GEORGE BARIŢ – CĂLĂTORUL*

GEORGE BARIŢ – CĂLĂTORUL*

Mircea Popa

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia

Dacă ar fi să acordăm o prioritate în domeniul literar lui George Bariţ, aceasta ar trebui să ţină seama înainte de toate, pe lângă calitatea sa de întemeietor al presei româneşti din Transilvania, şi de rolul important jucat de el în domeniul implementării la noi a literaturii de călătorie. În afară de câteva note sporadice şi absolut nesemnificative publicate în „Biblioteca românească” de Zaharia Carcalechi, trebuie să recunoaştem că Transilvania n-are literatură de călătorie până la apariţia sa (Ioan Codru Drăguşanu publicându-şi însemnările de călătorie mult mai târziu faţă de data redactării lor). Acestă literatură derivă la el din însăşi condiţia de ziarist-reporter, gata oricând să-şi informeze cititorii despre demersurile sale multiple în varii domenii de activitate, în care tendinţa practică prevalează, deoarece „eu niciodată nu am scris ceva pentru cei ce ştiu şi cunosc toate, ci numai pentru aceia care au trebuinţă de a se informa şi a-şi lăţi cunoştinţele de lume, fără ca să aibă mod şi mijloace de a ieşi mai departe din patria lor. Deci scopul meu unic a fost astădată ca să alătur şi să trag paralele între ţări, cetăţi, naţiuni, caractere, graduri de moralitate, de ştiinţă şi industrie sau, într-un cuvânt, de cultură, pentru ca icoanele să-şi capete cuvenita culoare, lumină şi umbră”.

Acest scop, o dată fixat prin scrisoarea din 2 decembrie 1852, expediată de la München, călătorul G. Bariţ încearcă să ofere conaţionalilor săi o serie de date şi de informaţii cât mai utile, să le fie de ajutor atunci când şi ei, la rândul lor, îşi vor propune să călătorească în Europa civilizată. A călători, pentru el, derivă înainte de toate dintr-o nevoie elementară de cunoaştere, de comparaţie, de deschidere spirituală. Omul veacului al XIX-lea nu se mai poate restrânge doar la cunoştinţele ce i le poate oferi patria sa, ci e nevoie de acel permanent contact cu celălalt, spre a putea vedea mai bine stadiul de civilizaţie atins de el şi de a-şi îmbunătăţi condiţia de viaţă. „A ieşi în lume” presupune ascuţirea spiritului critic, dar şi autocritic, o schimbare de mentalitate care trebuie înţeleasă ca atare: „Era odată un timp – scrie el – când căldurosul simţ al junelui scriitoriu avea să iese numai deasupra la Belvederea Braşovului sau printre sălbatecele frumuseţe ale Predealului, pentru ca condeiul său să vadă toată patria învestită în vestminte de flori, în vestminte adevărat pitoreşti, precum este portul românilor mai în toate ţinuturile şi plaiurile. Este un şir de ani de când au dispărut acele visuri. Iluziunea cu încetul făcu loc realităţii. În mijlocul frumuseţilor naturii se desfăşură naintea ochilor un şir neîntrerupt de mizerii şi amărăciuni. Spiritului dezamăgit nu-i rămase decât a se ocupa cu acestea, pentru că ele îl întâmpinau ziua şi noaptea, îl însoţeau la culcate şi sculate, îl urmărea mai totdeauna în mijlocul bucuriilor câte îi pregătea acele puţine inimi fragede care-l iubea”.

Cea dintâi călătorie Bariţ o face la fraţii săi din România de peste munţi. Din această călătorie el n-a lăsat însemnări, dar a consemnat câte ceva Timotei Cipariu în compania căruia a călătorit şi care a trimis mai multe scrisori unor prieteni din Ardeal, în care notează cu bucurie etapele acestui voiaj, Blaj-Sibiu-Braşov-Bucureşti, arătând că „Soţ de călătorie-mi este fratele G. Bariţ, cu carele cu atât mai vârtos am fost a călători, cu cât dânsul e cunoscut pre aceia, şi cu o cale am voit şi Braşeul, această cheie sau poartă a Ţării Româneşti a vedea”. (T. Cipariu, Jurnal, Cluj, 1972, p. 88).

Rezultatul a fost că braşovenii l-au îndrăgit pe Bariţ în aşa măsură, încât

l-au invitat să vină profesor la ei şi, în urma acestei călătorii, el s-a şi stabilit la Braşov. Pe de altă parte, cei doi l-au cunoscut la Bucureşti pe Heliade Rădulescu şi pe alţi fruntaşi ai românimii, cu care au pus baze temeinice de legătură spirituală şi au luat îndemn de a scoate şi ei în Ardeal o presă în limba naţională.

A urmat pentru Bariţ cea dintâi călătorie în Apus, care a avut loc în vara anului 1839, când a călătorit la Viena în tovărăşia lui Iacob Mureşanu, în care scop obţine de la episcopul Lemeni un fel de aprobare-recomandaţie. La Viena a călătorit şi în scop cultural, dar şi personal, dorind să obţină de la guvern aprobare pentru a-şi putea expedia gazetele cu poşta în Bucovina, ceea ce a reuşit. Călătoria a durat două luni, timp în care cei doi au vizitat tot ceea ce se putea în acest timp relativ scurt.

