Cuprinsul ANUARULUI Nr. XLVIII din 2009

Nicolae EDROIU	The Institute for History Cluj and its "Yearbook" (1920-2008)	PDF rezumat
INSTITUŢII
Liviu Marius ILIE	Domnia şi "casa domniei" în Ţara Românească. Etimologie şi semnificaţie istorică (secolele XIV-XVI)	PDF rezumat
Lidia GROSS	Primele "fraternităţi" ale calfelor din Transilvania (1463-1484)	PDF rezumat
Daniela DETEŞAN	Locul şi rolul preoţilor "moralişti" în timpul episcopatului lui Ioan Lemeni (1832-1850)	PDF rezumat
Mihaela BEDECEAN	Separaţia bisericească de Mitropolia din Carloviţ în Episcopia Aradului. 1865-1873	PDF rezumat
Paul ŞEULEAN	Uniunea Femeilor Evanghelice din Cluj în perioada interbelică	PDF rezumat
Veronica TURCUŞ	Din istoricul fondării Şcolii Române din Roma: Tratativele pentru obţinerea complexului abaţial cistercian Santa Susanna (1920-1923)	PDF rezumat
Stelian MÂNDRUŢ, Ottmar TRAŞCĂ	Fritz Valjavec şi România (1939, 1941)	PDF rezumat
ISTORIE ŞI CULTURĂ
Remus CÂMPEANU	Note la recitirea unei biografii: ambiţiile nobiliare ale lui Inochentie Micu	PDF rezumat
Virgiliu FLOREA	O carte de referinţă pentru romanişti: Chrestomaţie Română (1891) de Moses Gaster	PDF rezumat
Florea IONCIOAIA	Utopism şi context istoric. În jurul unui epistolar	PDF rezumat
Liviu NEAGOE	De la "esenţă naţională" la "ontologie etnică": fundamente filosofice ale naţionalismului românesc	PDF rezumat
Veronica TURCUŞ	Emil Panaitescu (1885-1958) şi Şcoala Română din Roma	PDF rezumat
DISCUŢII
Michael SHAFIR	Requiem pentru un institut de cercetare	PDF rezumat
ISTORIE ŞI DEONTOLOGIE
Flavius SOLOMON	Cum nu trebuie să arate o construcţie istoriografică	PDF rezumat
Alexander DRACE-FRANCIS, Shirley FOSTER	Dr. Carmen Andraş and plagiarism	PDF rezumat
INSTRUMENTE DE LUCRU
Ela COSMA	Cronologia anilor 1848-1849 în Transilvania	PDF rezumat
RECENZII	Volume recenzate	PDF
NOTE BIBLIOGRAFICE	Conţinut Note bibliografice	PDF
REVISTA REVISTELOR	Conţinut Revista revistelor	PDF
VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ
	Cea de a VIII-a Reuniune a Comisiei Mixte de Istorie Româno-Slovace (Bratislava, 26-30 mai 2008) (Nicolae Edroiu)	PDF
	Sesiunea Comisiei Mixte a Istoricilor Români şi Maghiari (Bucureşti, 13-17 octombrie 2008) (Stelian Mândruţ)	PDF
	Sesiunea Internaţională de Comunicări "Realităţi sociale şi implicare politică în Transilvania între 1848-1867" (Cluj-Napoca, 10-11 iunie 2008) (Dumitru Suciu)	PDF
	Simpozionul Internaţional "Ştiinţa genealogiei azi - cerinţe metodologice şi perspectiva ale cercetării" (Cluj-Napoca, 11 iunie 2008) (Nicolae Edroiu)	PDF
	Sesiunea ştiinţifică "Istorie şi civilizaţie în nord-vestul României" (Zalău şi Bocşa, 9-10 octombrie 2008) (Ela Cosma)	PDF
	Conferinţa internaţională "Matthias Corvinus and his Time / Matia Corvinul şi epoca sa" (Cluj-Napoca, 23-26 octombrie 2008) (Adinel Dincă)	PDF
	A XIII-a ediţie a Simpozionului Internaţional "Banatul - Trecut istoric şi cultural" (Zrenianin, Novi Sad şi Sremski Karlovci, 31 octombrie - 2 noiembrie 2008) (Attila Varga)	PDF
	Simpozionul "90 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România" (Cluj-Napoca, 27 noiembrie 2008) (Dumitru Suciu)	PDF
	Activitatea ştiinţifică a Institutului de Istorie "George Bariţiu" pe anul 2008 (Susana Andea)	PDF
NECROLOG
	Jákó Zsigmond (Nicolae Edroiu)	PDF
	Sabin Belu (Camil Mureşanu)	PDF
Abstracts / Résumé / Zusammenfassungen Nicolae EDROIU « Back The Institute for History Cluj and its "Yearbook" (1920-2008) Studiul trece în revistă evolutia Institutului de Istorie Naţională din Cluj şi a publicaţiei sale de specialitate din perioada interbelică pănă în 2008. Institutul de Istorie Naţională din Cluj, fondat prin profesorii Alexandru Lapedatu (1876-1950) şi Ioan Lupaş (1880-1867), membri ai Academiei Române, a fost printre instituţiile nou înfiinţate româneşti la Cluj, după 1918. Sarcina ştiinţifică cea mai importantă a Institutului a fost de a investiga trecutul Transilvaniei, de a identifica sursele arhivistice relative la istoria Transilvaniei şi de a extinde baza de date documentară prin publicarea de colecţii de surse istorice referitoare la principalele probleme istorice ale provinciei intra-carpatice, şi care să servească drept punct de plecare pentru alte reconstructii istoriografice. La scurt timp după înfiinţarea Institutului în 1920, sub patronajul