O VIAŢĂ DE OM ÎN SLUJBA ISTORIEI

Nicolae EDROIU

            Academicianul Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române împlineşte 80 de ani. O viaţă de om închinată istoriei, căci de şase deceni istoricul reconstituie neîntrerupt fapte şi evenimente esenţiale aparţinând epocii moderne româneşti şi universale. Rezultatele investigaţiilor sale istoriografice s-au revărsat – într-un ritm tot mai accelerat – înspre publicaţiile ştiinţifice din domeniul istoriei, pe multe din acestea conducându-le însuşi sărbătoritul de acum.

            Născut la Bucureşti în 3 noiembrie 1923, Dan Berindei avea să absolve renumitul liceu “Spiru Haret” din capitală şi apoi Secţia de istorie a Universităţii bucureştene. Aici a avut prilejul să audieze prelegerile universitare ale marilor noştri istorici care i-au succedat lui Nicolae Iorga, anume Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Victor Papacostea sau Nicolae Bănescu, de la care a deprins rigoarea cercetării ştiinţifice şi claritatea atât de necesară expunerii. A deprins mai ales exigenţa travaliului cotidian, care l-a propulsat, în timp, între cei mai prolifici istorici români, fiind deopotrivă apreciat pentru calitatea contribuţiilor ştiinţifice cu care a venit în câmpul Istoriografiei şi al Ştiinţelor speciale ale Istoriei.

            Debutul ştiinţific, înscris în buna tradiţie a şcolii istoriografice româneşti, a vizat publicarea şi interpretarea de documente istorice privind tinerimea română aflată la Paris în timpul revoluţiei de la 1848 din Franţa, activitatea lui Gheorghe Asaki, măsuri luate de domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, diferite note genealogice. Istoricul îşi pornea investigaţiile sale de la fondurile de arhivă, atât de bogate, care în anii postbelici aşteptau cercetătorii.

            Dar nici istoricul nu este deasupra vremilor, ci în multe răstimpuri cu mult mai supus de acestea decât alte categorii culturale. O carieră ştiinţifică ce debutase editorial în 1945, când fusese încadrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1946-1948) şi apoi la Institutul de Istorie şi Filosofie din Bucureşti al Academiei Române (1948-1952), ameninţa să fie blocată: este îndepărtat abuziv din cercetare în anul 1952. Îşi câştigă mijloacele de existenţă prin munci precare, pe care totuşi le-a prestat, continuându-şi cercetările istorice în condiţii deosebit de grele. Îşi vede familia întemniţată, el însuşi zbătându-se să răzbată valurile vieţii care i-au fost atât de potrivnice atunci.

            Numai prin tenacitate extraordinară – psihică şi ştiinţifică – depăşeşte asemenea momente şi îşi urmează cercetările proprii, în 1955, o dată cu semnele „dezgheţului”, fiind reîncadrat la Institutul de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti. Este institutul ştiinţific cu care s-a identificat în următoarele decenii, până la pensionare, şi pe care l-a ilustrat, prin prestaţia sa, în cel mai înalt grad.

            Cercetările istorice ale Sărbătoritului de astăzi se plasează în câmpul Modernisticii româneşti, înscriindu-se printre cei care au aşezat, susţinut şi ilustrat în istoriografia noastră în a doua jumtăate a secolului trecut investigarea istoriei moderne. Iar ca istoric al epocii moderne, Dan Berindei şi-a îndreptat atenţia asupra momentelor şi fenomenelor principale ale acesteia: Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848 şi contribuţia fruntaşilor acesteia (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu ş.a.), a generaţiei paşoptiste – asupra căreia şi-a rostit Discursul de recepţie în Academia Română la 26 aprilie 2001, în Aula acesteia – fiind numit exeget de seamă al fenomenului revoluţionar românesc. S-a preocupat de Epoca Unirii, a Unirii Principatelor Române din 1859 sub Alexandru Ioan Cuza şi modernizării noului stat român în timpul principilor Cuza şi Carol I, încât a fost calificat drept istoric al unirii naţionale româneşti şi modernizării statului naţional. Lupta pentru independenţa statului român, războiul dus de români în anii 1877-1878 pentru obţinerea independenţei şi a găsit în istoricul Dan Berindei un cercetător avizat, fiind apreciat, pentru contribuţiile sale în cunoaşterea evenimentului, drept cercetător al independenţei româneşti; una dintre acestea a fost încununată cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1977).