A doua călătorie la Viena a întreprins-o în 1845, când a încercat, în tovărăşia lui Ioan Gött, să obţină oarecari înlesniri în privinţa cenzurii, care se înăsprise în mod simţitor. Pentru a-şi putea vedea în tihnă de foile sale renunţase în acel an la funcţia de profesor, dar noile dispoziţii privitoare la cenzură l-au dezarmat. Pe plan local foile sale erau citite de un cenzor sas şi de unul maghiar, lucru care afecta şi foile germane, drept care şi Gött era interesat pentru înlocuirea cenzorului maghiar cu unul sas. El încercase să obţină oarecari înlesniri de la guvernatorul Teleki, dar fără rezultat, şi atunci a căutat calea Vienei. Aici s-a întreţinut şi cu poetul croat Ludovic Gay, consilier aulic în acel moment, căsătorit cu o româncă din Banat, fapt care i-a dat oarecari speranţe.

Cea de a treia călătorie a lui Bariţ în Apus are loc în 1847, când a făcut parte din deputaţiunea ardeleană trimisă de oraşele Braşov şi Sibiu în chestiunea căii ferate ce urma să fie prelungită de la Arad până la Braşov. Saşii braşoveni au ales o delegaţie de trei reprezentanţi, în care, alături de consilierul Konrad şi de comerciantul Talmeier, a fost ales şi G. Bariţ, în semn de mare preţuire pentru munca sa în folosul comunităţii. Cei trei au purtat convorbiri cu membrii comisiei centrale, dar, deocamdată, nu au ajuns la nici o înţelegere, urmând ca hotărîrile definitive să fie luate ulterior.

Cea mai importantă călătorie a întreprins-o în 1852, când a fost desemnat de către un grup de negustori români din Braşov să prospecteze piaţa apuseană în vederea achiziţionării maşinilor trebuitoare pentru deschiderea unei fabrici de hârtie la Zărneşti. A plecat din Braşov la 14 octombrie acelaşi an, îmbarcat în „dilijeans” sau „carul poştei”, înspre Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie, iar de aici spre Lipova şi Radna pe valea Mureşaului până la Arad, după ce fuseseră transbordaţi în două căruţe ţărăneşti, căci, din cauza drumurilor desfundate, dilijeansul a devenit impracticabil, rupându-i-se osia. De aici s-au îndreptat spre Solnoc, cu frica lotrilor în sân, iar de aici, scăpat de torturile căruţei de poştă, a luat trenul până la Pesta, unde a ajuns la 22 octombrie. După ce a vizitat oraşul, s-a îmbarcat pentru Viena şi mai departe spre Germania, cu popasuri mai îndelungi la München, Leipzig, Dresda, Colonia, Halle, Magdenburg, Brauschweig, Hanovra, apoi în Belgia şi Olanda. Trecând prin Praga, s-a aflat din nou la Viena în 12 decembrie 1852, de unde trimite pentru „Foaia pentru minte” ultimele relaţii de călătorie, organizate sub genericul Suvenire din călătoria mea, scrisori republicate mai târziu de Olimpiu Boitoş sub titlul Întâiele călătorii în Apus ale lui George Bariţiu, Sighişoara, 1947. Din păcate lucrarea sa adună doar scrisorile trimise spre publicare de G. Bariţ în 1852, lăsând uitate celelalte impresii de călătorie ale lui George Bariţ, datând din 1845 şi 1846, publicate în „Gazeta Transilvaniei” şi „Foaie pentru minte”. Călătoriile acestea se referă la Ungaria, pe care a vizitat-o în septembrie 1845, făcând cinci zile cu poştalionul de la Braşov la Pesta. Capitala Ungariei i se părea a se afla într-un vizibil progres atât sub raport comercial, cât şi cultural: „Din Peşta vă însemn atâta numai că cetatea aceasta pe zi ce merge se fae tot mai importantă în privinţa comercială; în cinci-şase ani ea trece peste reforme în adevăr însuflătoare de respect: o şcoală comercială întemeiată de răposatul Bibanko mai nainte cu câţiva ani, ţinută acuma şi cârmuită de urmaşul aceluiaşi, anume Hampel, adauge mult spre dezovltarea însuşirilor comerciale; pentru care noi o şi recomandăm tuturor negustorilor”.

Vizitează şi Tipografia Universităţii din Buda, despre care are multe cuvinte de laudă, deoarece are deja 80 de lucrători şi tipăreşte în fiecare an un mare număr de cărţi ce „au o influinţă mare asupra culturei omeneşti”, reprezentând „producte ale veacului nostru”. Nu poate scăpa din vedere şi teatrul, unde asistă la un spectacol cu piesa baronului Jojica, Doi Barcsai, reprezentanţie ce era anunţată pe afiş de „saltul românesc numit cel din Haţeg”, unul dintre cele mai frumoase dansuri populare româneşti, „dar săltară cinci băieţi un alt amestec de salt”.