fondatorilor săi, s-a constituit publicaţia periodică: "Anuarul Institutului de Istorie Naţională" din Cluj, una dintre primele reviste ştiinţifice de profil istoric din România. Conţinutul tematic s-a întâlnit cu cerintele moderne de cercetare istorică europeană, cu care editorii erau familiarizaţi de la începutul apariţiei. Destul de repede, Anuarul Institutului din Cluj şi-a câştigat locul printre periodicele ştiinţifice publicate sub înaltul patronaj al Academiei Române, căpătând notorietate, atât în ţară, cât şi în străinătate. Autorul trece în revistă princpialele etape din evoluţia instituţiei clujene şi a revistei acesteia, punctând principalele repere şi mai ales realizările, în ciuda vicisitudinilor inevitabile înt-un interval de timp atât de îndelungat. Cuvinte cheie: Casa Domniei; Ţara Românească; instituţie politică; domnie Liviu Marius ILIE « Back Domnia şi "casa domniei" în Ţara Românească. Etimologie şi semnificaţie istorică (secolele XIV-XVI) Cea mai importantă instituţie politică din Evul Mediu românesc este domnia, o instituţie care îşi găseşte explicaţia etimologică în cuvântul domn (prinţ); termenul român domn vine din latinescul dominus, care înseamnă stăpânul sau proprietarul casei. Pentru a înţelege ce înseamnă domnia, trebuie mai întâi să aflăm cum îşi imaginau propria casă prinţii din Ţara Românească. Documentele emise de domnitorii politici din Ţara Românească şi unele fragmente din cronicile româneşti descriu "casa" drept curtea sau cămara domnească (într-un cuvânt patrimoniul), sau asa-numiţii familiares (nobilii sau oficialii de la curte, care puteau fi în anumite situaţii înrudiţi cu domnul). Cuvinte cheie: Casa Domniei; Ţara Românească; instituţie politică; domnie Lidia GROSS « Back Primele "fraternităţi" ale calfelor din Transilvania (1463-1484) Articolul analizează primele fraternităţi (Bruderschaften) ale calfelor din Transilvania, formate în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Scopul cercetării este de a deschide perspective noi de cercetare asupra unui fenomen istoric puţin studiat, care a fost tratat superficial şi părtinitor în marea majoritate a timpului. Primele fraternităţi au apărut în oraşe ca Braşov (Kronstadt) şi Sibiu (Hermannstadt), unde nivelul urbanizării era comparabil cu cel din oraşele din Vestul Europei. În secolul al XV-lea specificitatea vieţii religioase şi transformările din sensibilitatea umană, relaţionate cu "ritul trecerii" favorizează creşterea numărului fraternităţilor. Asemenea structuri erau angajate activ în organizarea ceremoniilor funerare solemne pentru a asigura răscumpărarea eternă. Istoriografia occidentală axată pe acest subiect asociază fraternităţile calfelor cu organizaţiile profesionale. Prin urmare, articolul oferă cititorului o privire generală succintă asupra acestei instituţii, care poate fi văzută ca o alternativă atât pentru bresle (asociaţii bazate pe criterii economice) cât şi pentru frăţii (organizaţii religioase şi caritabile). Prima fraternitate documentată a funcţionat în Braşov: fraternitatea calfelor pantofari (1463, la altarul Sfintei Cruci), fraternitatea calfelor blănari (1468), fraternitatea calfelor croitori (1476, dedicată lui Iisus Christos şi Fecioarei Maria), fraternitatea calfelor fierari (1478, cu patronul spiritual Sf. Anton), fraternitatea calfelor de ţesători (1481). În Sibiu s-au organizat fraternitatea calfelor de cizmari (1484, în onoarea Sf. Ion). Aspectele care caracterizează aceste fraternităţi converg spre concluzia că erau asociaţii cu caracter profund religios şi educaţional, care erau integrate mişcării cofraternale ce a animat societatea urbană din Transilvania în veacul al XV-lea. Cuvinte cheie: calfe; fraternităţi; oraşe medievale; Transilvania; viaţă religioasă; caritate. Daniela DETEŞAN « Back Locul şi rolul preoţilor "moralişti" în timpul episcopatului lui Ioan Lemeni (1832-1850) În prima jumătate a secolului al XIX-lea spiritualitatea era cel mai important element al culturii române. Reprezentanţii bisericii greco-catolice au intervenit pentru a susţine naţiunea română. Dar, ei au fost criticaţi mai ales pentru felul în care au reformat din interior structurile eclesiastice, afacerile financiare şi administrative bisericeşti. Articolul prezintă poziţia preoţilor