EUROPEANUL GEORGE BARIŢ

 

Acad. Camil Mureşanu

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

Mulţi ar dori astăzi să li se spună, ori să-şi zică ei înşişi „europeni”, fie că merită, fie că nu, acest titlu încărcat de înţelesuri adânci, când e raportat la stilul propriu de cultură al continentului nostru.

În secolul al XIX-lea, al cărui spaţiu George Bariţ l-a cuprins aproape în întregime în îndelungata sa viaţă, europenii erau, la fel ca şi acum, conştienţi de excelenţa lor, ca autori ai unei străvechi civilizaţii, transplantată într-o mare parte a lumii. Cu toate acestea, în timpul acela era mai rară ambiţia unei naţii sau a unei persoane la epitetul de „european”. El părea mai de la sine înţeles decât astăzi şi nu era obiect de paradă sau de gelozie colectivă. Aceste ultime ipostaze se întâlneau cu precădere în şi între spaţiile naţionale, pe care, în prezent, sincer sau cu afectare, mulţi au început a le găsi plicticoase şi incomode.

Începând cu generaţia premergătoare anului 1848, societatea românească a trăit un proces de evadare din mediul politic şi cultural otomano-grecesc. Ea a pornit, grăbită, să ajungă din urmă Occidentul, să asimileze valorile acestuia, mergând până la vestimentaţie şi la manierele care au frapat o ambianţă socială retrogradă, izvoditoare ad hoc a termenului bonjurism – ce s-ar fi vrut distructiv – şi cuprinsă de oroare în faţa ideilor şi acţiunilor liberalismului, ca în faţa unui soi de anarhism.

Procesul, prea bine cunoscut spre a mai trebui să zăbovim asupra lui, s-a desfăşurat mai intens în Muntenia, secondată din apropiere de Moldova.

Românii din Transilvania au păşit mai lent şi în alte forme pe calea acestei modernizări spirituale. Starea lor subalternă în cadrul monarhiei habsburgice nu le-a permis, până la mijlocul secolului al XIX-lea, mobilizarea unei diaspore studioase în centrele de cultură modernă ale apusului. Frecventarea instituţiilor de pregătire teologică de la Roma şi Viena – de altfel săvârşită doar de o mână de oameni – a fost productivă pentru trezirea conştiinţei istorice şi naţionale. Dar, din alte puncte de vedere, învăţătura culeasă din ele era distantă faţă de curentele de modernitate din epocă. Românii ardeleni au perceput Luminismul şi Revoluţia franceză oarecum ca autodidacţi. Ei citeau, pe ascuns, pe sub pupitru, sau ferindu-se de cenzura publică, - literatura interzisă în seminarii, ori de „bunul împărat”, după efemera relaxare ideologico-politică de sub domnia lui Iosif al II-lea.

A fost meritul „intelighenţiei” române ardelene, cu origini rurale, abia ridicată la treapta profesională de preoţi şi învăţători, de a fi îndreptat antene de receptare a ideilor noi ale veacului, separându-le de magma vâscoasă a ideologiei şi a politicii oficiale din imperiu.

Intelectualitatea românească era de aparenţă modestă, cu studii începătoare în şcoli săteşti, continuate in spe în doar două gimnazii de limbă română existente în prima jumătate a secolului, cu alternativa uneori inevitabilă a liceelor ungureşti – în parte confesionale. În fine – o şansă majoră – în şcolile săseşti, mai apropiate de un spirit pozitiv, datorat atât comunicării directe cu învăţământul din Austria şi Statele Germane, cât şi confesiunii evanghelice, care cultiva un dogmatism mai puţin rigid, cu mai largi inserţii raţionaliste decât altele.

De o astfel de formaţie intelectuală a beneficiat George Bariţ. Nici o mare capitală, nici o mare universitate europeană nu i s-au oferit drept mediu din care să absoarbă cunoştinţele sale.