În continuare călătoreşte spre Viena cu vaporul, prilej de a face referiri la acest mod de comunicaţie, care i se pare mult mai democratic, deoarece adună la un loc „oameni din toate plasele”, fapt care permite mai lesnicios comunicarea dintre dânşii. „Ştii bine – scrie el – că într-o adunare sau însoţire unde te vezi cu totul strein este o mare norocire dacă poţi urzi un discurs şi a face o cunoştinţă cu cineva; îmi cunoşti şi natura mea cea sfioasă – de nu mă înşel comună la mai mulţi din patria noastră – că dacă venim între oameni streini ne retragem cu totul din soţietate sau că stăm înaintea oamenilor noştri ca şi cum am sta la o judecată învinuitoare. Nu este aşa pe apă. Aci, cel mai trufaş aristocrat de bani, cel mai pedant filosof în prefăcut – şi seriozitate, cea mai măreaţă damă vine în strâmtoare de a deschide un feliu de discurs; unul îţi cere foc din sigara ta; celălalt te întreabă cum cheamă cetatea din malul stâng sau drept al Dunării; cutare speculant voieşte a-ţi şti patria şi articolii ei de negoţ supt materie de vorbire trebuie să se afle, ca să ne treacă de urât, căci cele trei caiute (salele din lăuntru) şi două-trei cabinete pe coperta vasului n-au destule ungheţe pentru ca să se poată retrage toţi ipocondriştii şi toţi mizantropii sau să se poată forma adunări după clase (...) Mai multe alte persoane alese nu-mi vine a le înşira aci; destul că conversaţia fu toată ziua vie şi în multe privinţe interesantă; politizare, satirizare, şoptire, strigare curgea schimbându-se una cu alta”.

Călătoria este pentru el un mijloc de a observa locuri şi oameni, dar şi de a medita la progresul tehnic al secolului. Călătoria pe apă (O zi şi o noapte pe Dunărea de sus) se amestecă cu observaţiile caracterologice şi fiziologice (Tipuri de călătorie) sau cu reflecţii asupra stării drumurilor şi înlesnirile aduse de civilizaţie (Unele observaţii despre cărăuşii poştei). De fiecare dată, el se aşază de partea progresului tehnic, elogiind ideea călătoriei cu vaporul sau cu trenul, ca mijloace moderne, puse în serviciul omului. Va dezavua, deci, pe aceia care se plâng de noile înlesniri tehnice, deoarece este convins că omenirea s-a situat astfel în direcţia cea bună. El nu se numără printre cei care deplâng pe „cărăuşii poştei”, care vor dispărea o dată cu introducerea drumului de fier, convins fiind că „lipsa mijloacelor iuţi de comunicaţie spărie de la călătorie pe toţi aceia cărora timpul le este mai scump decât banul”. Nevoia de a cunoaşte mereu lcururi şi locuri noi este hrănită la el şi cu aceea de a-şi informa exact cititorii despre modul în care pot folosi înlesnirile aduse de cele câteva companii de călătorie, cum ar fi cele ale lui Biasini din Cluj, a lui Gaspar din Sibiu şi Kesner din Braşov, aşa cum şi încearcă să acrediteze în scrisoarea sa inaugurală din 1845: „E de prisos a-ţi atinge că în toată călătoria mea până aici de unde-ţi scriu, n-am putut pierde din vedere curiozitatea, şi mai mult încă, interesul acelora care se adresează şi cătră redacţia acestei foi spre a afla de la ea sau prin ea chipul de a călători peste Ardeal şi prin Ungaria până la Peşta”.

Intenţia de informare se coroborează la el în mod permanent cu dorinţa de cultivare, care nu este scăpată din vedere nici o singură clipă. Căci G. Bariţ a fost la viaţa sa un pasionat călător, călătorind de plăcere sau de nevoie, dar întotdeauna gata să ia condeiul în mână pentru a împărtăşi şi altora această experienţă inedită şi a le trezi dorul de ducă; adică un alt mod de a exista sub raport intelectual, care îl provoacă pe călător la reflecţie după ce a petrecut numeroase ceasuri în „dijileans”, pe drumul de fier sau pe cel de apă; a fost unul din promotorii modernizării şoselelor şi a înlesnirilor moderne de tot felul, recomandând călătoria cu vaporul pe Dunăre sau pe drumul de fier. Nu întâmplător, credem, că această integrare industrială în Europa timpului s-a făcut cu un popas la Maastricht, atunci „o cetate cu mai bine de 20 mii locuitori”, care-i lasă o bună impresie, la fel ca alte localităţi din Belgia, unde constată că multe din obiceiuri seamănă cu alte noastre din Transilvania: „La Verviers – consemna el – fusei ospătat cu vin de cel mai bun. Să nu mă râzi că-ţi tot spun pe unde şi cât am beut, o fac aceasta pentru ca să vezi analogia între datinele belgianilor şi ale noastre. Ardeleanul care produce el însuşi vinul, te îmbie cu vin; belgianul, care abia cunoaşte viţa pe ici colo, te omeneşte tot cu vin ş.c.l. Turcul îţi dă dulceaţă, cafea şi ciubuc, neamţul bere, muscalul rum şi rachiu. Nu se cuvine să dau uitării că belgianilor preste tot le place a trăi bine, apoi însă lucră cu mic cu mare, de te pun la mirare”.

Peste tot pe unde călătoreşte, pe Bariţ îl interesează în primul rând modul de viaţă al oamenilor, înlesnirile traiului care vin de pe urma şcolilor, comerţului, industriei. Nu poate înţelege delăsarea administraţiei din părţile central şi est-europene, delăsarea şi dezorganizarea îl oripilează. Prin Ungaria călătoria cu căruţa de poştă i se părea o adevărată tortură demnă de a pedepsi pe răufăcători, căci pe timp de ploaie se fac câte 40 de ore în loc de patru pe timp frumos, încât nu se poate reţine să nu întrebe: „Ce a făcut această Ungarie mare şi bogată în curs de 800 de ani, de nu-şi aşternu nici măcar un drum peste acele şesuri întinse? I-au lipsit materialele? Nu e adevărat; pentru că râurile ei cele mari vin şi curg din ţinuturile muntoase, unde ea are prisosinţă de piatră, lemne, fier ş.c.l.”.