români greco-catolici "moralişti" în timpul episcopatului lui Ioan Lemeni, pe baza unor surse inedite păstrate în Arhivele Primaţiale din Esztergom. Scopul cercetării este de a reconstitui "procesul lemenian" (1843-1846) petrecut la Blaj, cu atenţie particulară asupra preoţilor "moralişti". Principalele idei dezbătute au fost: statutul teologilor din Seminarul din Blaj, viziunea episcopului Lemeni asupra preoţilor "moralişti", numărul preoţilor "moralişti", stagiile de pregătire ale preoţilor "moralişti", reacţiile jurnalistice ale profesorului de filosofie Simion Bărnuţiu faţă de preoţii "moralişti", poziţia inspectorilor imperiali potrivnică preoţilor "moralişti", concluziile imperiale şi posibile soluţii pentru îmbunătăţirea stării deplorabile în care se găsea dioceza de Făgăraş. Cuvinte cheie: preoţi moralişti; popănduşi; Blaj; biserica greco-catolică; teologie Mihaela BEDECEAN « Back Separaţia bisericească de mitropolia din Carloviţ în episcopia Aradului, oglindită în presă (1865-1873) Separaţia ecleziastică a românilor de sârbi a fost oficial prezentată în Transilvania în anul 1864 în faţa Congresului de la Carloviţ la data de 5 august de deputatul român Vincenţiu Babeş. Separaţia a reprezentat unul dintre dezideratele eclesiastice ale românilor ortodocşi de mai bine de 100 de ani. Studiul analizează procesul separaţiei în comunităţile mixte din dioceza Aradului. O parte din negocieri şi din procesul propriu-zis de separaţie a fost reflectat în ziarele locale Lumina, Telegraful Român, Gazeta Transilvaniei, Albina, Federaţiunea, Speranţa, Familia. Autoarea însumează comunităţile mixte legate de episcopatul Arad, a căror situaţie a fost prezentată în ziarele româneşti. Studiul este unul comparativ, cu referiri la procedurile şi impedimentele unei separaţii paşnice. Motivele neînţelegerilor le-au reprezentat clădirile bisericii ortodoxe şi şcolile locale. Cimitirul era privit ca un bun comun, dar cu toate acestea, cele două construcţii au aprţinut unei comunităţi sau alteia. De obicei era cumpărat de comunitatea cea mai numeroasă, în acest caz, românii ortodocşi. În unele cazuri grupurile au ajuns la o înţelegere fără intervenţia curţii judecătoreşti. În ziare apar discrepanţe, datorate surselor diferite utilizate. Informaţiile referitoare la procesul separaţiei ecleziastice conturează un tablou al realităţilor confesionale româneşti, oferind imaginea vie a ceea ce a reprezentat întemeierea noii provincii mitropolitane. Cuvinte cheie: biserică metropolitană; separaţie ierarhică; biserica ortodoxă română; biserica ortodoxă sârbă; presa românească Paul ŞEULEAN « Back Uniunea femeilor evanghelice din Cluj în perioada interbelică Scopul acestui studiu documentar este de a oferi o evidenţă clară asupra constituirii şi activităţii Uniunii maghiare a femeilor evanghelico-luterane care a apărut în perioada interbelică. Analiza acoperă perioada anilor 1926 şi începutul anului 1935. În perioada interbelică România a avut o poziţie importantă ca stat mijlociu în Europa, cu rol în Liga Naţiunilor. În Ungaria, biserica maghiară evanghelică de confesiune augsburgică (circa 430000 membri, comparativ cu peste 1,5 milioane reformaţi) a fost un produs al dispersării. Instaurată în timpul Reformei, a crescut sub persecuţii. În România, Reforma a cuprins germanii şi maghiarii, locuitori ai Transilvaniei. În 1918, după destrămarea monarhiei austro-ungare, Transilvania s-a unit cu România pe baza referendumului de la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 (dată devenită ulterior ziua naţională a României). La 8 ianuarie 1919 saşii din Transilvania au votat unirea Transilvaniei cu România. Descendenţi din germanii care s-au aşezat aici în secolul al XII-lea, saşii din Transilvania (Siebenbürger Sachen) şi-au păstrat biserica evanghelică de confesiune augsburgică, cu aproximativ 400.000 de membri în secolul XX. Noul statut a fost adoptat la 2 iunie 1927. Ungurii din România aveau biserica evanghelică de confesiune augsburgică în scădere (30.445 membri). În 1920 ungurii au intenţionat să pună bazele unei episcopii dar numărul lor nu era îndeajuns de mare. Mai târziu ei au fondat o supraintendenţă în Arad, formată din 25 de parohii. La 22 februarie 1927 Ludovic Frint, preot în Arad, a fost ales preşedinte