvănene către cele două provincii învecinate …și să se salveze producătorii noștri dela ruină”, dacă s-ar înlătura o serie de obstacole, ce le menționează pe larg. Un alt memoriu, din 1850, al celor 136 case comerciale românești din Brașov, prezentat guvernului austriac, la Viena denunță o serie de piedici ale dezvoltării economiei Transilvaniei și comerțului cu Principatele dunărene, apreciind că acestea reprezintă” cea mai importantă piață de desfacere a Transilvaniei”. Cerințele de legături comerciale cu spațiul economic dela sud și est de Carpați continuă să fie exprimate cu atât mai mult cu cît industria transilvană era presată de concurența vestică. În anul 1867 conducerea orașului Sibiu înaintează un memoriu către ministerul maghiar al comunicațiilor privitor la construirea rețelei feriviare de legătură cu România; în concluzie se spune „ că trebuie făcut tot ce este posibil nu numai pentru a promova, în general, pretutindeni, activitatea industrială, ci în special a o cultiva cu grijă prin lărgirea pieței de desfacere acolo unde și-a dovedit, prin experiența ei seculară, nu numai forța ci și îndreptățirea ei” adică spre piețele de la sud și est de Carpați. La rândul său memoriul Asociație comerciale și industriale din Brașov, din 1886, constata că industria din regiune a ajuns la o mare înflorire „în urma legăturilor stabilite” cu spațiul oriental. „Această industrie întinsă-afirmă documentul-,de sute de ani a ținut o direcție.Drumul ei ducea spre Orient și în special în România….și ea s-a mulțumit cu necesitățile consumatorului secular”. În concluzie la această idee memoriul menționează:”Industria noastră așadar se sprijinea pe România , ba am putea spune că era avizată la ea, tot așa cum România era avizată la noi.”
Pe baza vastei documentații analizele întreprinse asupra relațiilor economice interprovincii românești au condus la formularea unor caracteristici noi, calitative ale acestora; în acest sens s-a enunțat și argumentat caracterul de interdependență și complementaritate a legăturilor economice; specificul complementarității dintre organismele economice ale Transilvaniei și României până la 1918; gravitația economiei intracarpatice către economiile românești extracarpatice; s-a demonstrat cu date statistice oficiale că relațiile economice externe ale Transilvaniei, pe traseul secolelor XVIII-XX până la Unire, erau orientate în proporție de 82–96%, în diferite perioade, spre Muntenia și Moldova, respectiv spre statul român independent, în timp ce spre Regatul ungar și Austria schimburile economice se limitau la 4–18% din totalul comerțului provinciei române intracarpatice.
Dar ceea ce reprezintă dezvoltare și sinteză în tratarea acestei teme, este dezvăluirea, relevarea și explicitarea caracterului național al legăturilor economice interprovincii, respectiv demonstrarea științifică a funcției naționale a lor; relațiile economice de acest gen deveniseră purtătoarele directe sau indirecte a amprentei naționale românești, a intereselor de unitate națională, de conștiință și necesitate de unitate statală.
Amplificarea cercetărilor, în a doua jumătate a secolului XX, în domeniul relațiilor economice dintre Transilvania și celelalte provincii românești a ridicat acest factor și componentă a ansamblului relațiilor naționale de la nuvelul constatărilor, din trecut, la rangul de argumente determinante, alături de cele de origine istorică, de etnicitate, de comunitate de teritoriu, de limbă, de tradiții, cultură și spiritualitate în demonstrarea integralității națiunii române, a apartenenției întregului spațiu și a tuturor românilor din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania la organismul națiunii române.
Mi-aș permite să afirm, în cunoștință de cauză, că 1. tratarea științific argumentată, metodologic și istoric sub aspectele principale, a comunității națiunii române, finalizată prin înfăptuirea unității sale statale, în viziune generală, este astăzi întregită; deși cercetarea diverselor aspecte locale și regionale pot să contribuie la îmbogățirea temei. 2.orice opinii care pun la îndoială apartenența Transilvaniei, a oricărei zone sau provincii a statului român unitar la națiunea română își găsește replica imbatabilă, fundamentată științific și istoric, în opera edificată de generațiile de cărturari patrioți, de cercetătorii perioadei moderne și contemporane, istorici, economiști, sociologi, filosofi, lingviști, geografi etc.români și străini de demonstrare a unități poporului român, a națiunii române, operă exprimată în numeroase studii și cărți. Numai că argumentele științifice și istorice, elaborările acestor eforturi de cercetare remarcabilă sunt mai puțin cunoscute în străinătate, de unde se și aud ecouri întârziate ale unor revendicări anacronice și antiistorice.