În aceeaşi ordine de idei, G. Bariţ e nemulţumit de faptul că din zona noastră s-au ridicat prea puţini bărbaţi de valoare europeană şi că, în unele cazuri, am fost nevoiţi să-i importăm din alte părţi. Nemulţumirea şi-o exprimă atunci când admiră podul cu lanţuri de la Pesta, un monument remarcabil al capitalei ungare, dar ridicat şi acesta de un străin. Acest punct slab al societăţii din Ungaria şi Transilvania îl vede ca o consecinţă a stăruinţei învăţământului doar în direcţia umanistă şi a ignorării prea îndelungi a învăţământului politehnic, a celui legat de problemele civilizaţiei sociale şi ale ambientului material. „Întru adevăr şi vine cuiva să plângă de nebunia acelor oameni carii, în loc de a se arunca cu totul asupra ştiinţelor practice care aduc un folos omenimii, ei îşi pierd timpul cu atâtea teorii seci şi sterpe, mai de multe ori cu visuri deşerte şi prea adeseori cu deslegări de enigme, şarade, rebus şi aste secăture ca acestea. Şcoalele Ungariei şi ale Transilvaniei există şi ele (dacă nu pentru români, totuşi pentru alte naţiuni) de atâtea sute de ani. Ce au făcut acele şcoale de n-au produs până acum măcar un singur arhitect genial, care să cuteze a lua asupră-şi clădirea unui asemenea pod, un inginer care să aibă ştiinţe de a face planuri de importanţă mai mare, cum drumuri de fier ş.a. ca acestea, mehanici carii să ia asupră-şi lucrarea şi gătirea de maşinării mai complicate? Orice clădire măiastră este să se ridice pe la noi, trebuie să vie câte un bărbat genial din Anglia, Belgia, Franţa, Olanda, ca să ducă cu sine şi preţul ostenelei şi gloria numelui? Clăditoriul podului de la Peşta ştiţi că încă fu un anglu?”. Şi cu ironie ţine să ţintească mai departe în realităţile de la noi: „Dar nu, noi încă tot nu ne vom ocupa de ştiinţele practice, pentru că noi n-am încheiat încă nici disputele confesionale cu care am rămas în restanţă mare pe lângă cealaltă Europă, care în zilele ianseniştilor, sub Iosif al II-lea, încheiară pe cele din urmă. Noi nu avem trebuinţă de ingineri, de tehnicieni, mehanici, şi nici de modeluri economice, şi toţi tinerii noştri fără osebire trebuie să înveţe tot numai teologia sau blagoslovia, pe lângă care ştiind şi latineasca sunt scutiţi de toate nevoile”.

Dacă lipsesc învăţaţii, arhitecţii şi inginerii nu lipsesc însă hoţii, căci toată Ungaria e bântuită de lotri, încât călătorul prin aceste părţi trăieşte mereu cu frica în sân să nu fie atacat şi prădat („Ţi-am spus că la Solnoc am ajuns însoţiţi de friculiţa lotrilor de drumuri ...), trebuind ca să se ieie noaptea clopoţeii de la gâtul cailor spre a nu se atrage atenţia acestor „arabi” ai şesului ungar. „Conductorul – spune Bariţ – luase în noaptea aceea clopoţelele de la cai, din cauză, cum spunea el, că unii din fiii pustei (străviţă de la Arpad ori Svatopulc!) cam prea ascultă cu urechi agere la sunetul clopoţelelor, care în cap de noapte se aud prea departe şi conduc în urma acelor călători proşti şi neodihniţi care nu putură şedea în vetrele lor, ci porniră cale depărtată preste deşertul Ungariei fără a imita măcar pe alţi muritori ai Asiei carii incai dacă e pericul de a purcede din Damasc până la Irusalim ori Mecca sau mai departe până la Bagdad, mai întâi formează caravane numeroase şi aşa se iau la drum; însă şi atunci conducătorii cămilelor au mai multe semne după care îndată cunosc în care direptăciune vor fi apucat arabii, care cuvânt acolo este sinonim cu lotrii de drum”.

Am citat aceste texte din relaţia sa de călătorie din 1852 publicată în „Gazeta Transilvaniei” din acelaşi an sub titlul Suvenire din călătoria mea, deoarece ele definesc mai bine spiritul acestor note. Cel care călătoreşte îşi propune de la început câteva lucruri pe care încearcă să le respecte: mai întâi ideea de a nota zilnic, prin scrisori trimise acasă, tot ceea ce i se pare mai interesant; în al doilea rând, ca aceste observaţiuni să se supună adevărului vieţii, adică să fie conformă cu realitate, chiar atunci când ea, „cumplita realitate”, e în stare de a abate pe om încă şi de la cea mai pătimaşă plăcere”.