            Acţiunea tânărului Principat şi apoi Regat al României pentru recunoaşterea pe plan internaţional, stabilirea de relaţii diplomatice cu principalele state de pe continentul european şi din afara lui au avut în istoricul Dan Berindei un specialist care le-a reconstituit cu multă acribie ştiinţifică, înscriindu-se între cercetătorii proeminenţi ai istoriei diplomaţiei româneşti. A cercetat genealogiile unor mari personalităţi politice şi culturale româneşti, ale unor familii boiereşti şi domnitoare de la noi, fiind exegetul avizat al contribuţiei istorice a generaţiilor de la 1848 şi 1859, 1877 şi 1881, generaţii care au creat statul român modern şi l-au aşezat pe direcţiile fireşti de evoluţie în plan intern şi internaţional. S-a impus, astfel, ca genealogist al istoriei româneşti a secolului al XIX-lea, în câmpul ştiinţei genealogice având contribuţii de primă dimensiune.

            Înşirarea aici a titlurilor unei vaste opere ştiinţifice, chiar printr-o selecţie riguroasă sub aspectul numărului lor, constituie o operaţie dificilă: ele se găsesc înseriate în Bibliografia Operei Savantului întocmită cu multă acribie de Dr. Dorina N. Rusu, alăturată prezentelor consideraţii. Nu lipsesc din cuprinsul ei – se poate constata – străduinţele Istoricului de a dota istoriografia românească din ultima jumătate de secol cu instrumentele ştiinţifice atât de necesare cercetării: enciclopedia istoriografiei româneşti (1978), dicţionarul reprezentanţelor diplomatice ale României (1967-1971) şi al diplomaţilor iluştri (1971-1986), atlasul istoric (1971), bibliografia analitică a periodicelor româneşti (1970-1972), bibliografia referitoare la Independenţa României (1979).

            Istoricul este preocupat în permanenţă să lărgească baza documentar-informaţională a problematicii pe care o investighează, fără de care nu poate proceda la reconstituirile şi interpretările istorice. Este câmpul de activitate ştiinţifică în care s-a afirmat deopotrivă academicianul Dan Berindei. A publicat numeroase documente istorice al căror text l-a identificat şi cules din fonduri arhivistice păstrate în ţară şi străinătate. Şi nu întâmplător, corpusurile de izvoare istorice, la alcătuirea cărora a colaborat, privesc momentele-cheie ale istoriei moderne româneşti: Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu aşa cum era oglindită în rapoartele consulare austriece (1967), Unirea Principatelor Române din 1859 (1959-1997), Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1989), Războiul pentru Independenţa României din 1877-1878 (1971-1977). În ultimii ani a publicat Jurnalul politic al lui Ioan Hudiţă (şase volume, 1997-2003), text grăitor pentru frământările din România interbelică şi a anilor celui de al doilea război mondial. A sprijinit, în calităţile şi funcţiile de conducere ştiinţifică deţinute toate iniţiativele de dotare a istoriografiei române cu colecţii de izvoare istorice prin care să se asigure progresul cercetărilor istorice.

            Contribuţia sa la progresul istoriografiei româneşti postbelice apare cât se poate de vizibilă prin implicarea în conceperea programelor de cercetare ştiinţifică şi organizarea acesteia, nu în ultimul rând în demersurile făcute pentru finalizarea ei, înainte de toate prin publicare. S-a implicat mai întâi la nivelul Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, etalon al celorlalte institute de profil din ţară (Cluj-Napoca şi Iaşi), în calitate de secretar ştiinţific (1968-1970) şi de vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific al acestuia (1970-1975, 1978 – martie 1989). În 1977 a devenit secretarul Comitetului Naţional al Istoricilor Români, contribuind la organizarea la Bucureşti a celui de al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice (august 1980), din 1993 fiind preşedintele acestuia. A ilustrat din plin cele două funcţii, ca istoric reprezentativ în ţară şi recunoscut ca atare în plan internaţional, prestând o consistentă activitate de organizare a manifestărilor ştiinţifice interne, a congreselor internaţionale de ştiinţe istorice şi ale comisiilor şi asociaţiilor afiliate Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice (CISH), cu care s-a aflat într-o permanentă şi strânsă colaborare. Pentru larga sa participare în acest sens, a fost ales membru al mai multor organisme ştiinţifice internaţionale, dintre care menţionăm în acest cadru Comisia Internaţională de Istoria Presei (din 1965), Comisia Internaţională de Studii Slave (din 1975), Comisia Internaţională de Istoria Relaţiilor Internaţionale (din 1980), Asociaţia Istoricilor Europeni (din 1985), al Societăţii de Istoria Revoluţiei de la 1848 şi a revoluţiilor din secolul XIX din Franţa (din 1985), al Societăţii de Studii Sud-Est Europene din Germania (din 1988), al Asociaţiei Istoricilor Francofoni din Paris (din 2000). La crearea în 1971 a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie din România a fost ales vicepreşedinte, din 1981 fiind până în prezent preşedintele ei, Comisie care în 1990 trecea în structura Academiei Române. A participat la congresele internaţionale de Ştiinţe Genealogice şi Heraldice (Liege-1972, München-1974, Copenhaga-1980, Madrid-1982, Helsinki-1984, Lisabona-1986, Innsbruck-1988, Uppsala-1992, Luxembourg-1994, Besançon-2000), prezentând comunicări privind cercetările româneşti de genealogie şi heraldică, al căror text a fost publicat în Actele respectivelor congrese. Din 1972 este membru al Confederaţiei Internaţionale de Genealogie şi Heraldică, sprijinind cercetările ce se întreprindeau până în 1989 în România, atunci trebuind să fie depăşite multe dificultăţi. A fost ales membru de onoare al Societăţii de Genealogie şi Heraldică a Greciei (1981), membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere (1994), membru titular străin al Academiei Polone de Ştiinţe şi Litere din Cracovia (1996). Este preşedinte al Comisiei Mixte de Istorie Româno-Austriacă şi a celei Româno-Israeliene, care funcţionează în cadrul Academiei Române şi Academiilor din cele două ţări.