al comitetului managerial aflat la conducerea bisericii. Aşa-numitul episcop era păzitorul credinţei şi, prin urmare, centrul vieţii spirituale a comunităţii. În Cluj, Uniunea maghiară a femeilor evanghelico-luterane a fost fondată în 28 ianuarie 1926 şi era o parte esenţială a noii biserici maghiare. Scopul acestei uniuni era de-a lungul anilor 1920-1930 de a ajuta lunar persoanele evanghelice sărace cu daruri, lemne pentru foc şi haine, de a susţine fetele evanghelice nevoiaşe care doreau să se căsătorească, de a oferi asistenţă pentru instituţiile culturale ale parohiilor locale, de a sprijini copiii oropsiţi cu cărţi şi caiete. Structura uniunii s-a fondat pe statutul adoptat la 13 iulie 1935 la Cluj. Potrivit acestuia, activităţile Uniunii maghiare a femeilor evanghelico-luterane au fost manageriate după următoarea structură: 1) adunarea generală; 2) comitetul managerial; 3) comisia de supraveghere; 4) echipa de lucrători. Cuvinte cheie: uniune; unguri luterani; femei evanghelice; biserică evanghelică; Cluj Veronica TURCUŞ « Back Din istoricul fondării Şcolii Române din Roma: Tratativele pentru obţinerea complexului abaţial cistercian Santa Susanna (1920-1923) Inaugurarea activităţii Şcolii Române din Roma la 1 noiembrie 1922, instituţie fondată prin legea promulgată în octombrie 1920, a fost precedată de o serie de etape organizatorice, între care aprobarea Regulamentului Şcolii (în iunie 1921), numirea directorului (în octombrie 1921) şi identificarea unui local adecvat pentru Institut. În acest scop, directorul Şcolii, academicianul Vasile Pârvan, a mers la Roma, unde a rămas din 8 ianuarie până în 10 martie 1922, iniţiind contacte cu autorităţile politice şi ştiinţifice italiene şi vaticane, secondat de miniştrii României pe lângă Quirinale şi Sfântul Scaun, Alexandru Emanuel Lahovary şi Dimitrie C. Pennescu. În acest context a fost reactivat un proiect anterior, promovat în 1920 de către preotul transilvan Vasile Lucaciu şi de către ministrul Pennescu, care urmărea aşezarea viitorului seminar greco-catolic român în complexul abaţial cistercian Sfânta Susanna, mănăstire cu un trecut istoric şi artistic remarcabil, în acei ani obiect de dispute între statul italian şi Sfântul Scaun. România a iniţiat tratative diplomatice, atât cu statul italian, cât şi cu Scaunul Apostolic în vederea concesionării uzului mănăstirii în favoarea statului român, pentru o biserică naţională şi un colegiu ecleziastic, unde ar fi putut să-şi găsească pe drept un loc şi bursierii Şcolii Române din Roma, până la construirea noului ediciu al acesteia pe terenul concesionat pentru uz perpetuu naţiunii noastre de către municipalitatea Romei în 12 ianuarie 1922. Ministrul Lahovary a utilizat toate relaţiile sale diplomatice pentru a promova această iniţiativă şi obţine sprijinul preşedintlui Senatului italian, Tommaso Tittoni, care trimitea pe 21 ianuarie 1922 o scrisoare de recomandare direct preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ivanoe Bonomi. Moartea papei Benedict al XV-lea survenită la 22 ianuarie 1922 şi presiunile Statelor Unite pentru a avea biserica, situată în apropierea ambasadei americane, destinată uzului liturgic al comunităţii americane şi a celei de limbă engleză din Roma au condus la eşecul iniziativei. Uzul liturgic al bisericii Sfânta Susanna a fost acordat Congregaţiei Misionare Sfântul Pavel, congregaţie religioasă americană şi edificiul ecleziastic al mănăstirii a devenit biserica naţională a comunităţii Statelor Unite din Roma. Şcoala Română şi-a deschis porţile într-un imobil luat în chirie, în strada Emilio del Cavaliere, nr. 11, unde a funcţionat până la transferarea ei, în decembrie 1932, în noul sediu din Valle Giulia. Cuvinte cheie: Sfântul Scaun; Roma; Şcoala Română; cistercian; SUA; Colegiul Greco-Catolic Stelian MÂNDRUŢ, Ottmar TRAŞCĂ « Back Fritz Valjavec şi România (1939, 1941) Istoria grupului etnic german situat în afara graniţelor ţării a reprezentat un subiect de interes de la sfârşitul primului război mondial. În 1930 se fonda la Munich "Südost-Institut" cu un interes particular asupra comunităţilor germane din sud-estul Europei, mai ales din Balcani. După 1935 procesul de cercetare s-a extins graţie implicării tânărului istoric Fritz Valjavec. Tânărul specialist