Scriitorul e preocupat de asemenea de modul în care se manifestă sentimentul naţional, ca şi de tot ceea ce-i aduce aminte de ţara sa şi de realităţile ei. Remarcă astfel în muzeul de la Pesta un tablou înfăţişând „o moară de lângă Sibiu, de la care, nu în mare depărtare, nişte români strângea la fân; o altă icoană înfăţoşa un mărginean bătrân care-şi ducea calul de frâu; dindărătul lui o fată – într-a cărei fiinţă multe graţii era concentrate – ajutată a se sui pre cal de un june, care, cu o zâmbire dulce care-l fericea, căuta la modesta nimfă. Deşi n-au fost zisele imagini cele mai de frunte, totuşi pentru mine numai acestea au fost cele mai interesante, fiindcă înfăţişa persoane din naţiunea mea”.

Cu acelaşi prilej nu poate să nu observe noua orientare a tinerimii maghiare, pătrunsă de ideile dragostei pentru ţara ei şi chiar o generaţie de scriitori puternic convertită la sentimentul naţional.

„Ce ţine de viaţa de aici, aceasta e destul de veselă, oamenii sunt amicali şi domnind aici libertatea cea într-o ţară constituţională cuvenită, o energie şi erumpere a afecturilor se arată în tot locul. Tinerimea e pătrunsă de simţământul naţionalităţii, în toate vorbele ei se arată un piept înfocat. Această învăpăiere de naţionalism nu fierbe numai în tinerime, ci în fiecare scriitoriu, căci poetul maghiar când bate coardele lirei sale atinge deodată şi coardele inimei şi insuflă într-însa un spirit naţional. Orătoriului şi oricărui scriitoriu nu i se pare mai scumpă deregătorie şi tot mai dulce fericiunea decât a aţâţa în toţi amoarea de năciune. Şi, într-adevăr, dacă o înfăpăiare şi o energie nu domneşte în piepturile noastre spre înfiinţarea oricărui lucru şi puternile noastre nu se simt nevoite şi înfrumuseţate de aceste două daruri cereşti, atunci toată flacăra din piepturile noastre ca între nişte lemne umede se va potoli”.

Ca şi Dinicu Golescu, el nu poate observa fără să cugete, şi să cugete fără a face o comparaţie cu lucrurile de acasă, acolo unde ar fi dorit să transplanteze tot ceea ce e bun şi frumos. De aceea scrie el mai departe:

„Trecând de la cugetările acestea fac o întrebare: oare află-se şi în scriptele române ceva spirit naţional, oare tinerimea română (căci cu bărbaţi încă n-am treabă) ţinteşte la naţionalitate şi la limbă, ca la o stea de la a cărei lucire atârnă existenţa năciunei române? Îmi răspunz însumi: trup fără viaţă se află pretutindene. Orăciuni, zise în Mic bucvar, ca şi când ar fi făcute de un degenerat din Siberia, versuri ca nişte mere pădureţe, cu o limbă scâlciată, cuvintele, parte sârbeşti, parte de un frânc sau italian românizat croite. Ah! Destul am dormit! Destul, ba prea mult!, am fost uneltele intereselor străine! Treziţi-vă, dară, ieşiţi din lăuntrul cel întunecat deschide-ţi-vă cămările inimei şi lăsaţi să intre într-însele o scânteie dumnezeiască, de care încălziţi şi pătrunşi, vorbiţi şi lucraţi cu zel, cu foc şi energie, pintru că ştiut e că lacrămi storc, bucuria e lipcioasă şi spiritul deşteaptă spirit ...”

De astfel de îndemnuri sunt pline notele sale de călătorie la Pesta. În scrisoarea datată „Peştea, 6 august 1845” vorbeşte de lipsa de inspiraţie care l-ar fi cuprins pe „naia cu abur”, când mâna-i stătea nemişcată, deşi voia să-şi alunge urâtul. Doar gândul la patria sa l-a scos din torpoare şi îndemnul a venit de la sine: „Frate! Şi fraţilor! De vă învăpăiază piepturile de amoarea ce adevărată a binelui public, întăriţi-vă cu căldură, spuneţi adevărul şi nu mai tremuraţi şi de umbre; cei de o părere întindeţi mâna unul altuia şi aşa cu securitate poteţi aştepta ajutoriul ceresc. Vini-va doară un timp când între baterile inimei noastre cele fierbinţi, vom privi la pratele curăţite de noroi”.

Călătorul nu e insensibil la frumuseţile naturii şi ale peisajului. Îmbarcat pe vasul „Frederic”, de la Pesta la Viena, el nu scapă din vedere să admire ruinele Vişegradului „de însemnătate istorică, aşezate pe un cap de munte, minunata biserică primaţială de la Striogn, ce de-atâţia ani abia acuma se copere cu aramă, pe căpriori şi laţuri făurite tot din fier, tăria cetăţi Komarom; Pojonul, cu deluţul unde se încoronară regii şi cu fortăreaţa palfială din deal, arsă în războiul franţozesc şi martoră până astăzi a cumplitelor timpuri de atunci, în sfârşit zărirea ruinelor cetăţii Burgheim pe pământul austriac, toate acestea dau nutremânt conversaţiei tocma de nu s-ar afla în soţietate oameni mai cu spirit cari se ştie da tonul şi voiciunea cuvenită”.