Acestea, pentru cine parcurge întreaga lui operă, mai ales pe cea jurnalistică, sunt un prilej de uimire prin varietatea şi temeinicia lor. Bariţ le-a datorat lecturilor, livreşti sau de informare curentă, dar sursa lor veritabilă a fost inteligenţa, spiritul său iscoditor, curiozitatea de a cunoaşte tot ce se putea de către o persoană de la marginea Imperiului Austriac, într-o vreme în care comunicaţiilor şi transporturilor le trebuiau câte 10-14 zile pentru stabilirea unei legături cu Viena, cu Pesta, sau cu zone şi mai îndepărtate.

Inteligenţa, talentul, simţul acut al actualităţii – calitate „maîtresse” a adevăratului jurnalist – servindu-i interesul febril pentru ameliorarea soartei poporului său, au fost resorturile care au făcut ca în activitatea lui George Bariţ să putem descifra astăzi pe omul care şi-a depăşit orizontul geografico-politic al existenţei curente, cuprinzându-l pe cel european.

Bariţ a trăit în acest larg orizont, o dată prin permanenta sa relaţie cu tot ce se petrecea în Europa pe orice tărâm – politic, economic, social, cultural, până la cel al faptului cotidian.

Dar nu multilateralitatea şi exactitatea informaţiei, cât calitatea înţelegerii de către Bariţ a acesteia, analiza pertinentă şi valorificarea ei subtilă, cu aplicare la realităţile naţiei sale din Transilvaniei şi din tot cuprinsul pământului românesc, fac din acest om prodigios o personalitate de statură europeană. Bariţ n-a privit Europa ca dintr-un rând marginal de amfiteatru; spiritul său viu a pătruns în imediata apropiere a „marii scene a lumii” şi i-a recepţionat mesajele. Poate că nu totdeauna sensurile lor mai alambicate, mai avangardiste, dar a înţeles cum puţini alţii, la noi, atunci, spiritul lor democratic, a vibrat la unison cu tot ce acesta proclama şi împlinea oriunde pe continent. A trăit în acest spirit nu numai la modul admirativ, deşi îl practica frecvent, ci uneori şi de pe poziţii critice, fapt ce reprezintă şi el o dimensiune a mentalului european.

Se cuvine ca atâtea sentinţe să fie urmate de exemple şi de argumente, ce nu vor fi prea greu de adus.

În primul an de apariţie a „Gazetei de Transilvania” Bariţ scrie următoarele despre Marea Britanie: „în această crăiie puternică şi mare”, „pe lângă alte multe lucruri bune este şi un rău care, atât la stăpânire cât şi la patrioţi dă grije foarte mare: adecă cumcă aici sunt prea mulţi bogaţi peste măsură şi iarăşi prea mulţi lipiţi de săraci, iar starea de mijloc a locuitorilor e mai puţină. Aceasta se dovedeşte mai vârtos cu Irlanda ...”[1].

E desigur semnificativ că Bariţ sesizează acuta problemă irlandeză, cu deosebire sub aspectul ei social, şi că el cunoaşte de asemenea disputa partidelor politice din Anglia în jurul acestei teme. Dar şi mai semnificativ ne pare cum el, sub acoperirea criticii la adresa guvernanţilor britanici, sugerează o paralelă cu starea nefericită a naţiei sale din Ardeal, dominată şi ea de „prea mulţi bogaţi peste măsură”. Se citeşte printre rânduri, fără a forţa nota, aluzia la contrastul dintre latifundiarii feudali şi iobagii din Transilvania.

Trei ani mai târziu, Bariţ aruncă o săgeată şi înspre respectabila Elveţie, criticând vrăjmăşiile confesionale declanşate acolo, care-i prilejuiesc şi o diatribă împotriva fanatismului religios în genere[2].

După cum va tresălta inima lui când, la 1848, va auzi vestea abolirii iobăgiei, tot aşa, în 1843, salută ştirea că în îndepărtata republică Montevideo (Uruguay) s-a proclamat abolirea sclavajului. Bariţ comentează: „Soarele culturii în sfârşit doar va străluci şi acelor popoare dosite, care privesc la robii lor cu mai puţină mişcare de inimă decât la vietăţi necuvântătoare”[3]. Cuvinte care încep să releve pe un mare european şi, deopotrivă, pe un mare umanist, combătând nedreptatea şi suferinţa de pretutindeni. În fapt, umanismul e o trăsătură a veritabilului spirit european. De pe o poziţie asemănătoare a condamnat colonialismul şi metodele sale, indiferent care ţară îl practica.