a dezvoltat conceptul de identitate etnică ca principalul motiv de a studia realităţile germane în spaţiu şi timp. Prezenţa lui Valjavec în România în decembrie 1939 era legată de acţiunile nou-creatului RSHA (Serviciul Central de Siguranţă al Reich-ului). De-a lungul vizitei sale "diplomatice" a adunat informaţii despre climatul politic şi social român şi despre poziţia internaţională a ţării reflectată în societate. Era interesat de minoritatea germană şi conduita economică a evreilor. Fritz Valjavec se va întoarce în România în iulie 1941, ca SS-Unterstumführer, membru al Einsatzkommando 10 b, servind ca translator al unităţii. Istoricul a fost prezent în oraşul Czernowitz, unde s-a afirmat ca protector al poporului ucrainian. I-a susţinut în încercarea de a crea un stat ucrainian cuprinzând nordul Bucovinei şi Basarabia. Mai mult decât atât, a alimentat sentimentele anti-româneşti din regiune, devenind un fervent susţinător al mişcării ucrainiene. Autorităţile româneşti l-au considerat o ameninţare naţională şi i-au cerut baronului Manfred von Killinger, ministru plenipotenţial al Reich-ului la Bucureşti să investigheze situaţia. În final, Valjavec a părăsit ţara (decembrie 1941) şi departamentul german de spionaj a negat implicarea sa în acţiuni anti-româneşti. Cuvinte cheie: Fritz Valjavec; România; 1939-1941 Remus CÂMPEANU « Back Note la recitirea unei biografii: Ambiţiile nobiliare ale lui Inochentie Micu Vârsta postmodernismului a permis apariţia unei direcţii ciudate la nivelul criticismului istoriografic. Tot ceea ce s-a scris fără acordul istoriografiei tradiţionale a părut drept provocator sau neînţeles şi a fost transferat într-o sferă "mistică" a postmodernismului. Aceste trenduri de dezvoltare impresionează prin forţa de fragmentare a metadiscursului istoriografiei tradiţionale, de a-i pune la îndoială corectitudinea şi de a aduce în atenţia dezbaterilor infailibilitatea miturilor. Din acest punct de vedere, biografia lui Inochentie Micu poate fi citită dintr-o altă perspectivă care se referă la aspectele private ale vieţii sale. Ca rezultat, studiul urmăreşte evoluţia carierei lui Inochentie Micu aşa cum reiese din comportamentele sale aristocratice. Pentru a fi acceptat ca membru cu drepturi egale în Dieta transilvană şi-a întocmit el însuşi o genealogie regală. Datorită solidarităţii existente între elitele sociale româneşti el a reuşit să crească veniturile episcopatului. Din această poziţie s-a luptat pentru a îmbunătăţi statutul elitelor româneşti şi al ţărănimii. Până în acest moment istoria elitelor din Transilvania pare să ignore comportamentele aristocratice şi se focusează pe momentele care privesc mişcarea naţională a românilor. Scopul lui Inochentie Micu a rămas acelaşi: de a egaliza înţelesul etnic al naţiunii cu cel juridic (constituţional). Această abordare postmodernistă relevă latura umană a episcopului, o latură cu slăbiciuni, dar cu imaginea unui lider intransigent. Cuvinte cheie: istoriografie; biserica greco-catolică; Inochentie Micu; abordare postmodernistă Virgiliu FLOREA « Back O carte de referinţă ăentru romanişti: Chrestomaţie română (1891) de Moses Gaster Principala operă a lui Moses Gaster, Chrestomaţie română, publicată în vara anului 1891 şi-a amânat apariţia datorită mai multor factori: condiţiile dificile de lucru, volumul impresionant de documente, preocupările adiacente ale lui Gaster, expulzarea autorului din România, impedimentele întâlnite la editura F. A. Brockhaus din Viena. Lucrare majoră a lui Gaster, în care a investit 10 ani din viaţă, o crestomaţie românească şi un glosar ce acoperă perioada de la începuturile literaturii, dinainte de 1830, a apărut tocmai la jubileul celor 25 de ani de la urcarea regelui Carol I pe tron. Cartea a fost foarte bine primită, iar regele i-a înmânat premiul Bene Merenti clasa întâi pentru "scrieri române literare şi filologice". Articolul prezintă dificultăţile lui Moses Gaster în alcătuirea crestomaţiei sale. Cu toate că opera s-a bucurat în mare parte de critici favorabile, a existat şi un oarecare criticism destructiv din partea unor scriitori români. Crestomaţia română a ajutat la acoperirea unor lacune simţite de cercetători străini în domeniul lingvisticii istorice româneşti. Succesul ştiinţific al