Dintre oraşele germane îi place mai mult la München, unde întâlneşte numeroase clădiri impozante, dar şi institute ştiinţifice, biblioteci, şi un mod de trai ieftin. De aceea, la sfârşitul evocării frumuseţilor oraşului („Iată teatrul Curţei, să ştii însă că Munichul are 5 teatre mari, ca şi Viena. Priveşte pe această stradă frumoasă şi dreaptă, mai toate casele ei sunt ridicate de regele Ludovic, iar tocma în capăt afară zăreşti o poartă de triumf”), el îşi îndeamnă comaptrioţii la călătorie: „Vrei locuri frumoase de petrece, mai aproape sau mai departe? Alege după plac; drum de fier este, fiacărele ieftine; iar ceea ce te va frapa mai mult va fi că în ospetări, în cafenele şi tractire în loc de chelari te vor servi mai tot chelăriţe tinere şi iuţi; iar cu preţul cu care în Viena prânzeşti, în Munich vei prânzi şi vei cina. Acesta este Munichul”.

La Lipsca îl impresionează frumoasa aşezare a oraşului („Ce mai opuseciune favoraveră are Lipsia aceasta! Aşezată în mijlocul Saxoniei şi cam în centrul Germaniei, pe un şes nicidecum monotn, se pare menită ca să fie şi în viitor centrul comerţului german ...”), mulţimea instituţiilor de comerţ, dar mai ales a librăriilor. La Colonia vizitează domul, după ce îi plăcuse animaţia din port („Viaţă multă, vapoară şi corăbii se încarcă şi se descarcă, iar altele se gătesc a intra de iarnă în portul în care încap 100 de corăbii. Întru adevăr ţinut foarte atrăgătoriu, demn de toată lauda guriştilor şi a tuturor călătorilor”). Atracţia oraşului o formează însă celebrul dom, pe care îl descrie la modul Dinicu Golescu, mai mult prin cifre:

„Intrarăm în Dom. Ce monument admiraver şi gigantic! Acum îmi explic pentru ce. Nemţii la această biserică trebuia să lucre în curs de 300 de ani şi să nu o termine, pentru că dimensiunile ei sunt atât de manine, pe cât numai le putuse dicta şi a le înfiinţa entuziasmul religios din veacul al 13-lea, de o parte, iar de alta unirea, buna înţelegere, solidaritatea în acele veacuri n-au prea prins rădăcini nici la nemţi, cum n-au prins bunăoară la români. Domul adică are forma crucei, stilul gotic iar lungimea îi e măsurată la 400 urme (Cicerone îmi spunea 532 urme) în lungime şi la 180 în lăţime, iar bolta e purtată de 104 columne masive, apoi cele două turnuri era să fie după planul originale de câte 500 urme nalte”.

Desigur că în astfel de oraşe şi ritmul de a trăi e altul, mult mai accelerat, mai dinamic, decât clipa lenevoasă a orientalului. De aceea, şi maniera sa de lucru a devenit alta: nu informaţii sterpe de Bedecker, nu numai notaţii privind aspectul exterior, al celor văzute, ci şi „reflexiuni”, adică interpretări ale materialului, căutând nu numai genul proxim, ci şi diferenţa specifică. El stăruie cu voluptate asurpa caracterelor oamenilor, asupra fizionomiilor, a caracteristicilor locului şi mentalului colectiv („Dresda e magnifică destul, în care însă întâmpini până şi la trateri şi chelari un nu ştiu ce bon-ton aristocratic, care cu toate acestea nu e respingătoriu pentru alţi muritori. Acum pricep care este cauza de petrec în Dresda atâtea familii mari străine cu anii întregi. Saxonii aceştia au preste tot un caracter plăcut şi foarte prevenitoriu cătră oricare străin, cu care te îndatorară prea mult”), a felului în care sunt „corciţi” nemţii, a simpatiei celor din Colonia către francezi, a schimbărilor de umoare ale belgienilor, a asemănărilor dintre belgieni şi românii noştri, încât, la un moment dat, se întreabă în chip firesc: „Oare de unde vine că cu unele ţări este ca şi cu unii oameni: simpatizezi cu ele fără să ştii pentru ce?” Aşa i se întâmplă în Belgia, care se dovedeşte pe gustul său în toate direcţiile, spectacolul străzii la Liège frapându-l atât de mult, „încât eram p’aci să rămân pe vapor”. Această uriaşă presiune a timpului este redată de el în felul următor:

„Abia mai ştiu din ce zi şi de unde să-ţi datez scrisorile mele, din cauză mai vârtos că de o parte cu mijloacele de comunicăciune de care mă folosesc şi eu în aceste ţări, oamenii, prin urmare şi eu, nu mai merg, ce zboară sau cel puţin ei fug în alergătura cea mai sireapă a cailor; aburul îşi manifestă preste tot minunea puterii sale. Ştiu că ar fi fost mai bine dacă ţi-aş fi scris zicând aşa oareşcum din staţiune în staţiune, adică din cetăţile şi piaţele de frunte pe care le-am atins şi în care am petrecut; ci tocma aceasta trecepreste puterile mele. Să stau să alerg înainte şi îndărăpt pe la institute mai vârtos industriali, pe la fabrice, la institute economice, filantropice, să-mi fac la observaţiuni, să scriu; ziua zboară, oara bate, fluierul vaporului pătrunde auzul; aide, nu e timpul de stat, plăteşte şi adio, Dzeu ştie până când, poate la reîntoarcere iarăşi voi revedea aceeaşi cetate, aceeaşi oameni; însă cine ştie. Apoi nouă nu ne fuse vorba numai de un zioariu (diarium) vechiu, ci despre o esperiinţă ce se face cu reflecsiuni...”