Nu poate surprinde interesul cu care Bariţ a urmărit evenimentele anului 1848 din Europa. Surprinde însă capacitatea sa de anticipare asupra problematicii sociale ce se afirma atunci. Încă la 10 martie 1848 el sesizează starea grea a muncitorilor, apărută cu putere în lumină cu prilejul izbucnirii revoluţiei în Franţa şi al instaurării celei de-a doua republici.

Bălcescu a asistat, e adevărat, la arderea tronului regelui Ludovic-Filip şi a reuşit – spune el – a păstra o bucată din catifeaua acestuia. Bariţ însă vede cum monarhia alungată din Palatul Tuileries făcuse greşeala de a crede că doar „speculanţii şi capitaliştii sunt reazimul tronului”. Aceştia, prin politica lor industrială, fără nici un fel de garanţii împotriva consecinţelor sociale pe care ea le avea, au adâncit precaritatea existenţei claselor sărace. Împinse de mizerie, acestea au format oastea de şoc a răsturnării monarhiei. Republica – accentuează Bariţ – va trebui să se ocupe de problema socială; ea a şi început acţiunea, întrunind cunoscuta comisie de la Palatul Luxemburg, „acest parlament de lucrători, cel dintâi exemplu în toată istoria omenimei unde plasa proletarilor încă fu norocită a /se/ consulta odată asupra soartei sale de-a dreptul cu guvernul”[4].

Citirea unor astfel de rânduri ar putea crea unei persoane nu îndeajuns de avizate impresia că Bariţ a fost un om „de stânga”, un antemergător socialist. Ceea ce ar fi total greşit. Soluţionarea gravelor clivaje sociale apărute în mediul industrial-urban a fost la ordinea zilei în mişcările revoluţionare europene de la 1848. Ea a fost înscrisă în instrumentarul general democratic al mai tuturor programelor, de la stânga până la centru-dreapta; de pe acest plan larg, şi nu de pe al unui radicalism de stânga s-a pronunţat interesul lui Bariţ pentru ea.

Dorinţa de documentare asupra fenomenelor de actualitate în acele momente tumultuoase i-a determinat scrierea unui amplu articol (posibil o prelucrare, ceea ce, din punctul nostru de vedere, nu-i scade valoarea ...) intitulat „Lupta principiilor în Franţa”. În cuprinsul acestuia, Bariţ întreprinde o critică foarte lucidă la adresa consecinţelor liberei concurenţe[5], care vor consta în noi şi agravate discrepanţe sociale.

Pentru a lua în considerare situarea lui Bariţ într-un perimetru european, mai mult decât valoarea teoretică a articolului ne pare a fi sfârşitul ex abrupto al acestuia: „... ne soseşte cumplita ştire din Paris că Ludovic Bonaparte sparse adunanţa, arestă mai mulţi generali şi trase la sine tot regimul. – Dumnezeu cu Europa!”[6] Sunt cuvinte care ni-l arată pe Bariţ trăgând un semnal de alarmă împotriva dictaturilor; în ele identifică un pericol nu numai pentru ţara în care se instaurează, ci pentru întreg continentul[7]. Este semnalul de alarmă prin care în secolul al XX-lea mulţi analişti lucizi – Cassandre neluate îndeajuns în seamă – vor preveni împotriva primejdiei regimurilor totalitare. Europa va avea să suporte consecinţele. Et pour cause!

O notă amară se înscrie în articolele lui Bariţ în anul 1867, an decepţionant pentru românii transilvăneni. Pana lui se abate cu ironie crudă asupra Europei, întrucât el considera că prin pasivitatea continentului se înlesneau, cu nepăsare, combinaţii politice injuste.

„Mulţi au asemănat – scrie Bariţ – această parte a lumii numită Europa cu o femeie îmbătrânită, care trăise multe zile albe, până ce-i căzură dinţii şi părul, până i se debilitară ochii şi i se astupară urechile ...