În continuare permiteți-mi să abordez latura esențială a relațiilor economice interprovincii; acea dedusă din generalizarea tuturor formelor și consecințelor acestor relații; acea care a investit actele economice menționate cu însuflețire națională, acea care a dat lucrurilor și relațiilor sociale vehiculate peste teritoriile provinciilor noastre, despărțite de hotare străine, caracter, semnificație, atribute și în esență forță de coagulare națională românească. Este vorba de funcția sau funcțiile naționale ale raporturilor economice interprovincii. Amintim că o serie de cercetători contemporani ai temei, între care: Șt. Meteș, R. Manolescu, T. Ionescu, Ge. Penelea, Stan Apostol, I. Tiberian și alții, cuprind în această categorie,în special, trei grupuri principale de relații economice: A. schimbul de mărfuri, comerțul de import, export și de tranzit cu produse industriale și agricole; B. migrația interprovincii de populații cu înterese economice; C. transhumanța mocanilor ardeleni în provinciile dela sud și est de Carpați. Important este de subliniat că aceste curente de deplasări porneau cu toată încărcătura lor materială și umană din Transilvania spre Muntenia, Dobrogea și Moldova pentru a se întoarce înapoi, și reluau circuitul amplificat de la o perioadă istorică la alta, evident și cu unele diminuări produse de factori adverși.
Observăm în primul rând că relații economice,comerciale generale se regăsesc, din cele mai vechi timpuri, între toate comunitățile umane, între toate popoarele, între diversele localități, fără însă să genereze alceva decât acte de schimb, respectiv, ele îndeplinind doar funcții economice. Aceleași funcții le îndeplineau și relațiile economice ale provincilor românești cu vecinii lor, țările din jur: Ungaria, Bulgaria, Polonia, Rusia.
Pe teritoriul provinciilor române și între ele însă, de la geneza lor, raporturile economice au dobândit și au înfăptuit și funcție etnică, națională și în consecință au devenit, în condițiile istorice specifice ale evoluției poporului român, ale națiunii române despărțite de imperiile vecine, o determinantă a comunității și unității sale.De menționat că particularitate funcției naționale a legăturilor economice consta în faptul că aceasta nu era generată de conținutul propriu ci era conferită de raporturile etnice, românești, în care se desfășura viața economică.
Funcția specifică națională a legăturilor economice interprovincii românești reese din următoarele imprejurări istorice obiective:
A. acestea se desfășurau între populații de aceiași etnie- română în principal, care comunicau în aceiași limbă, locuiau același teritoriu comun, practicau aceleași obiceiuri și forme de cultură și spiritualitate, aveau aceiași origine istorică, împătășeau aceiași soartă;
B. mărfurile vehiculate proveneau prioritar din producția internă satisfăcând necesitățile reciproce ale locuitorilor provinciilor romăne;
C. aceste relații în decursul veacurilor, se realizau de către români în cea mai mare parte;
D. în acele perioade relațiile economice înterprovincii necesitau și antrenau o masă mare de participanți la traficul mărfurilor și la transhumanță; anual sute de mii de agenți economici, ca să folosim expresia modernă, de negustori, meșteșugari, transpotatori, cămătari și bancheri, muncitori, păstori-mocani cu milioane de oi, etc. treceau dintr-o provincie în alta, vindeau și cumpărau, făceau diverse alte afaceri, întrețineau și practicau variate relații în numeroasele târguri și iarmaroace, în sate și orașe cu populația locală;
E. în consecință, toate aceaste mase de oameni erau nu numai purtătorii intereselor lor economice dar fiecare în parte și toți împreună, în deplasările și coabitarea lor în comnitățile în care își realizau scopurile cultivau limba comună, obiceiurile comune, contribuiau la formarea conștiinței de comunitate și unitate etnică.
Dacă la toate acestea se mai adaogă și strămutarea anuală, din motive sociale și de asuprire, a mii de ardeleni, peste Carpați până în Dobrogea, unde întemeiau sate sau colonii în orașe, unde se înrudeau cu românii de aici, se contopeau în viața socială a comunităților locale de aici, atunci ne înfățișăm marea forță a funcției naționale pe care o realiza multitudinea și varietatea acestor raporturi economice și sociale. Prin ele se forja conștiința comunitară, se țesea unitatea națională de pe întinsul întregii patrii. În sfârșit, pentru a sublinia în plus importanța legăturilor economice în formularea conceptului de unitate națională și în argumentarea rolului lor în istoria dăinuirii românilor, a închegării și consolidării unității poporului și națiunii noastre să încercăm să facem abstracție de funcția lor de legături și coagulant comunitar, național; evident că înțelegerea conceptului de popor și națiune cât și a istoriei însăși a unității românilor ar apărea incomplete iar în metodologie și cercetare cu eficiență afectată.