Dacă prima condiţie a jurnalului său privea o schimbare de optică asupra formei, adică a modului de relatare, alte propoziţii ce se adaugă vin să vorbească şi de o scimbare de fond; el n-are să prezinte doar partea frumoasă a lucrurilor, ci şi pe cea urâtă, adică acea „proză a vieţii”, pe lângă care nu poate trece nepăsător. Aspectul străzilor şi al clădirilor, urbanismul, mâncarea, locuinţele, ospătăriile, starea transportului, modul de a fi al oamenilor, totul îl interesează. Abia plecat de acasă, de la Braşov, el meditează asupra stării grele a păstorilor de oi, „oameni vânturaţi şi sbuciuraţi de toate vânturile şi fortunile” care nu mai pot trăi din ocupaţia lor, ajungând la sapă de lemn şi părăsind locurile trecând în Ţara Românească. Trecând mai departe spre Făgăraş, el observă marea „varietate de frumuseţe de ale naturii, care atrag neîncetat privirea” („Văi minunate ca cele din Ardeal n-am mai văzut în toată viaţa mea, pentru că acelea se întind pe distanţă de mai multe oare printre coline păduroase”), dar, în contrast cu ele, observă sărăcia şi aspectul modest al satelor româneşti, a cărei cauză o vede în „sistema feudală” de aici, la care se adaugă „sistematica sărăcie în care nedreptatea veacurilor îmbrâncise pe ţărani, apoi lipsa totală de modele şi de îndemn de a le imita”. Un alt aspect negativ îl vede în fenomenul vinărsăriilor, ţinute în mare parte de evrei, care falsifică băuturile locale naturale, producând otravă curată, periculoasă pentru viaţa ţăranului. Condamnă de asemenea statul prin cârciumă şi obiceiul datului în arendă, care leneveşte şi produce o clasă de paraziţi fugind de munca câmpului: „Eu cel puţin n-am priceput niciodată pentru ce un om pe care Dzeu nu-l lăsase nici sec, nici olog, numai pentru că s-a întâmplat să poarte un frac sau roc că nu poată apuca furca şi sapa, aratrul şi coasa”.

Idei liberale de egalitate socială, de progres prin muncă şi învăţătură, de condamnare a războiului se împletesc cu trimiteri la Victor Hugo, la Eugen Sue sau la poetul Rinului, Bekker, vădind cultură şi cunoştinţe generale diverse. Aşa se întâmplă şi atunci când vine vorba de întemeierea Münchenului şi năvală ungurilor în Occident, de amestecul nemţilor cu alte rase sau de neamul „şoacăţilor”, care nu este germanic, cum s-ar crede, ci „sârbi curaţi, cari părăsiră legea răsăriteană (şi) se făcură romano-catolici”, corcindu-şi limba cu cea nemţească. Astfel de precizări şi de trimiteri binevenite trădează lecturile bogate ale intelectualului Bariţ, care nu e de fiecare dată un simpu înregistrator de fenomene, ci un comentator plin de incisivitate şi umor, de elocinţă şi erudiţie, un critic care arată cu degetul la orice monstruozitate şi aberaţie ivită în cale. Aşa, la Solnoc, nu poate înţelege cum cei care ţin ospătăriile pot fi atât de cruzi cu călătorii care trec pe aici, supunându-i la supliciul unor mirosuri de-a dreptul îngrozitoare: „Închipuiţi-vă o casă simplă, lungăreaţă, cu câteva odăi cătră uliţă, cu o galerie veche de scânduri; în odăi şi în galerie mese aşternute unde stau şi mănâncă oaspeţii; pe lângă galerie, pe din afară, aruncate lăturile, gunoaiele, mai în scurt toate putorile şi spurcăciunile câte pot ieşi de la un birt; iar gunoiul vitelor, care de ies la „Coroană” şi la „Pomul Verde” în Braşov şi la Gaşpar în Sibiu încă zace pe faţă, neascuns şi netăinuit în curte, numai colo mai departe, la grajduri, în Solnoc e tot aci aproape de odăi, pentru ca chelerii să-l poată supraveghea încontra furilor ce ar cuteza a-l pitula. Iată aceasta e icoana ospătăriei în care trage dilijanul privat în Solnoc. Spun că acesta este din toate birturile rele cel mai bun în tot Solnocul. Rogu-vă să nu uitaţi că în această ospătărie uneori sunt şi 30 până în 50 şi 100 oaspeţi pasageri deodată”.

Comparaţia funcţionează mai peste tot, dar în detrimentul stărilor de lucruri de acasă. Când în Belgia vizitează o fabrică de postav de mare randament, nu poate să nu observe: „În acea fabrică se fac pe an câte 17 mii de bucăţi de pănură fină, cum şi alte ţesături tot de lână fină şi curate. Aici îmi vine în minte a întreba: oare ţehiurile postăvarilor din oraşele săseşti ardelene câte bucăţi (viguri) de pănură sunt în stare să producă peste an? Vai de ele, o singură fabrică le înghite pe toate!”