Întrebare este – continua el – dacă acea cucoană, pe cât de hâdă pe-atât de cochetă, se mai poate reînjuni[8] cu mijloace cosmetice? Unii cred, alţii se îndoiesc ... Unii cred că acele încreţituri[9] ale Europei se vor putea netezi numai cu tunuri ghintuite, prin puşti cu ac şi prin corăbii-monitoare cu pântece de fier. Blestemate mijloace de toaletă, de care orice fiinţă omenească cu capul la loc s-ar feri cât ar putea. Anul 1867 a pregătit Europa pentru asemenea probe.

Ne ocuparăm de doamna Europa ceva mai mult, am avut însă cuvânt, pentru că noi încă suntem fiii dumneaei, deşi fii trataţi ca nişte cenuşotci ...”[10].

Uzând de stadiul mijloacelor stilistice ale vremii sale, Bariţ dovedeşte calităţi precum ale celor pe care îi  numim astăzi „analişti politici”, cu nu mai puţină vioiciune de minte decât a unora din contemporanii noştri.

Mai e de remarcat deplasarea de accent a interesului său în probleme europene, după 1870, de pe Marea Britanie pe Franţa. În primele sale decenii de activitate jurnalistică, Anglia fusese pentru Bariţ un model parlamentar-democratic, în care libertăţile, drepturile, reprezentarea politică erau la nivelul cel mai satisfăcător.

După 1870 însă, a III-a republică franceză i-a apărut lui Bariţ – şi nu se înşela – drept un regim superior celui britanic, la capitolul coeficienţilor democratici. În consecinţă, în ultimele decenii de viaţă simpatiile „europene” ale lui Bariţ s-au deplasat spre Franţa, atitudine nu prea agreată de oficialitate, date fiind relaţiile reci ale Franţei cu blocul austro-german.

În 1879 Bariţ surprinde prin pertinenta cunoaştere şi evaluare a unor evenimente politice din Franţa. La 31 ianuarie acel an, opoziţia republicană a constrâns pe preşedintele de orientare monarhistă, Mac Mahon, să demisioneze, pe tema dezacordului său cu Adunarea Naţională asupra oportunităţii punerii în retragere a unor ofiţeri superiori. Momentul e numit de Bariţ revoluţia mută. El a marcat controlul partidelor republicane nu doar asupra ambelor camere ale Adunării, ci şi asupra instituţiei prezidenţiale, cu alte cuvinte consolidarea republicii împotriva elementelor de dreapta, câte mai deţinuseră până atunci influenţă în stat.

Admirabil este şi de astă dată finalul relatării despre eveniment: „... republica în Franţa se consolidă prin  revoluţiune pacifică, cărei asemenea foarte rar vei afla în toată istoria popoarelor ...

Acel popor admirabil se pare adesea ca şi cum ar fi adormit cu totul şi că ar lăsa ca să taie lemne cineva pe spinarea sa; când colo, la momentul dat, se scutură dintr-o dată ca un uriaş cumplit şi îşi sparge cu câte o singură lovitură cale nouă către libertate şi progres salutar în toate direcţiunile”.

Cu obişnuita-i capacitate de analiză exactă s-a ocupat Bariţ de proiectul de lege electorală din Franţa, din 1881.

„Un popor luminat precum este al Franţei ştie şi cunoaşte că adevărata suveranitate a poporului pe care o poartă în gurile lor despoţii şi fariseii moderni, ca şi adevăraţii amici ai libertăţilor, se manifestă mai bine şi mai cu efect în exerciţiul dreptului electoral ...”[11].

Exemplele citate, puţine în comparaţie cu bogăţia de informaţii şi de idei conţinute în publicistica sa, ilustrează largul orizont politic al lui George Bariţ. Preocuparea pentru destinul propriului popor, militantismul naţional, el le-a corelat consecvent cu problemele politico-sociale generale ale timpului. Coordonarea gândirii sale între naţional şi universal, credinţa în marile idealuri democratice ale veacului său şi ale celor ce aveau să vină, îndreptăţesc omagierea lui cu titlul de „european”. De „mare european” ...