cărţii printre romaniştii timpului este relevat de bogata corespondenţă dintre F. A. Brockhaus şi Moses Gaster. Cuvinte cheie: România; Moses Gaster; crestomaţie; literatură; criticism Florea IONCIOAIA « Back Utopism şi context istoric. În jurul unui epistolar Aventura lui Théodore Diamant şi a ideilor societariste în Principatele Danubiene au făcut obiectul mai multor demersuri. În ciuda complicaţiilor sale ideologice, fourierismul românesc apare ca fiind bine documentat istoric. Cu toate acestea, nici istoria lui Diamant, nici episodul Scăieni nu sunt cu adevărat integrate în istoria mişcării fourieriste. Pe de altă parte, din punct de vedere strict documentar, sunt încă numeroase aspecte în discuţie sau chiar rău documentate. Se ştiu puţine lucruri, spre exemplu, în legătură cu sejurul parizian al lui Diamant, apoi privitor la anii următori sosirii sale în Muntenia sau în legătură cu natura raporturilor dintre Diamant şi publicul său muntean. Raportându-ne la noile surse documentare, acest demers îşi propune să analizeze rolul lui Théodore Diamant în cadrul mişcării fourieriste prin prisma corespondenţei sale cu Charles Fourier, iar, mai apoi, să reconstituie, orizontul de receptare al fourierismului de către lumea românească a veacului al XIX-lea. Este vorba deci despre o contribuţie la istoria difuzării ideilor societariste, la fel ca şi un demers axat pe geneza unei părţi a imaginarului intelectual românesc. Nu e dificil de explicat această adeziune la fourierism a tânărului Diamant. Este ştiută natura sa entuziastă şi deschisă, la fel ca şi optimismul său debordant. Se poate adăuga aici pasiunea sa pentru ştiinţe şi, foarte probabil, sentimentul de securitate dat de un grup atât de solidar, respectiv de o viziune a lumii relativ accesibilă şi atrăgătoare. Trebuie făcută, de asemenea, o distincţie între ideile lui Fourier şi mişcarea societară: lui Fourier, Diamant îi oferă serviciile sale devotate. A îndeplinit el o misiune societară în Principatele Danubieneş Corespondenţa cu Maestrul său ne oferă multe lămuriri în legătură cu acest aspect. În acelaşi timp, ea ne obligă să insistăm mai mult asupra raporturilor dintre Diamant şi mişcarea societară, la fel ca şi asupra realelor sale proiecte derulate în Muntenia. Întâi de toate, într-o primă scrisoare, se poate remarca frenezia apostolatului, la fel ca şi mesajului bunului discipol: gestul de reverenţă faţă de Maestrul său. Se poate vedea că misiunea sa este, mai degrabă, auto-instituită, apoi obedienţa manifestată faţă de Fourier pare să marcheze, în acelaşi timp, un act de ataşament faţă de proiectul societar al lui Fourier, la fel ca şi un act de independenţă faţă de secta societară. Tonul este foarte diferit în scrisoarea următoare. Se remarcă o tensiune aproape insuportabilă care emană din această epistolă. Diamant este în plină criză de nervi. În acest context, interesul acordat copiilor şi ţiganilor, ca posibili actori ai experienţei societare, pare să indice o schimbare de strategie din partea sa. Se poate descoperi, mai bine, natura relaţiilor dintre Fourier şi Diamant: una afectivă, personală în care nu există aproape nicio referinţă la mişcarea societară în general. De altfel pare că moartea lui Fourier, în 1837, a pus capăt întregii relaţii dintre Diamant şi cercurile fourieriste. Totuşi, importanţa esenţială a acestei scrisori rezidă în aportul ei documentar privind raporturile dintre Diamant şi Bălăceano. Ea dovedeşte rolul lui Diamant în episodul Scăieni. Se ştie, acum, că el era aproape neglijabil. Dar, cu toate acestea, ruptura de Bălăceano s-a dovedit a fi mai puţin gravă în raport cu pierderea prestigiului, fapt care-l va conduce spre cvasi-izolare în anii ce urmează. Este adevărat că, după anul 1836, se poate remarca o schimbare importantă a agendei ideologice în Muntenia. Ideile umanitariste, venite pe firul Luminilor, sunt înlocuite cu teme politice şi identitare. În locul experimentalismului fourierist, raţional şi abstract, o nouă sensibilitate colectivă, politizată, radicală, chiar subversivă s-a impus în anii următori. Cuvinte cheie: utopism, idei societare, fourierism, corespondenţă, Muntenia. Cuvinte cheie: utopisme, idées sociétaires, fouriérisme, correspondance, Valachie. Liviu NEAGOE « Back De la "esenţă naţională" la "ontologie etnică": fundamente filosofice ale naţionalismului românesc Acest eseu încearcă să investigheze teoriile majore despre naţionalism şi să sprijine ideea că naţionalismul românesc a fost cel mai articulat corpus teoretic al multor generaţii de cercetători ca o reacţie principală de modernitate târzie. Regăsit la poeţi, scriitori, istorici şi filozofi, naţionalismul românesc este un semn adevărat al unei culturi care încearcă să definească propria identitate. Autorul se va concentra pe autorii şi temele filosofice cele mai relevante, încercând să urmeze modul în care această doctrină a reuşit să supravieţuiască şi să îmbrăţişeze astfel de epoci istorice diferite sau sisteme politice. Cuvinte cheie: agrarianism, modernization, interware Romania, intellectual elites, nation-building. Veronica TURCUŞ « Back Emil Panaitescu (1885-1958) şi Şcoala Română din Roma Şcoala Română din Roma, fondată în 1920 prin iniţiativa promovată de academicienii Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga, şi-a început activitatea în 1 noiembrie 1922. În perioada dintre cele două războaie mondiale, Institutul din Roma - devenit unul dintre centrele de excelenţă ale culturii române în străinătate - a fost condus în primii ani de vicepreşedintele Academiei Române, Vasile Pârvan, apoi din 1927 până în 1940 de către doi dintre cei mai cunoscuţi dintre elevii săi (George G. Mateescu şi Emil Panaitescu). Ultimul a deţinut funcţia de director al Şcolii Române din Roma în anii '30 şi a legat în mod definitiv numele său de edificarea noii şi impunătoarei clădiri a instituţiei, situată în Valle Giulia. Născut la 11 februarie 1885 la Cudalbi, astăzi în judeţul Galaţi, Emil Panaitescu a urmat, în primul deceniu al secolului XX, cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1908. Formaţia sa universitară a fost marcată de modelul oferit de Nicolae Iorga, al cărui discipol credincios a devenit. Relaţia cu Nicolae Iorga a avut o viaţă lungă şi contrastantă, mai ales din a doua jumătate a anilor '20, când Panaitescu s-a căsătorit cu fiica cunoscutului diplomat român Alexandru Emanuel Lahovary, dobândind o excelentă poziţie în lumea politică şi diplomatică română. Raportul cu Vasile Pârvan, închegat la sfârşitul primului război mondial, în contextul colaborării la proiectul înfiinţării Universităţii române din Cluj s-a înscris în seria punctelor de referinţă ale biografiei sale, în care trebuie menţionate şi relaţiile deosebit de importante cu regina Maria a României, consolidate în anii 1917-18, când Panaitescu a fost şeful biroului de informaţii din Ministerul Războiului. Destinul său s-a conjugat cu acela al Şcolii Române din Roma încă de la începutul anilor '20, în perioada 1922-1924 fiind bursier în prima generaţie de studioşi ai şcolii şi specializându-se în topografia şi antichitatea romană. Recomandat de Academia Română pentru sarcina de director al Şcolii Române din Roma în septembrie 1929 şi reconfirmat de mai multe ori de-a lungul anilor'30, Emil Panaitescu rămâne în istoria instituţiei ca un excelent organizator. Publicarea sub coordonarea sa a şase numere (IV-IX) din anuarul şcolii "Ephemeris Dacoromana" şi a celor trei volume de documente (II-IV) din "Diplomatarium Italicum", continuarea seriei anuale de conferinţe a Institutului, cu participarea specialiştilor italieni sau a profesorilor şi directorilor de la alte Şcoli străine din Roma, după modelul promovat de Pârvan, creşterea numărului de volume din biblioteca Institutului sau inaugurarea, în ianuarie 1933, a noului local al Şcolii sunt rezultatele mai importante ale activităţii în calitate de director al Şcolii Române din Roma. Cuvinte cheie: istoriografie; Şcoala Română; Roma; Benito Mussolini Michael SHAFIR « Back Requiem pentru un Institut de Cercetare Articolul Requiem pentru un Institut de Cercetare relevă transformările şi modificările istorice suferite de Radio Europa Liberă / Institutul de Cercetare Radio Libertatea din 1965. Autorul reaminteşte activitatea directorului Noel Bernard şi urmările dispariţiei acestuia. Sunt evocate spectre ale foştilor cercetători şi analişti care au marcat istoria institutului de cercetare. Acţiunile foştilor directorilor suscită criticismul autorului câtă vreme colaborarea cu staţia de radio a depins