Alteori acelaşi lucru îl face să denunţe anumtie stări înapoiate din patria sa, ridicând rpoblema în faţa comunităţii internaţionale, ca la o judecată supremă care trebuie să dea verdictul corect asupra lor. „O batjocură foarte urâtă [este] aceasta asupra făpturelor lui Dzeu dăruite cu minte judecătoare, ca să nu se mai cunoască ele din ce neam sunt. Confuziunea de limbi la unul şi acelaşi popor a fost o crimă totodeauna şi va rămânea crimă grea totdeauna. Voinţa făcătoriului a toate fuse ca fiecare popor şi naţiune genetică să-şi aibă, să-şi vorbească şi să-şi cultive limba sa proprie. A vrea să corceşti, să scâlcii sau tocma să stârpeşti o limbă oarecare este a revolta de-a dreptul în contra voinţei lui Dzeu, ese a-ţi bate joc pe faţă de natură şi faptele ei”.

Simţământul naţional este de-a pururi prezent în aceste pagini de caldă evocare a frumuseţilor ţării şi a unei Europe pe care vrea s-o transplanteze acasă, încercând cu tot dinadinsul să schimbe ceva, să-şi facă auzit glasul şi, în cele din urmă, să se mişte ceva şi aici. („Şi totuşi nu s-a zis acum întâia oară, ci este un adevăr repeţit de mii de ori, că n-are cineva trebuinţă a călca peste frontiera prea frumoasei noastre patrii pentru ca să împlă tomuri întregi, atât din scenele naturii, cât şi din viaţa şi traiul locuitorilor. Străinii călători când calcă mai întâi pe pământul patriei noastre, stau ca uimiţi, admiră minunile ei, celor mai simţitori li se împle şi sufletul de oareşcare compătimire, iar voind a le pune pe hârtie nu ştiu de care să se apuce mai nainte”), dar şi de insistenţă pe drepturile şi libertăţile politice şi naţionale, care să face din fiecare ins un cetăţean preocupat de soarta şi de viitorul ţării sale, şi în care el să nu se simtă un ins în plus, tolerat sau ultragiat, ci un om al locului, un om cu o patrie bine definită, nu un străin gata oricând s-o părăsească: „Frate, ştii bine că eu în ceriu am un D-zeu cărui mă închin, iară aici pe pământ patria mea e zeitatea (nu-mi pasă, zi-i idol) căreia îmi sunt devotate cugetele şi dorinţele mele, zilele şi oarele mele; pentru că sunt convins din fragezii ani ai juniei mele că fără patrie, şi încă o patrie fericită şi fericitoare, insul este un străin părăsit şi urgisit preste tot, familia este asemenea unor fiară pribegitoae, iară naţiunea o fantomă, o figură, o marionetă, care stă şi petrece numai aninată în aer, fără a-i fi iertat ca să-şi figă piciorul pe vreun unghiu de pământ undeva, şi în cele din urmă insul, familia şi naţiunea fără patrie sau cu o patrie nefericită devin pieritori de foame şi în doagă de a lua lumea în cap, ca emigranţii colonişti germani. Proverbul ubi bene ibi patria mi se pare că nu va vrea a-l face nimini de regulă generală”.

Sunt cuvinte care reflectă, credem, în cel mai înalt grad concepţia patriotică şi civică a autorului, ideile înaintate cae prezidează reflecţiile lui de călătorie, făcând din aceste însemnări un mod esenţial de a fi al scriitorului şi omului de cultură, în care curajul opiniilor se împleteşte în mod desăvârşit cu dragostea imensă de ţară, cu datoria de a arăta şi a biciui relele, venită din partea unui om al vremurilor noi, pe care le anunţă şi pentru împlinirea cărora năzuieşte.

* La redactarea lucrării de faţă s-au avut în vedere notele de călătorie publicate de G. Bariţ în foile sale, după cum urmează: O privire preste ţinutul Haţegului în Transilvania, în “Foaie literară”, I, 1838, nr. 3; Ungaria, în “Gazeta de Transilvania”, VIII, 1845, nr. 74; O zi şi o noapte pe Dunărea de Sus, în “Gazeta de Transilvania”, VIIII, 1845, nr. 76; Tipuri de călătorie, în “Foaie pentru mine, inimă şi literatură”, IX, 1846, nr. 35, p. 273; Unele observaţii despre cărăuşii poştii, în “Gazeta de Transilvania”, X, 1847, nr. 33, p. 131–132; Note de călătorie, în “Gazeta de Transilvania”, XIII, 1850, nr. 41 (Ţara Românească şi Moldova); Suvenire din călătoria mea, în “Gazeta Transilvaniei”, XV, 1852, nr. 85; “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, XVI, 1853, nr. 5–7; Rarităţile Vienei, în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, XXVII, 1858, nr. 22–23; Dresda, capitala Saxoniei, în “Foaie pentru minte …”, 1858, nr. 24; Pesta, în “Gazeta Transilvaniei”, 1858, nr. 61–62; Praga. Rarităţile acestei capitale, în “Gazeta Transilvaniei”, XXI, 1858, nr. 64; De la Oradea la Braşov, în “Gazeta Transilvaniei”, XXI, 1858, nr. 68-70; Viena ca capitală şi reşedinţă, în “Transilvania”, 1873, nr. 14. Călătoriile din 1852 au fost publicate şi de Olimpiu Boitoş în Întâiele călătorii în Apus ale lui George Bariţiu, Sighişoara, Miron Neagu, 1947, despre călătoriile lui prin Ţara Românească vorbind şi Vasile Netea în “Studii” nr. 1, 1958.