            Să observăm, nici un istoric din România postbelică nu a reuşit asemenea performanţe ştiinţifice în plan intern şi internaţional, o atât de largă participare la organizarea cercetării ştiinţifice la nivel european şi mondial, alegerea în organisme ştiinţifice care funcţionează în ţară şi străinătate atât de numeroase şi prestigioase.

            Alegerea ca membru corespondent al Academiei Române (9 martie 1991) şi membru titular (10 noiembrie 1992), iar din 1993 ca preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române venea, în dreaptă consecinţă, ca o recunoaştere firească a unui vast travaliu ştiinţific în domeniul Istoriei Moderne şi al Ştiinţelor Auxiliare ale Istoriei, al activităţii neobosite de organizare a cercetării istoriografice şi a manifestărilor ştiinţifice interne şi internaţionale din domeniul Istoriei. În această ultimă funcţie, cu care a fost investit la nivelul forului ştiinţific şi cultural cel mai înalt al ţării, Academia Română, academicianul Dan Berindei a avut o contribuţie decisivă la elaborarea tratatului de Istorie a românilor – din care au apărut opt volume în nouă tomuri, în anii 2001-2003 – înfăţişând evoluţia istorică a poporului român până în contemporaneitate.

            Se impune a fi remarcată activitatea redacţională pentru apariţia publicaţiilor ştiinţifice din domeniul Istoriei, ca redactor-şef la „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, sau ca membru în colegiile de redacţie ale unor reviste istorice din ţară: „Arhiva Genealogică”, „Historia Urbana” sau străinătate: „Cahiers «Charles Fouriers» din Besançon, „Revue d’Europe Centrale” din Strasbourg-Paris.

            Prestigiul ştiinţific de care academicianul Dan Berindei se bucură în ţară şi străinătate rezultă şi din invitaţiile ce i-au fost adresate de a contribui la apariţia de volume omagiale dedicate unor distinşi istorici: să-i amintim aici doar pe cei din afara hotarelor ţării: Dimităr Kosev, Heinz Ischreyt, Andreas Hillgruber, Z.R.Dittrich, Karl Otmar Freiherr von Aretin, Emanuel Turczynski, Enrico Serra, Karl Dietrich Erdmann, Günter Mühlpfordt, Paul Sabourin, Charles-Olivier Carbonell, Veselin Trajkov.

            O serie de lucrări monografice şi de sinteză i-au fost traduse în mai multe limbi în ţările respective: franceză, germană, italiană, engleză, rusă, spaniolă, arabă, japoneză, chineză, finlandeză, bulgară, maghiară, polonă, greacă, fiind şi aceasta o dovadă a implicării constante a Sărbătoritului în viaţa ştiinţifică din domeniul istoriografiei pe plan internaţional.

            La împlinirea vârstei octogenare, istoricii îi aduc academicianului Dan Berindei urările de sănătate şi viaţă lungă, pe care – nu ne îndoim – o va pune în continuare în serviciul muzei Clio, pe care a slujit-o cu atâta fidelitate vreme de şase decenii.

            La mulţi ani, Domnule Academician!