de caracterul liderilor şi percepţia anumitor realităţi. Un episod care trebuie reamintit se referă la specificaţia de a distruge arhiva războiului rece a institutului după 1989, clasificată ca "istorie irelevantă". Ultimii ani ai instituţiei au dus la o "sinucidere instituţională", fără ca nimeni să încerce a salva organizaţia, care în final a încetat să mai existe, rămânând "într-o lume mai bună". Cuvinte cheie: Radio Europa Liberă; Noel Bernard; arhivă; Război Rece Flavius SOLOMON « Back Cum nu trebuie să arate o construcţie istoriografică Studiul de caz relevă o serie de defecte în procesul de construcţie al unui deziderat istoric. Deşi autorul insistă asupra originalităţii creaţiei sale, el foloseşte texte publicate parţial de cercetători anteriori, fără a indica sursele, în marea majoritate a cazurilor. În plus, d-ul Turliuc apare ca un avocat al "naţionalismului tribal" şi ştiutor al acestuia, face eforturi să îşi ascundă naţionalismul românesc. Un fapt notabil este dat de lipsa examinării documentare a surselor. Fragmente de texte sunt copiate de la alţi autori şi citate ca documente primare. Problema devine evidentă când apar diferenţe semnificative între surse şi cuvintele luate de la altcineva, care sunt prezentate ca documente primare. D-ul Turliuc face un duplicat după limba şi punctul de vedere al unui alt scriitor. El merge mai departe şi imită ideile şi rezultatele altui scriitor ca şi cum ar fi munca sa originală (de ex. Tabelul Avram Rosen). Cazul prezentat nu este unul izolat în societatea academică. Prin urmare, toţi trebuie să ne unim eforturile pentru a preveni răspândirea plagierii şi a fenomenelor înrudite cu acesta. Cuvinte cheie: Cătălin Turliuc; plagiat; construct istoriografic; surse Alexander DRACE-FRANCIS, Shirley FOSTER « Back Dr. Carmen Andraş and plagiarism În articol, autorii demonstrează faptul că cercetăroarea de la Institutul de cercetări socio-umane din Târgu Mureş, dr. Carmen Andraş a plagiat lucrările acestora. Autorii doresc să clarifice faptul că protestul lor nu decurge în nici un fel dintr-o atitudine negativă faţă de români generalizată. Dimpotrivă, doresc să apere activitatea editorială admirabilă a cercetătorilor români care au fost lazaţi de modul cum a procedat cercetătoarea dr. Carmen Andras: ei au acceptat opera ei cu bună-credinţă, dar nu au fost în măsură să verifice corectitudinea referinţelor ei. Autorii speră că aceste incidente neplăcute îi vor determina pe cercetători ca pe viitor să ia în considerare cu mare atenţie eventualele implicaţii ce ar decurge din colaborarea cu dr. Andras sau utilizarea lucrărilor sale. Cuvinte cheie: Cătălin Turliuc; plagiat; construct istoriografic; surse Ela COSMA « Back Cronologia anilor 1848-1849 în Transilvania Scopul prezentei cronologii este oferirea unei viziuni mai apropiate asupra decursului celor doi ani revoluţionari, prin sublinierea datelor faptice mai însemnate în succesiunea lor cronologică. Cronologia anilor 1848-1849 în Transilvania este prezentată în trei secţiuni, pentru a se putea accentua în mod deplin decurgerea evenimentelor şi rolul pe care l-au avut participanţii la revoluţie. Autoarea acestei cronologii a optat pentru următoarea împărţire: 1. Maghiarii din Transilvania şi secuii în revoluţie; 2. Românii din Transilvania în revoluţie; 3. Saşii transilvăneni în revoluţie. Această împărţire face referire la căile diferite abordate în timpul revoluţiei de către cele trei naţiuni moderne din Transilvania, subliniind totodată lupta acestora, dusă cu arme şi mijloace diferite, animată de idealuri şi cerinţe deosebite. Cronologia a fost elaborată ca o bază de date, ca mijloc de informare şi instrument de lucru pentru studenţii sau specialiştii interesaţi. O încercare similară, referitoare la revoluţia românească din Transilvania, a fost făcută şi publicată de către cercetătorul Gelu Neamţu (1998), iar acum continuăm această iniţiativă. Cronologia de faţă aduce o perspectivă mai lărgită, care în mod original şi pentru prima oară depăşeşte participarea strict naţională la revoluţie şi cuprinde în paralel cele trei revoluţii naţionale pe teritoriul Transilvaniei în anii 1848-1849. Cuvinte cheie: Chronologie; 1848er Revolution; Siebenbürger Rumänen; Siebenbürger Sachsen; Siebenbürger Ungarn Go TOP